Ana Dumitran

O consecință a schimbărilor pozitive petrecute la nivelul societății românești transilvănene în secolul al XVIII-lea a fost și încercarea de insinuare în rândurile elitei prin adoptarea unei onomastici aparținând etniilor dominante (maghiară și germană), maghiarizarea, respectiv germanizarea numelor devenind un mod curent de raportare la realitățile social-politice ale vremii. Printre artiști, un caz notoriu este cel al pictorului Simion Silaghi-Sălăgeanu, una dintre cele mai remarcabile figuri ale artei românești pentru o perioadă de timp care cuprinde mai bine de o jumătate de veac, începând cu ultimele decenii ale secolului XVIII și până la mijlocul primei jumătăți a secolului XIX, dar cu reverberații până aproape de sfârșitul acestui secol. Aceasta este și perioada celor mai mari convulsii social-politice care au afectat zona Munților Apuseni și, implicit, Abrudul, unde Simion Silaghi-Sălăgeanu și-a stabilit reședința, transformându-l într-un reper al artei românești din Transilvania. Se poate observa o corespondență între succesiunea perioadelor pașnice și a revoltelor în masă cu modul de recomandare a membrilor familiei Silaghi, care uzează consecutiv de apelativele Silaghi, Sălăgeanu și Selagescu, fiecare ilustrând un anume grad de adaptabilitate la realitățile politice în continuă schimbare. Ce factori au făcut posibilă o asemenea maleabilitate a raportării la propria identitate? Cât de real a fost pericolul deznaționalizării prin această practică a utilizării identității multiple? Cât de utile pentru un tablou general pot fi studiile de caz? Există vreo legătură între utilizarea identității multiple și creația artistică a personajelor în cauză? Dacă da, se condiționează reciproc cele două elemente ale ecuației sau pot funcționa și independent una de alta? Iată câteva dintre întrebările la care va încerca să răspundă această contribuție științifică.

A note about the death of painter Ștefan Tenețchi from Arad, aged 104, was identified in the dead register for 1793-1811, belonging to the Orthodox parish of Abrud; he died on 15 August 1798 and was buried in the cemetery nearby the church whose patron saint is "Pentecost", two days later, in 17 August.
Taking into consideration the venerable age that the painter must have had, even if the number proposed by the priest from Abrud is exaggerated, and the presence of painter Simion Silaghi-Sălăgeanu in Abrud, we assumed that the funerals were organised by the latter, and that the two artists had a direct relation, evidenced by increased Baroque influences in the style of Simion Silaghi-Sălăgeanu.
Similarly, it was corrected attribution to Ștefan Tenețchi of the painting of the iconostasis from Certege, the locality in connection with which was known until now the last information about the painter. Because the iconostasis was signed by Vasile Zboroschi in 1752, to Ștefan Tenețchi could only be attributed the painting of the wooden church "Saint George" from Certege, monument disappeared in the first half of the 19th century, when it was replaced with the actual building.

Ioan Pop de la Făgăraș în 1863 pentru a cărei compoziție artistul a folosit una din edițiile cărții Oglinda omului celui dinlăuntru (Neamț – 1833, București – 1835, Sibiu – 1839) 1 . Un alt exemplu este gravura Nestatornica roată a lumii și primejdioasele ale ei valuri publicată în Calendariu pre 100 de ani (Buda – 1814), care a inspirat deopotrivă pictura parietală a lui Ioan Eliazar (Lazăr Tocaci) din biserica de la Răstoci (jud. Sălaj, 1833) 2 și miniatura lui Picu Pătruț din volumul manuscris Stihos adecă viers realizat între 1842-1850 3 . Tot în categoria reprezentărilor neobișnuite pot fi incluse și cele două gravuri care constituie subiectul acestui articol, dar nu datorită unui spirit neconvențional, ci doar din cauza rarității în arta românească din secolul XVIII a reprezentării cu scene din viață a Sfântului Nicolae și a Sfintei Paraschiva de la Iași. Publicate în Antologhionul tipărit la Râmnic în 1737, cele două gravuri au îmbogățit repertoriul unui pictor transilvănean ...

Uşor de identificat datorită formatului mare şi a fundalului acoperit din abundenţă cu foiţă de aur, cu o tematică oarecum restrânsă la chipurile redate îndeobşte în icoanele împărăteşti, icoanele care constituie obiectul acestui studiu, a căror realizare pare să fi încremenit în reproducerea invariabilă a aceloraşi modele, au fost pentru prima dată semnalate în localitatea Joseni din judeţul Harghita, în anul 1900, cu următoarele cuvinte: "în biserică se află 4 icóne depinse pe sticlă în celea mai vii colori de popa Sandu la an. 1796" 1 . Cum siguranţa afirmaţiei nu prea lasă loc pentru dubii, ea a sfârşit prin a fi considerată un adevărat certificat de paternitate artistică. Primul care a făcut legătura între Popa Sandu şi localitatea Iernuţeni, astăzi înglobată în oraşul Reghin, a fost Atanasie Popa, dar fără să publice personal ceva prin care să argumenteze această asociere. Ea a fost comunicată lui Ştefan Meteş, care a folosit-o doar într-o notă de subsol, preferând s...

n peisajul artistic românesc, numele lui Grigore Ranite este unul emblematic pentru secolul al XVIII-lea. Opera sa, mai bine zis puţinul care a supravieţuit, acoperă un areal impresionant, circumscris unui triunghi care are în vârful laturilor localităţile Craiova, Braşov şi Subotica. Importanţa sa nu este, însă, dată doar de poziţionarea în vârful unei ierarhii valorice a lucrărilor semnate ori atribuite, ci şi de calitatea de dascăl de zugravi, care i-a fost recu-noscută cu reală condescendenţă de contemporani, foşti ucenici şi admiratori ocazionali deopotrivă. Asemenea considerente îndreptăţesc îndeajuns încerca-rea de a face din el o figură de elită, chiar dacă puţinul care a putut fi recuperat din biografia lui ne obligă să limităm această poziţie doar la nivelul meşteşugului. Personajul este destul de familiar istoricilor, fiind semnalat în literatura de specialitate încă din 1905 1 . Recent, academicianul Marius Porumb i-a dedicat un studiu monografic 2 în care a valorificat ...

If one researches the heritage of the Transylvanian Romanian churches at the end of the 17th century, after almost a century and a half of coexistence with Protestantism, in order to determine which token was most frequently encountered (i.e. the image or the book), an initial finding is that a large percentage of the images was destroyed. However, this process did not take place in the 17th century, as one might expect. On the contrary, there are no hints of iconoclastic policies, which means that churches decorated with icons or frescos must have been quite numerous. Romanian printings must have been present in almost all the Romanian churches by the end of the seventeenth century. Moreover, if some churches lacked paintings or books, they would have had at least occasional sermons delivered impromptu. The prominence given to the divine Word, which was disseminated even in the most insignificant villages, and its proclamation in Romanian are realities which develop in the Transylvanian milieu as a consequence of the exchange between the Romanian Church and the Protestant Reformation. These are proofs of significant changes which affect mentalities and which, when compared to the events unfolding in the other Romanian territories, can be called “reformation”, despite the lack of changes in the doctrinal system. Understood as elements interacting during the seventeenth century, the image, the word, and the reformation lead to a spiritual regeneration which is capable of investing everyday life with a Christian significance and to an intellectual emulation which strives to infuse to history of the Transylvanian Romanians with meaning. The final result is an amiable coexistence between ethnicities and religious denominations, in the spirit of a tolerance which, despite the limitations noticeable today, was more favorable to the Romanians when compared to the new religious and political order established as soon as Transylvania came under the rule of the Habsburgs.