Lev Tolstói

Il racconto di A.P. Čechov, Una storia noiosa, rappresenta una originale lettura della povest' tolstojana La morte di Ivan Il'ič. Il saggio prende in esame il tentativo dei due scrittori di rappresentare letterariamente ciò che sfugge a ogni rappresentazione e a ogni letteratura: la soglia della morte.
The story of A.P. Chekhov, A boring story, is an original reading of Tolstoyan povest' The Death of Ivan Ilyich. The essay examines the attempt of the two great writers to represent in literature what escapes representation and literature: the threshold of death.

PREFAŢA Marile imperii şi-au expediat întotdeauna indezirabilii la periferie, la marginile "lumilor" lor, departe de metropolele unde prezenţa acelora se vădea a fi periculoasă şi pernicioasă, în nişte locuri stranii (în raport cu "starea de civilizaţie" a centrului) ale unui exil "generos", căci-aparent-substituia suprimarea. Roma l-a trimis pe Ovidiu la Tomis, într-o Dacie a frigului şi a inospi-talităţii (o Dacie ca "loc al exilului"), dorind să păzească "puritatea" moravurilor cetăţenilor ei. "Se umpluse Ramul de curvii"-ne spune Miron Costin, cu pudoarea celui crescut la iezuiţi-din cauza unor "versuri necuviincioase" scrise de autorul Metamorfozelor. Puşkin Alexandr Sergheevici, poetul mult prea incomod, din pricina versurilor lui antidespotice, şi mult prea popular, a fost şi el surghiunit într-un colţ al aceleiaşi Dacii ("colţ" devenit, nu cu mulţi ani înainte, "rusesc", în urma unui raport ce-şi va dovedi o nefericită trăinicie), la Chişinău, unde va vieţui o vreme (prin 182l-l822 era cu siguranţă acolo), îi va cerceta pe localnici, mai cu seamă în formele ce dădeau expresie unei spiritualităţi particulare (împrumutând, pentru stihurile lui, motive şi chiar secvenţe ale unor compuneri populare româneşti) şi-şi va asemui soarta cu cea a marelui relegat roman (căci, deşi gonit la gheţurile Pontului Euxin, Ovidiu îşi păstrase drepturile de cetăţean) scriind şi o elegie (Lui Ovidiu). întâmplările din povestirea Kirdjali, pe care Puşkin o va scrie în 1834, au un vădit "sâmbure" moldovenesc (eroul pare să fi fost un haiduc român, Gheor-ghe, aprig combatant împotriva turcilor; poetul a mai zăbovit de doua ori în preajma lui: în 1823, în poezia neterminată Slujbaşul şi poetul, şi în 1828, în poemul-şi acesta abia proiectat-Kirdjali). Povestirea va fi tradusă (şi românizată onomastic) de Cos-tache Negruzzi, tălmăcirea-Cârjaliul-fiind publicată în nr. 6 din 1837 al "Curierului de ambe sexe". Şi Şalul negru îi va reţine atenţia lui Negruzzi. Acelaşi "Curier de ambe sexe" al lui Heliade publica, tot în 1837, sub acest titlu "imitaţii" din A. S. Puşkin, semnate de C. Negruzzi, iar în "Curierul românesc" va apărea traducerea poeziei. Negruzzi l-a preţuit mult pe Puşkin (pare a-l fi şi "urmat", nemărturisit, în unele poezii ale sale) şi consideraţia aceasta, acordată unui scriitor rus deja faimos-înconjurat şi de o atrăgătoare aură de "opozant"-, a fost împărtăşită şi de alţi scriitori români. Mai cu seamă de basarabenii care, precum Costache Stamati, l-au cunoscut şi i-au tălmăcit unele scrieri. Stamati a tradus Prizonierul din Caucaz, iar Alexandru Donici a dat prima versiune româ-nească a poemei Ţiganii, tipărită la Bucureşti, în 1837, în "tipografia lui Eliad". * îi cer iertare cititorului pentru această (cam) lungă digresiune (pornisem de la "Dacia ca loc al exilului"). Misiunea acestor

La guerra es una regularidad histórica, una constante de la experiencia general de la humanidad, y su sendero luenguísimo, como muestran la batalla de los arqueros y los piquetes de ejecución neolíticos, pintados en los abrigos la cueva Remigia y de Les Dogues en el Maestrazgo (España) hacia finales del V milenio a. C., probablemente las representaciones de violencia intraespecífica humana más antiguas e inequívocas de la historia natural del homo sapiens...

Ao utilizar em “A arte como procedimento” alguns trechos de Tolstói como exemplo do que definiu como processo de “estranhamento”, Viktor Chklóvski deu-nos uma chave importante para a compreensão da obra do autor. Mas embora tenha tentado explicar a função geral do estranhamento na literatura, não especificou qual o seu papel em Tolstói. Neste trabalho, refletirei sobre alguns aspectos e passagens da obra do autor, buscando compreender as funções do que nela Chklóvski identificou como “estranhamento”, à luz das considerações mais amplas que o crítico desenvolveu em seus ensaios.
(continua na p. 1)

Главной целью статьи является освещение основных этапов становления и развития в России иконописи на финифти. Финифть-характерный для России вид художественной эмали, на которой в конце XVIII столетия ростовские мастера стали писать небольшие нательные иконки. Путем анализа отдельных объектов-финифтяных образков XIX-начала XX вв.-автор определяет иконографические и стилистические особенности данных произведений. В качестве дополнительных источников приводятся также и литературные произведения.
The article describes the main stages of the formation and development of finift icon painting in Russia. Finift is a type of artistic enamel typical for Russia which Rostov masters began painting small wearable icons on at the end of the 18th century. After analysing individual objects known as finift icons of the 19th and early 20th centuries the author defines the iconographic and stylistic features of these works. Literary works are also cited as additional sources.

El escritor ruso León Tolstoi dejó tras de sí un colosal testimonio de la época en que vivió, y mostró la energía del pueblo ruso durante el proceso de asentamiento de su identidad. Sostuvo un intercambio epistolar con sus seguidores en el mundo, conformado por más de 10 000 cartas. Con celeridad asombrosa su obra fue conocida y querida en América Latina.
(continua na p. 1)

Weber greift immer wieder auf zwei Autoren zurück. Erstens der russischen Schriftsteller Tolstoi, welcher ihm das Gegenbild zur modernen Welt liefert. Zweitens auf Platon, dessen Vorstellung der dreigeteilten Seele für Weber bestimmend wird.

O artigo parte da recepção do romance Madame Bovary à época de seu lançamento na França para discutir a figuração literária trágica do romance realista do século XIX. A análise comparativa de Madame Bovary e Anna Kariênina, com destaque especial para o último, norteia o trabalho, que encontra na manifestação do trágico o ponto de contato principal entre os autores. Com isso, pretende-se apontar como a estrutura trágica do romance oitocentista constrói o imaginário de composição do realismo social, especialmente no caso do autor russo.
(continua na p. 1)

Critics have long recognized that Ivan's Turgenev's Notes of a Hunter (Zapiski okhotnika) is only nominally a work about hunting, and that it is concerned, at a deeper level, with much more important issues (serfdom, narrative form, and so on). This essay argues that Turgenev's cycle of stories is indeed about okhota, but not just in the traditional sense of the word: it is centrally (though not exclusively) a book about desire. Turgenev is fascinated by desire and longing (okhota) in its many different manifestations (sexual-biological, psychic-emotional, spiritual, aesthetic), by its slow simmer and burn, its cultivation, suppression, release, dissipation. Again and again throughout the cycle his narrator-okhotnik positions himself, both literally and figuratively, “in cover” (na taige)–a vantage point whence he can study (and vicariously participate in) the romantic longing of his various targets. The essay explores implications of this paradigmatic pattern in a number of the stories (most importantly, and in the most detail, in “Yermolai and the Miller's Wife” and “Living Relic”). It argues, furthermore, that Turgenev's preoccupation in Notes of a Hunter with the nature and dynamics of desire was highly personal in its origins (it reflects his longing for Pauline Viardot), yet also universal in its implications: he drew deeply on his own experience to articulate a model of existential and affective conduct that resonated quietly but profoundly in Russian literature in the second half of the nineteenth century.

Este artigo apresenta uma breve análise sobre os aspectos metaficcionais presentes em três grandes romances da literatura universal: “Os  Irmãos Karamázov”, de Fiódor Dostoiévski, “Ulysses”, de James Joyce, e “Guerra e Paz”, de Leon Tolstói. Para realizar tal análise, utilizamos como principais fundamentos teóricos “Narcisistic Narrative: The Metafictional Paradox”, de Linda Hutcheon, e “Metafiction”, de Patrícia Waugh. O estudo apresentado consiste em destacar alguns dos elementos metaficcionais dos romances e analisá-los a partir da teoria. Nesse sentido, foram analisados principalmente o narrador da obra de Dostoiévski, a paródia no “Ulysses” de Joyce e a discussão apresentada por Tolstói no que diz respeito à relação entre a narrativa e a história.
(continua na p. 1)