Pictura

At the heart of this article is a fairly straightforward assertion: that literature has a trans-verbal level at which it affects us as a work of art. Hence discussing a novel means bringing to the fore not only its overt narrative function but also its covert artistic function: a consideration of the work in light of its aesthetic intention. Following the phenomenological traditions of Roman Ingarden and Maurice Merleau-Ponty, I argue that aesthetic intention does not determine the significance of the art object, which is presumed to be dynamic within a spectrum of meanings. Rather, aesthetic intention takes into account the circumstance of the novel having been actuated into form by an " artistic gesture. " This " gesture " is not physical: it is a metaphorical motion referring to the artist's actuation of an aesthetic intention using one or another medium to give an artwork its perceivable form. In painting, this " gesture " can sometimes be traced through a work's visible brushstrokes or formal composition, but in literature such " gestures " can appear beyond the literal text and remain invisible even while they are experienced in the literary work. The conception of such a " gesture " is meant to incorporate the insights of literary and aesthetic theory, along with poststructuralism, in a critique that allows for structural analysis to also pursue a reconstituted significance. What appears below is more a program of the problem than a full treatment of its implications – a stretching of the canvas, so to speak. But I believe that the articulation of this kernel has a value in itself even if the full unraveling of the subject is yet to come.

Mais do que tratar de um autor ou de uma obra, este livro ocupa-se de um
conceito, de uma ideia que perpassa autores, obras, gêneros e artes. Tem por objetivo considerar diacronicamente práticas imagéticas verbais e não verbais, ou seja, representações discursivas e iconográficas, ocorridas na Antiguidade clássica, atestando por conseguinte as possíveis homologias entre estas – quando e se existentes. Logo, pictura loquens (pintura que fala) refere-se à prática discursiva que oferece aos olhos da mente visualidades, pintura imaterial. E poesis tacens (poesia silente) opera a prática plástico-pictórica cuja principal característica é ser muda, mas sem nunca deixar de flertar com o discurso, já que podemos observá-la de acordo com as categorias poéticas, assim como fizeram Simônides, Aristóteles, Horácio, Cícero, Quintiliano, Plutarco, os Filóstratos, Calístrato, entre outros.

Acest articol analizează maniera în care asimilarea de către pictorul Nicolas Poussin  a conceptelor și principiilor tradițiilor Ut pictura poesis și Ut rhetorica pictura (i.e. relațiile de omologie pictură / poezie și pictură / retorică) i-a modelat concepția despre ceea ce el a denumit „a citi bine” (bien lire) și „a judeca bine” (bien juger) un tablou. Altfel spus, problema naturii activității receptiv-interpretative a spectatorului și, corelativ, a criteriilor de apreciere a reprezentării picturale. În primul rând, este vorba de implicațiile utilizării de către Poussin a analogiei lecturii, sugerată de faimoasa povață către Chantelou din scrisoarea din 28 aprilie 1639 despre tabloul „Mana”, precum și de alte epistole. Ce înseamnă pentru Poussin „a citi bine” o „frumoasă lucrare” sau un tablou? Lectura tabloului presupune doar simpla descifrare a subiectului și compararea sa cu textul istoriei pentru a-i verifica corectitudinea sau include o atitudine estetică și criterii specifice picturii – manieră, calități plastice, efecte vizuale? A face personajele dintr-un tablou „să vorbească” înseamnă a subordona contemplarea și aprecierea reprezentării picturale față de ordinea discursului retoric și criteriile istorico-literare sau aceste criterii aparțin totuși ordinii vizibilului? În al doilea rând, este vorba de natura și criteriile bunei judecăți a tablourilor sau aprecierea lor adecvată: sintagma „a judeca bine” trimite la o judecată pur intelectuală ce exclude desfătarea privirii sau, dimpotrivă, facultățile intelectuale și senzoriale acționează în mod inseparabil atunci când contemplăm și apreciem un tablou? A instituit Poussin rațiunea ca unică instanță de judecare a reprezentării picturale sau a făcut loc și plăcerii ochiului?

Cartea este un inedit album de artă și catalog de expoziție, care
prezintă spectaculoasa operă grafică a artistului, surprinzând toate perioadele sale de creație. Cercetarea evidențiază aspecte inedite ale creației lui Luchian, din momentul în care a fost influențat de curentul Jungestil și când a conceput celebra copertă a primului număr al revistei societății Ileana, apoi investigația se continuă cu prezentarea magnificelor sale peisaje de la Brebu, Moinești sau din Lunca Ialomiței dar și cu evidențierea delicatelor sale portrete feminine.

Printre „Observațiile despre pictură”  ale lui Nicolas Poussin, cea intitulată Diffinitione della Pittura, e della sua propria Imitatione (‘Definiția picturii și a imitației care îi este proprie’) prezintă un interes deosebit, deoarece ridică în mod explicit problema modului în care el înțelege natura picturii și, astfel, sfera de activitate legitimă a pictorului. Vom explora în profunzime natura și mizele analogiei dintre pictură și poezie la Poussin, implicată de substituția cuvântului „poesia” cu „pittura” pe care o operează în definiția picturii ca imitație de acțiuni, precum și de transferul unor termeni cheie din poetica literară, precum mythos sau historia, „povestea”, și concetto sau „ideea”. Pentru a răspunde, mai întâi vom examina pe scurt  principiile poeticii lui Tasso și inovațiile aduse de lectura sa a Poeticii lui Aristotel, urmată de Poussin. Edificator pentru mizele acestei analogii e și faptul că, prin aceasta, Poussin se referă totodată la relația dintre pictură și filosofie, adică dintre gândirea figurativă și gândirea rațională, și astfel la pictură ca o figură specifică a cunoașterii. Pentru a clarifica toate aceste raporturi și conceptul de „pictură filosofică” în viziunea lui Poussin, vom analiza scrisorile sale și alte observații despre pictură, precum cea intitulată Della Idea della Bellezza (‘Despre ideea de frumusețe’), raportându-le la posibilele lor surse, printre care și Discursurile poetice ale lui Tasso.

"In 1983, the artist Daniel Spoerri created "Lunch on the Grass", a work designed to be excavated decades later. between archeology and contemporary art ...

En 1983, le plasticien Daniel Spoerri crée "Le déjeuner sous l'herbe", une oeuvre conçue pour être fouillée quelques décennies plus tard entre archéologie et art contemporain..."

Articolul analizează scrisoarea lui Nicolas Poussin din 1 martie 1665 către Roland Fréart de Chambray, teoretician apropiat de Academia regală de Pictură din Paris, și autorul cărții Idée de la perfection de la peinture (1662). Scrisoare are o importanță considerabilă, apărând ca un fel de „testament”, pentru că dă o ultimă expresie gândirii sale artistice. Avem de-a face aici cu o „răsturnare” a ideilor sale despre pictură și despre pictor sau cu o explicitare a principiilor sale, pentru a „se face înțeles” în mod corect? În ce ar consta (atunci) noutatea ideilor formulate în scrisoarea din 1 martie 1665? Ipoteza propusă aici este aceea că Poussin formulează aici o definiție a picturii și o concepție asupra producției și invenției artistice diferite de cele dominante în mediul academic din Franța, semnalând astfel o distanțare de gândirea artei din epoca clasică franceză. Dar nu putem vorbi de o „răsturnare” în gândirea sa în raport cu anii maturității (cum o face Anthony Blunt), ci de o explicitare a anumitor idei anterioare și de o mutație de accente. În esență, este vorba de o mutație în definirea finalității picturii și a principiilor producției artistice: preeminența delectării în raport cu preocuparea pentru instruire, moralizare, salvare sau celebrare a gloriei suveranului, și valorizarea geniului și a inspirației în calitate de principii creatoare. Noțiunea de „pictor-filosof” – cu care a fost adesea asociat Poussin – dobândește astfel o nouă semnificație. Departe de modelul „pictorului savant” care pune accentul pe aspectele normative și intelectuale ale artei (de care academicienii francezi s-au servit pentru a degaja regulile capabile să orienteze producția artistică), pentru Poussin pictorul-filosof este legat de înțelepciunea totodată critică și creatoare, care aliază esențiala judecată și necesarele geniu, memorie și pietate ale unui pictor-om onest (vir bonus, honnête homme).

The article examines Nicolas Poussin’s “doctrinal” letter of March 1st, 1665, addressed to Roland Fréart de Chambray, a theorist closed to the Royal Academy of Painting in Paris, and author of Idée de la perfection de la peinture (1662). The letter is of considerable importance, appearing as a sort of “testament” because it gives a final expression of his artistic thought, but its stakes are controversial. Are we dealing here with a “reversal” of his ideas about painting and the painter or with an explanation of its principles, to “make himself understood” in the right way? What would be (then) the novelty of the ideas raised in this letter? Our hypothesis is that Poussin proposes here a definition of painting and a conception of artistic production and invention different from those prevailing in the academic milieu in France, thus indicating a dissent within the thinking of art in French classical age. We cannot speak of an “inversion” in his artistic thinking in relation to the years of maturity (as did Anthony Blunt), but of an explanation of some earlier ideas and a shift of emphasis. It is essentially a mutation in defining the purpose of painting and the artistic production principles: preeminence of delectation over the concern for education, moralization, salvation or celebration of the glory of the sovereign, and valuing of the genius and inspiration as creative principles. The concept of “painter-philosopher” - which was often associated with Poussin - thus acquires a new meaning. Far from the model of doctus pictor or peintre savant which highlights the normative and intellectual aspects of art (of which French painters-academics have served to work up the rules able to guide artistic production), to Poussin the painter-philosopher is related to the critical and creative wisdom, which allies the essential judgement with the necessary genius, memory, and piety of an artist-honest man (vir bonus, honnête homme).