Referat economie

REFERAT LA INTRODUCERE IN ECONOMIE APARITIA SI EVOLUTIA STIINTEI ECONOMICE – FAZA PRESTIINTIFICA  In perioada contemporana, raritatea resurselor si nelimitarea nevoilor a determinat concretizarea activitatilor economice specific umane in stiinta economica. Aceasta stiinta nu a existat insa dintotdeauna, ea cunoscand mai multe stadii de dezvoltare. Prima faza din dezvoltarea sa au fost faza prestiintifica, desfasurata in perioada Anticitatii, extinzandu-se pana in Evul Mediu. Pentru perioada de început, la toate popoarele Orientului antic (egiptenii, asiro-babilonienii, evreii) exista o formă de proprietate comună asupra bunurilor. În mileniul al III-lea î.e.n. începe să se dezvolte proprietatea privată şi – o dată cu ea – are loc structurarea societăţii în clase sociale. Simultan, asistăm la restrângerea economiei naturale şi extinderea economiei de mărfuri, la intensificarea circulaţiei băneşti, ori la apariţia primelor instituţii de credit. Apare şi ia amploare schimbul de mărfuri în localităţi – sate şi oraşe – şi între acestea sau chiar între ţări. Proprietatea privată tinde să devină dominantă în întreaga Antichitate, spre sfârşitul mileniului I î.e.n. Tot în acest mileniu asistăm şi la formarea primelor imperii şi sisteme coloniale ale Antichităţii. În linii generale structura socială a statelor antice a fost formată din sclavi şi stăpâni, clasele principale în acea perioadă. Cu toate acestea, de la o ţară la alta, de la o regiune la alta, sau în perioade diferite, structura socială a fost, de la caz la caz, diferenţiată. Indiferent, însă, de particularităţile de loc şi timp, cele două clase menţionate se regăsesc şi sunt distincte peste tot. De asemenea, indiferent dacă era organizată pe baza proprietăţii comune sau private, societatea antică a fost diferenţiată în întreaga sa existenţă. Percepţia dominantă în Antichitate despre ordinea naturala şi organizarea socială era una fundamental religioasă. Ea s-a întâlnit la aproape toţi gânditorii marcanţi, chiar şi la aceia care susţineau comuniunea bunurilor în societate (de exemplu, la Platon). In aceasta perioada ceea ce urma sa devina stiinta economica era reprezentata de o gandire economica instinctiva a oamenilor. Aceasta era o componenta a gandirii religioase, si era continuta in texte cu valoare sacra cum ar fi: Upanisadele, Artaastra, Legile lui Manu, Dharmasatra(India), sau Codul lui Hammurabi (Egipt si Babilon), texte care pe langa reguli de baza a conduitei moralei contin si o multime de invataturi cu caracter economic, si nu intamplator s-a afirmat ca istoria doctrinelor economice a inceput cu decalogul lui Moise mentionat in Vechiul Testament. Legislaţia lui Hammurabi (descoperită în anul 1901–1902 la Susa în Persia – Iran) constituie una dintre cele mai vechi culegeri de legi din lume. Ea se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme şi oglindeşte procesul de centralizare a statului sclavagist şi fenomenul de consolidare a proprietăţii private. Acest cod evidenţiază existenţa în Babilonia a unui drept de posesiune şi familial prin care se reglementa starea persoanelor, bunurilor, contractelor, delictelor şi pedepselor, ce variau după starea socială. Reforma lui Hammurabi nu făcea decât să modifice şi să unifice coduri mai vechi. Pentru a se putea apăra capacitatea de producţie a celor pasibili de exploatarea comercianţilor şi cămătarilor, preţurile bunurilor şi ale muncii erau tarifate. Avem de a face cu măsuri de interes public şi social, precum şi cu o valorificare care era juridică înainte de a fi economică. Întâlnim şi începuturile unei economii a creditului, ba chiar şi o valută de hârtie, pe lângă cea veche de argint, apoi instituţii care corespund băncilor de astăzi şi care primeau depozite şi efectuau plăţi şi în alte localităţi. Poporul era organizat în stări sociale ca: sclavii, servii, muncitorii liberi, meseriaşii pe lângă preoţi, nobilii şi ţăranii liberi. Din acest document rezultă organizarea socială, stratificată şi sprijinită pe proprietatea privată şi libera iniţiativă, cu o mare libertate individuală de mişcare şi cu o intervenţie statală în sprijinul categoriilor defavorizate. Asistăm astfel la măsuri pentru protecţia celor slabi, a muncitorilor – chiar a celor neliberi – şi a sclavilor, pentru asigurarea produsului muncii lor, şi la o oarecare eliberare de sarcini, precum şi la măsuri pentru uşurarea sarcinilor debitorilor. Codul lui Hammurabi este depus şi se găseşte astăzi la Musée Louvre din Paris, Franţa. Vechiul Testament este – la rândul său – un document deosebit de valoros pentru înţelegerea modului de organizare şi funcţionare a societăţii antice şi a economiei. În această „Carte a cărţilor” se reglementează raporturile economice, morale şi sociale în ansamblul societăţii evreieşti anterioare naşterii creştinismului. Cea dintâi dintre aceste măsuri era interdicţia cametei. În cadrul economiei naturale – când împrumutarea se făcea în cazuri de lipsă şi nu pentru scop de producţie şi câştig – luarea de dobândă apărea ca o exploatare odioasă a omului sărac. Această interdicţie oglindea ideile de comunitate primitivă, căci luarea de dobândă era permisă faţă de străini, cum şi străinii – mai ales fenicienii – luau dobândă de la evrei. Apoi sunt prevăzute măsuri pentru uşurarea situaţiei debitorilor. Astfel, se exceptează de la dreptul de ipotecă, obiectele necesare întreţinerii vieţii. Mai importantă este măsura de prevenire a înstrăinării proprietăţii, în care scop din 7 în 7 ani se instituia un an al eliberării, în care se iertau toate datoriile. Apoi, măsura anului jubiliar. Adică din 50 în 50 de ani se restituiau vechilor proprietari pământurile luate pentru neplata datoriilor. Pentru ajutarea săracilor se prevedeau o serie de dispoziţii, între care adunarea de către aceştia – cu mâna – a resturilor de recoltă rămase după cules (spice, măsline, struguri etc.). Menţiune specială trebuie făcută pentru legea sabatului, sau a repausului săptămânal (obligativitatea unei zile de odihnă pe săptămână), ce reprezintă prima lege de fixare a duratei muncii şi reglementare a repausului cunoscută în istorie. Deşi este o scriere cu un pronunţat caracter social, Vechiul Testament cultivă – prin întregul său conţinut – tocmai individualismul economic, spiritul comercial şi întreprinzător. Contrar popoarelor din Orient unde conditiile au impus formarea statelor centralizate in Europa diversitatea cadrului natural, eterogenitatea resurselor si formelor de relief , precum si alte conditii sociale au contribuit la mentinerea pentru o perioada mai indelungata al caracterului descentralizat al al activitatii umane. Statele centralizate apar abia la sfarsitul Evului Mediu. Exceptie fac Imperiul Grecesc si cel Roman. Grecia antica Extinderea populatiei grecesti in insulele din Marea Egee si pe Coasta Asiatica a pus-o in contact permanent cu popoarela Orientului ajunse la un nivel superior de dezvoltare economica, culturala, tehnica si de organizare sociala. Din imbinarea elementelor imprumutate de la alte popoare cu specificitatea proprie grecii au creat o cultura noua, originala, mult superioara celorlalte culturii ale Antichitatii. La inceput grecii posedau un dezvoltat spirit de independenta si demnitate, societatea greceasca nascandu-se in diviziune, cu accent pe dezvoltarea individualitatii si cu constiinta eului personal. Cetateni liberi, grecii traiau in orase numita polisuri in care eliberati de grijile materiale ale vietii sa poata dezvolta atat afacerile personale cat si cele politice. Polisul grecesc este o comunitate libera formata din cetatenii liberi, care se unesc constient in stat din dorinta cautarii binelui comun si individual. Rolul statului este de a ajuta la formarea de buni cetateni si sa le inlesneasca existenta, optima fiind considerata urmatoarea ierarhie: hrana, meserii, arme, bani, cultul zeilor, jurisdictia. Punctul central al vietii politice este Adunarea Poporului. Desi structurata in clase sociale: nobili, tarani si sclavi – primele doua categorii aveau calitatea de cetateni si se bucurau de anumite drepturi: egalitate in justitie, dreptul de a purta arme, in timp ce sclavii erau lipsiti de orice drepturi - societatea greceasca nu a cunoscut inegalitatile intalnite in Orient. De la natura (in mod natural) oamenii sunt diferiti intre ei, societatea fiind impartita in doua clase: oameni liberi si sclavi. Primii, mai dotati intelectual, pentru a conduce, iar ceilalti, mai slab dotati intelectual, pentru a le fi incredintata munca productiva. Sau cea de-a doua clasa fiind clasa productiva in timp ce prima clasa fiind cea intretinuta. Caile de obtinere a bunurilor sunt: agricultura, cresterea animalelor, pescuitul, vanatoarea. Comertul fiind considerat o intrepindere nenaturala de obtinere a bunurilor si deci condamnata. Schimbul in sine nu era insa condamnabil, pentrui ca decurge in mod natural din diversivicarea nevoilor si specializarea producatorilor, din diviziunea muncii. Orice lucru putea fi intrebuintat fie direct in functie de calitatile sale particulare fie indirect, ca mijloc de schimb. Schimbul putea fi troc , fara interventia banilor, acestia fiind considerati naturali odata cu introducerea comertului intre tari, bucatile metalice fiind mai usor de transportat. Cu toate acestea banii au permis dezvoltarea comertului, adica a unei activitati ce consta in folosirea banilor pentru a face schimb si maximiza profitul. Rolul banilor era acela unitate de masura a valorii si ca mijloc de circulatie, elementele si scopul schimbului. Obtinerea banilor se face prin trei metode: comertul exterior, imprumutul cu dobanda, munca salariata sau vanzarea muncii pe bani. Oricat de bine ar fi fost organizata societatea elena, declinul ei a survenit in urma extinderii teritoriale. Cetatile grecesti erau nerabdatoare sa cucereasca noi teritorii, in scopul de a trimite in ele excesul de populatie. Cetatile devin din ce in ce mai avide lucru care conduce la intensificarea luptelor dintre ele. In acelasi timp in interiorul lor inegalitatea economica dintre cetateni se accentua tot mai mult, inmultindu-se razboaiele civile precum si revoltele publice. Slabite de razboaiele interne cetatile grecesti au fost supuse de regii macedonieni. Roma Antica nenobili(plebei), si pe de alta parte pe baza impartirii societatii in clase, in functie de avere. Toti cetatenii apartineau centuriilor, de la care emana Adunarea centuriana. Dar in realitate puterea apartinea celor bogati, marilor proletari. Acestia nu s-au multumit cu resursele de care dispuneau din proprietatea funciara si au incercat sa se imbogateasca si prin comert. Cuceririle militare au dus la tulburari interne ce au dus la imbogatirea unorasi saracirea celor mai multi. Pe masura extinderii granitelor s-a extins si sclavagismul. Dupa rascoala lui Spartacus republica a lasat loc imperiului. Pe viitor toate libertatile politice au fost abolite, puterea fiind exercitata doar de o singura persoana, imparatul. Impartirea sociala in clase s-a mentinut, pe primul loc fiind senatorii ce puteau fi numiti guvernatori de provincii, ii urmeaza cavalerii ce puteau obtine in exclusivitate ranguri de ofiteri superiori, plebea, strainii, ce erau tratati in functie de rangul ocupat, si in sfarsit sclavii care era supusi la un regim extrem de dur. La inceputul secolului III e.n. arisrocratia se revolta impotriva puterii imperiale, dar este imfranta, ceea ce duce la modificarea sistemului municipal. Pe viitor clasa dominanta devenind colectorii de taxe, perceptorii, a caror autoritate se transmite ereditar. La mijlocul secolului, sistemul administrativ s-a transformat, imparatii incercand sa rezolve problemele printr-un interventionism accentuat. Pentru a usura incasarea impozitelor, statul i-a legat pe tarani de pamant, transformandu-i astfel in coloni. Proprietatile se concentreaza din ce in ce mai mult iar micile proprietati incep sa dispara fiind acaparate de cele mari, fapt ce a dus un regres al productivitatii, care a atras dupa sine o neglijenta din partea muncitorilor. Datorita absolutismului imperial spiritul civic a fost distrus, dificultatile economice s-au accentuat, astfel Imperiul Roman a slabit, dezintegrandu-se mai intai cel Apus in secolul V, iar apoi cel de Rasarit in secolul XV. Odata cu trecerea timpului, gandirea economica a oamenilor si modul de consemnare a acesteia s-au schimbat. In perioada feudala ideile economice erau raspandite in carti cu caracter religios, filozofic, sau in scrierile parintilor bisericii crestine. Gandirea economica era subordonata teologiei, supusa unor norme juridice si psihologice de origine religioasa. Biserica crestina urmarea o evolutie de ordin moral, dar razbat si idei de natura economica cum ar fi: condamnarea comertului mare, camatariei, a luxului si profitului exagerat, castigul trebuia sa rezulte din munca si nu din manevrarea banilor, insa odata cu dezvoltarea economica este acceptata si ideea de credit banesc, care implica un mivel destul de ridicat al dobanzilor. Banii sunt priviti ca si instrumente ale circulatiei marfurilor, iar valoarea lor nu depinde de valoare metalelor nobile incorporate, ci stabilita arbitrar de catre capeteniile statelor, de puterea politica. In ceea ce priveste proprietatea feudala, ea este considerata de origine divina, corespunzand legilor naturale, deriva din posesiune si se justifica prin faptul ca stimuleaza munca. Se face deosebirea dintre munca intelectuala, avand un caracter nobil, si munca fizica, asezandu-se aceasta distinctie la baza impartirii societatii in clase, stari. Conceptia dominanta despre Evul Mediu a fost aceea de ,,epoca intunecata’’ in care gandirea economica a progresat foarte putin, dar se face remarcata prin aparitia scolasticii care a avut un rol pozitiv prin educatia pe care a facut-o poporului in spiritul muncii, al solidaritatii dintre membrii diferitelor corporati, ceea ce a facilitat dezvoltarea mestesugurilor, a umanizat relatiile sociale, atenuand tensiunile dintre grupuri. Marii ganditori economici medievali au pus bazele stiintei economice moderne, anticipand idei ce v-or fi dezvoltate de economistii secolelor urmatoare. Bibliografie: Gheorghe Popescu – Evolutia Gandirii Economice Contemporane Nita Dorina – Doctrine Economice Contemporane Tiberiu Braileanu – O istorie a doctrinelor economice Anca Dodescu – Istoria gandirii economice 7