A
.......șa cum am văzut în capitolul anterior, milioane de copii nu
.......se ridică la standardele care se așteaptă de la ei în școală,
ajungând astfel „victime ale sistemului școlar”. Acești copii pot
fi grupați în trei categorii generale, incluzându-i pe cei cu o
dezvoltare mai târzie și pe cei cu un ritm lent de învățare. În
acest capitol voi descrie caracteristicile unice ale celui de-al
treilea grup.
COPILUL CU RANDAMENT ȘCOLAR SLAB
Copilul cu randament școlar slab este un copil care nu are
succes la școală, în ciuda capacității lui de a învăța. S-ar putea să
aibă un CI de 120 sau mai mare, și totuși să primească note de 6
sau de 5. În ultimii ani, cei cu rezultate slabe și-au câștigat o
imagine destul de bună, mulțumită declarației lui Bert
Simpson: „AM REZULTATE SLABE ȘI MĂ MÂNDRESC!” În
ciuda acestei publicități dubioase, cei care au rezultate slabe
sunt mai puțin înțeleși (și mai numeroși) decât cei cu deficiențe
de învățare și decât cei cu o dezvoltare mai târzie deopotrivă.
Confuzia aparentă cu privire la acest grup se leagă de
faptul că sunt necesare două calități specifice pentru a atinge
excelența școlară, a doua calitate fiind adesea trecută cu
vederea. Mai întâi, trebuie să existe capacitate intelectuală. Dar
capacitatea mentală nu este suficientă. Este nevoie și de
disciplina de sine. Un copil capabil poate avea sau nu controlul
de sine necesar pentru a învinge zilnic ceva ce consideră a fi
chinuitor și dificil.
188 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
Inteligența și disciplina de sine sunt adesea necorelate. Un
copil are de multe ori una dintre ele fără a o avea pe cealaltă.
Din când în când, un copil lipsit de talent se va lupta să aibă
realizări peste nivelul așteptat. Acest fenomen se numește
realizare peste așteptări. Reversul combinației se concretizează
în ceea ce noi numim rezultate sub așteptări și se întâlnește
mult mai frecvent. Este exemplificat de copilul cu un potențial
intelectual remarcabil, pe care însă îl irosește.
Se pare că cei care au realizări sub așteptări sunt tratați într-o
manieră ce le complică problema deoarece, așa cum am arătat
în capitolul 7, adesea nu recunoaștem că învățarea cere efortul
cel mai asiduu. Gândește-te o clipă la ce i se cere elevului de
liceu într-o temă de casă zilnică. Trebuie să înțeleagă indicațiile
de lucru și pretențiile profesorului, inclusiv paginile mențio-
nate și alte detalii. Trebuie să-și amintească să-și ducă acasă
cartea potrivită. Seara trebuie să oprească televizorul și să ig-
nore telefonul. Trebuie să se concentreze asupra sarcinii destul
de mult timp pentru a o îndeplini corect. Trebuie să ducă lu-
crarea terminată la clasă în ziua următoare și să o predea.
Trebuie să-și amintească ce a învățat până la următorul test. În
final, trebuie să-și facă aceste teme pentru casă nu o dată, nici de
două ori; trebuie să le facă pe tot parcursul anului.
Acest comportament cere mai mult decât inteligență.
Faptul că un copil are un vocabular bogat și că poate termina
jocuri de puzzle inteligente nu înseamnă neapărat că el își
poate păstra motivația săptămână după săptămână, an după
an. Unii copii au reușite în școala primară, dar renunță mai
târziu. De fapt, s-a apreciat că 75 de procente dintre elevi au
parte de o criză școlară între clasa a șaptea și a zecea. În ciuda
acestui fenomen generalizat, nici școala nici familia nu sunt de
obicei pregătite pentru a se ocupa de aceste crize.
Părintele obișnuit reacționează în unul din trei moduri față
de copilul cu randament școlar scăzut:
Prima reacție este să trateze problema de parcă ar rezulta din
simpla încăpățânare a copilului. Astfel, părinții îi pot interzice
folosirea bicicletei timp de șase luni, nu-i dau voie să meargă
Obstacolele în calea învățării, partea 2 189
nicăieri până în primăvară sau acționează asupra personalității
lui și a poziției lui în familie. Presupunând că premisa mea ar fi
corectă (și anume, comportamentul rezultă dintr-o lipsă de
auto-control ușor de înțeles, copilăroasă), această reacție nu va
conduce la o învățare mai consecventă. În aceste condiții, școala
este percepută ca amenințătoare, percepție care e puțin
probabil să-l facă pe copil mai silitor.
S-ar putea ca părinții care sunt supărați din cauza rezul-
tatelor slabe ale copilului lor să considere studiul ca pe o acti-
vitate dificilă dacă ar fi împinși brusc să se întoarcă pe băncile
școlii. Împotrivirea față de exercițiul mental se consideră a fi
ceva natural în cazul unui adult, dar la un minor se crede că
reflectă încăpățânare.
A doua abordare este să ofere copilului o mituire pe termen
lung: o bicicletă nouă peste câțiva ani sau o ieșire la vânătoare
în toamna ce vine. Aceste daruri întârziate sunt și ele ine-
ficiente, pentru motivele schițate în capitolul anterior. Recom-
pensa amânată nu este de fapt o confirmare a reușitei.
Părinții reacționează în al treilea mod când afirmă: „Trebuie
să învețe cândva ce este responsabilitatea! Nu voi putea fi
mereu lângă el să-l ajut: așadar, e problema lui.”
Dacă părinții par nerealiști în modul în care gestionează
momentele dificile, s-ar putea ca unele școli să nu fie de niciun
folos. Învățătorii și consilierii le spun uneori părinților: „Nu vă
îngrijorați de asta. Johnny va depăși problema pe măsură ce
crește.” Asta este cea mai mare minciună a anului. De obicei
Johnny nu va depăși problema: realizările slabe din primii ani
de școală tind să fie mai degrabă persistente. Mai mult, am
observat că elevii cu rezultate slabe își dau întreaga viață peste
cap. Adesea sunt neîngrijiți și dezorganizați în tot ceea ce fac.
Este o trăsătură persistentă, chiar ostilă, pentru tot ceea ce ar fi
necesar desfășurării unei activități de succes în școală.
De-a lungul anilor m-am ocupat de peste 500 de copii cu
rezultate școlare slabe și am concluzionat că există doar două
soluții eficiente ale acestui sindrom. Cu siguranță prima nu e un
leac universal: Părinții pot deveni atât de implicați în educația
190 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
de la școală încât copilul nu are nicio alternativă decât să-și facă
treaba. Acest lucru este posibil doar dacă școala își face timp să
comunice părinților temele și progresul făcut, pentru că Junior
cu siguranță nu le va transmite mesajul! Adolescenții, în special,
vor împiedica comunicarea dintre școală și familie cât de mult
posibil.
Într-una din școlile în care am muncit, de pildă, elevii pe-
treceau împreună un timp special de 20 de minute în fiecare zi,
în care aveau loc ședințe de consiliu, anunțuri și chestiuni de
acest gen. Erau foarte puține oportunități de a studia și, cu toate
acestea, în fiecare zi sute de părinți erau informați că toate
temele de casă erau terminate în această sesiune. Părinții naivi
erau lăsați să creadă că această sesiune era o perioadă de efort
susținut. Părinții trebuie să știe ce se petrece la școală dacă
doresc să-și influențeze copilul în asumarea responsabilităților
școlare.
De asemenea, părinții ar trebui să sprijine acele domenii în
care este necesară autodisciplina. Perioada de studiu de seară ar
trebui să fie bine structurată: cu ore clar stabilite și cu un minim
de interferență. Părintele trebuie să știe care este tema de lucru
pentru acasă și cum ar trebui să arate produsul final. Cercetările
neîntrerupte realizate de Center for the Study of the Family,
Children and Youth [Centrul pentru Studiul Familiei, Copiilor
și Tineretului] de la Universitatea Standford au descoperit că o
metodă de a-i ajuta pe copiii cu rezultate școlare slabe care
conduce la o îmbunătățire de durată a notelor este implicarea
părinților. Când mama și tata oferă copilului încurajare în mod
regulat, îl laudă pentru o temă de lucru bine făcută și îl sprijină
semnificativ, notele tind să crească.1
Trebuie să mă grăbesc să spun că acest lucru poate fi foarte
dificil. Implicarea parentală intensă arareori poate fi susținută
pentru mai mult de o săptămână sau două, deoarece multe
mame și tați nu au ei înșiși disciplina de sine necesară. Tre-
buie să existe o cale pentru a le suplimenta ajutorul și cred că
ea există.
Obstacolele în calea învățării, partea 2 191
Copilul cu rezultate slabe dă rezultate foarte bune adesea
într-un sistem de confirmare imediată, așa cum s-a descris
anterior. Dacă elevul nu este provocat de recompensele și de
motivațiile primite la școală, el va avea nevoie de stimulente
suplimentare. Aceste confirmări pozitive ar trebui să se bazeze
pe scopuri clare, accesibile. Mai mult, recompensele ar trebui
oferite pentru un comportament bun într-un interval scurt de
timp. În loc să răsplătești copilul pentru că a luat un zece la
sfârșitul semestrului, ar trebui să i se dea o monedă de 10 cenți
sau de 25 de cenți pentru fiecare problemă de matematică
rezolvată corect.
„Mituire!” vor acuza unii cititori.
„Ce contează?” e replica mea, dacă ea îl pune la muncă pe copil.
Folosirea confirmării imediate are aceeași funcție ca a dema-
rorului unei mașini. Nu poți merge prea departe cu el, dar
pornește mașina mult mai ușor decât dacă ai împinge-o. Pe
idealistul care obiectează la folosirea acestei motivații extrinseci,
l-aș întreba: „Ce alternativă avem, decât a «lăsa copilul să-și
depășească problema»?”
Mai multe exemple pot ilustra aplicarea specifică a confir-
mării în contextul școlar. Una din cele mai de succes utilizări ale
acestei tehnici a avut loc în cazul unui elev cu rezultate slabe pe
nume Billy, repetent în clasa a doua. Motivația lui fusese dis-
trusă de eșecurile timpurii și nu făcea nimic la școală. Mai mult,
sora lui mai mică era și ea în clasa a doua, fiind promovată în
același an în care Billy rămăsese repetent. Și, dacă nu v-am spus,
ea era foarte inteligentă în timp ce Billy era prins în mlaștina
disperării intelectuale.
După ce am discutat cu mama lui am căzut de acord să im-
plementăm acasă un sistem de motivare. Pe baza discuției
noastre, mama lui Billy a realizat rapid următoarea diagramă.
Pentru fiecare cinci minute pe care Billy le petrecea învățând
ortografia corectă a cuvintelor cu unul dintre părinți, putea să
coloreze o bară pe diagramă. Când toate barele erau colorate
primea o nouă șa de bicicletă. De asemenea colora o bară
pentru fiecare zece minute în care făcea exerciții la matematică.
192 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
Cincizeci de bare îl făceau să câștige un timp petrecut împreună
cu tatăl lui la jocul de popice. Mama lui Billy credea că citirea
era cea mai mare problemă a lui. Astfel, citirea deschidea calea
..........................................................................................
..................................................................................................
TEMA DE CASĂ
o nouă
ORTOGRAFIE șa de bicicletă
ARITMETICĂ la popice
cu tatăl lui
CITIRE în parcul
de distracții
spre o zi
petrecută la parcul de distracții (în acest caz, Disneyland).
Deoarece era premiul cel mai mare, firește dura cel mai mult
pentru a fi câștigat (o bară era colorată pentru fiecare 15 minute
de lectură).
Amânând confirmarea, o recompensă plăcută putea fi câș-
tigată rapid, o alta, curând după aceea, iar marele premiu
aștepta la sfârșit. Billy a prins rapid emoția jocului. Se grăbea
acasă după școală și mergea să învețe împreună cu mama sa.
Dacă înainte ea nu putea să-l facă să deschidă o carte, dintr-odată
dorea să „studieze” întreaga seară. Sistemul de confirmare a
funcționat atât de bine încât a avut o urmare neașteptată.
Mama lui Billy m-a sunat săptămâna următoare pentru a-mi
spune că nu-și mai putea face treaba când Billy era acasă!
După o vreme, a început să se petreacă un lucru ciudat.
Billy a început să învețe, cu toate că acest lucru nu fusese
intenția lui. Pentru prima dată a obținut punctajul maxim la
testul săptămânal de ortografie și s-a bucurat de sentimentele
de succes care au rezultat. La ora de aritmetică știa răs-
punsurile și a ridicat mâna pentru a-și dovedi cunoștințele.
Obstacolele în calea învățării, partea 2 193
Citirea s-a îmbunătățit vizibil și învățătoarea lui l-a scos din
grupul celor care citeau lent. Fără nicio intenție la început, Billy
a descoperit bucuria învățării. Cercul vicios al eșecului fusese
întrerupt.
Ar fi greșit să sugerez că toate problemele de învățare pot fi
eliminate la fel de ușor și cu tot atât de mult succes ca în cazul
lui Billy. Unii copii cu rezultate slabe sunt încăpățânați și nimic
nu-i poate face să cedeze. Confirmarea oferă cea mai mare
șansă pentru îmbunătățire. Acest sistem a fost utilizat în în-
treaga lume, de cele mai multe ori cu rezultate extraordinare.
De exemplu, a fost folosit în orașul New York pentru a ajuta
mulți delicvenți tineri care nu știau să citească. A fost necesar ca
tinerii rebeli, care ar fi râs de o ofertă directă de a-i învăța să
citească, să fie ademeniți pe ușa din spate. Exact așa ceva s-a
întâmplat. Cei care au efectuat experimentul le-au spus: „Uite,
avem niște mașini care s-ar putea să fie utile în a învăța pe cineva
să citească, dar avem nevoie de ajutorul vostru pentru a vedea
dacă funcționează corect.” Avem și ceva bani pentru ajutorul
vostru: Vă vom plăti pentru fiecare răspuns corect. Suma de
bani era destul de bună pentru programul de vară și
majoritatea adolescenților care au acceptat oferta au învățat să
citească. Acest lucru, la rândul lui, i-a ajutat să schimbe direcția,
și anume, din stradă înspre școală, ceea ce le-a deschis șansele
altor progrese educaționale.
În închisorile din Alabama a fost aplicat un sistem asemă-
nător, prin care deținuții puteau câștiga bani învățând deprin-
deri noi și finalizând cursuri educaționale. Aceste principii vor
cunoaște în viitor o aplicabilitate chiar mai largă în cazul proble-
melor comportamentale dificile, inclusiv cea a randamentului
școlar scăzut.
Copiii și adolescenții, la fel ca persoanele de orice vârstă,
doresc să fie responsabili. Doresc să simtă respect de sine și
demnitatea de a face ceea ce este corect. Cei ce eșuează în școală
sunt adesea cei mai nefericiți, dar le lipsește autodisciplina de
a-și învinge propria inerție.
194 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
REZUMAT
În ultimele două capitole am descris trei mari obstacole ale
disciplinei în sala de clasă. Desigur, există și alte probleme pe
care nu le-am prezentat detaliat. Orice motiv care îi cauzează
copilului îngrijorare sau tulburare poate conduce la eșec școlar.
De exemplu, sentimentele profunde de inadecvare sau de in-
ferioritate pot preveni concentrarea școlară. Copilul care
trebuie să se confrunte cu astfel de emoții are puțin timp pentru
chestiuni mai puțin importante. Adulții care au încercat să
lucreze sau să gândească în timp ce așteptau rezultatul unor
analize medicale amenințătoare, cum ar fi testul de laborator
pentru cancer, înțeleg acest mecanism al interferenței mentale.
Părinții și profesorii nu trebuie să subestimeze niciodată
amenințările pe care copilul le asociază cu școala. Indiferent dacă
el își verbalizează sau nu temerile, adesea este conștient de multe
„pericole” care îl pândesc la poarta școlii. De exemplu, alți elevi
pot râde de el. Poate fi ridiculizat sau criticat de profesori. Poate
fi respins de persoanele de sex opus. Poate eșua, în ciuda celor
mai mari eforturi ale lui. Aceste temeri și altele asemănătoare pot
pune stăpânire pe întreaga lume a unui elev tulburat, deter-
minându-l să acționeze într-un mod care poate părea leneș.
Așadar, soluția la eșecul școlar necesită adesea tratarea proble-
melor care nu par a avea legătură cu munca din sala de clasă.
În acest moment mi se pare foarte importantă încă o ches-
tiune. Am discutat despre trei categorii de copii, cei cu o
dezvoltare mai târzie, cei cu un ritm mai lent de învățare și cei
cu randament școlar scăzut. Dar cum poate ști un părinte sau
un profesor dacă un copil are una din aceste probleme sau alte
insuficiențe intelectuale? Răspunsul în cazul fiecărui copil
poate fi stabilit printr-o analiză educațională completă realizată
de o persoană instruită, certificată sau licențiată pentru a evalua
copiii. În fiecare dintre aceste categorii pe care le-am descris, un
test de inteligență (IQ) este necesar pentru a identifica
problema copilului. Cum putem ști că un elev cu rezultate slabe
nu este unul care învață încet dacă nu îi identificăm capacitățile
intelectuale de bază? Cum putem face diferența între un copil
Obstacolele în calea învățării, partea 2 195
care se dezvoltă mai târziu și unul cu o deficiență gravă de
învățare, fără a-i evalua abilitățile elementare? Testul de inteli-
gență este o unealtă extrem de prețioasă în stabilirea unei astfel
de diferențieri.
Din nefericire, testarea coeficientului de inteligență a
dispărut cu totul din multe școli. Deoarece aceste instrumente
(cum ar fi WISC-R sau Stanford Binet) au fost considerate ca
fiind injuste pentru minorități, întrebuințarea lor a fost tot mai
criticată în ultimii ani. Astfel, nu mai este „corect din punct de
vedere politic” să le folosești. Prin urmare, părinții ce au nevoie
disperată de informația care înainte era disponibilă prin
testarea în cadrul școlilor publice, trebuie acum să caute un
psiholog sau un consilier privat care să poată realiza evaluarea.
Cei cărora le lipsesc banii pentru a avea parte de acest ajutor
costisitor, inclusiv multe minorități, sunt private de ajutorul de
care au nevoie copiii lor. Regret situația politică ce împiedică
școlile de cartier să evalueze elevii cu ajutorul celor mai bune
teste disponibile.
Dar ce putem spune despre minorități? Sunt testele de
inteligență standardizate injuste pentru afro-americani, his-
panici sau americani nativi? Nu cred. E adevărat că uneori mi-
noritățile au rezultate mai slabe la aceste teste deoarece culturile
lor nu i-au pregătit pentru acest gen de examen. Dar atenție, vă
rog: aceiași factori culturali care au un impact asupra rezul-
tatelor școlare, afectează și performanța școlară. Performanța la
întrebările din test este corelată cu munca din clasă. Dacă vom
căuta un test care să nu reflecte impactul unei culturi a me-
tropolelor atunci el va fi inutil deoarece nu va mai prezice
performanța în sala de clasă.
Dați-mi voie să repet. Scopul testării nu este să apreciem cât
de bine se va descurca un anumit copil într-un context școlar. A
crea un instrument care să nu reflecte handicapul pe care
cultura îl va pune asupra lui, când în mod categoric această
cultură îl va dezavantaja în sala de clasă, înseamnă a te juca cu
noțiunea de „corectitudine politică”.
Dacă nu ai înțeles ceea ce am scris, te rog să-ți amintești
următorul lucru. Toți copiii care au probleme de învățare, inclusiv
196 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
unele minorități trebuie să fie evaluate cu teste standardizate de
inteligență. Până când acest lucru nu are loc, nu vom ști care este
dificultatea și nici cum ar trebui s-o tratăm. O spun din nou,
trebuie să revenim la aplicarea testelor de inteligență.
ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI
Î. Am înțeles că după trei luni uităm 80 de procente din tot ceea ce
am învățat și, pe măsură ce timpul trece, procentul e într-o creștere
continuă. Prin urmare, de ce trebuie să supunem copiii la chinul
învățării? De ce sunt necesare exercițiile mentale dacă eforturile lor
sunt atât de ineficiente?
R. Întrebarea dumneavoastră reflectă concepția vechilor
teoreticieni ai educației progresive. Ei doreau ca programa
școlară să nu fie nimic mai mult decât „adaptarea la viață”.
Acordau o prioritate mică disciplinei intelectuale, din rațiunile
pe care le-ați menționat. Chiar unii profesori de colegiu au
adoptat această filozofie a „lipsei de conținut”, așa cum am
menționat într-un capitol anterior. Ei considerau că materialul
pe care îl învățăm astăzi poate ajunge învechit mâine, așadar de
ce să-l mai învățăm? Eu nu sunt deloc de acord cu această
abordare a educației. Există cel puțin cinci motive pentru care
învățarea este importantă, chiar dacă uităm mult din ceea ce am
învățat:
(1) După cum am arătat mai înaintate, învățarea autodis-
ciplinei este o componentă importantă a experienței școlare.
Elevii buni învață să stea jos ore îndelungate, să urmeze indi-
cații, să finalizeze sarcinile primite și să-și exerseze capacitățile
mentale. Prin urmare, tema de casă este relativ neimportantă ca
unealtă educațională, dar este un instrument prețios al dis-
ciplinei. Deoarece viața adultă cere adeseori sacrificiu de sine,
sudoare și dedicare față de o cauză, școala ar trebui să ajute la
modelarea capacității copilului de a se ocupa de această viitoare
responsabilitate. Desigur, și joaca este importantă în viața unui
Obstacolele în calea învățării, partea 2 197
copil. Copiii nu vor munci tot timpul. Căminul și școala ar
trebui să asigure un echilibru sănătos între disciplină și joacă.
(2) Învățarea este importantă deoarece ne schimbăm prin
ceea ce învățăm, chiar dacă datele sunt mai târziu uitate. Niciun
absolvent de facultate nu-și poate aminti tot ce a învățat în
școală, totuși este o persoană foarte diferită datorită faptului că
a absolvit facultatea. Învățarea schimbă valorile, atitudinile și
conceptele care nu dispar în timp.
(3) Chiar dacă o persoană nu-și mai poate aminti materialul
învățat, ea știe că informațiile există și știe locul unde le poate
găsi. Dacă am pune o întrebare complicată unei persoane ne-
educate, probabil că ne-ar da un răspuns incompetent. O per-
soană mai educată ar răspunde la aceeași întrebare într-un
mod mai prudent. Aceasta ar spune: „Ei bine, există mai multe
moduri în care putem privi chestiunea...” Ea știe că problema
este mult mai complexă decât pare, chiar dacă nu deține
răspunsul complet.
(4) Nu uităm sută la sută din ceea ce învățăm. Cele mai
importante informații rămân în memoria noastră pentru folo-
sirea ulterioară. Creierul omului este capabil să înmagazineze
două miliarde de biți de informație în decursul unei vieți;
educația este procesul prin care ne umplem memoria cu infor-
mații utile.
(5) Experiența acumulată în învățare face ca noua învățare
să se desfășoare cu mai multă ușurință. Fiecare exercițiu mental
ne oferă mai multe indicii asociative la care se vor adăuga
viitoarele idei și concepte.
Aș dori să existe un proces mai ușor, mai eficient pentru
modelarea minții umane decât experiența lentă, dureroasă a
educației. Dar mi-e teamă că trebuie să depindem de această
abordare demodată până când se va inventa o „pastilă a
învățării”.
Î. Unii educatori au spus că ar trebui să renunțăm la carnetele de
note și la notele școlare. Credeți că e o idee bună?
198 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
R. Nu, notele sunt importante pentru elevii de clasa a treia în
sus. Ele confirmă și recompensează copilul care a muncit la
școală și îl înghiontește pe cel care nu a muncit. Totuși, este
important ca notele să fie acordate echitabil. Ele au puterea de
a crea sau de a distruge motivația.
În anii de școală primară și la cursurile cerute în liceu, notele
unui copil ar trebui să se bazeze pe ceea ce face cu ceea ce este
dotat. Altfel spus, cred că trebuie să dăm note în funcție de
abilități. Un copil care învață încet ar trebui să fie în stare să aibă
succes școlar la fel ca un copil înzestrat. Dacă depune eforturi și
trudește pentru a avea rezultate bune, ar trebui să fie cumva
recompensat, chiar dacă munca lui nu se ridică la un standard
absolut. Tot astfel, copiii înzestrați nu ar trebui să primească note
de zece doar pentru că sunt destul de isteți ca să exceleze fără a
depune efort.
Scopul principal al notării ar trebui să fie răsplătirea efortului
școlar. Cei care nu sunt de acord cu această perspectivă ar trebui
să analizeze alternativa ilustrată de următorul exemplu: Joe nu
este un elev strălucit și o știe. În clasa a doua s-a oprit din a mai
încerca să învețe bine la școală. Totuși, când a ajuns în clasa a
șasea a avut un profesor care l-a provocat să învețe cât poate de
bine. A muncit din greu pentru a-i face pe plac profesorului, în
ciuda problemelor sale cu citirea, scrierea și aritmetica.
La sfârșitul trimestrului, Joe încă învăța din greu, cu toate că
scrierea i s-a îmbunătățit puțin și se lupta cu citirea care era la
nivelul clasei a treia. Ce notă trebuia să-i dea profesorul lui Joe?
Dacă l-ar fi notat în raport cu colegii lui, ar fi trebuit să-l cadă.
Dacă l-ar fi căzut, Joe nu ar mai fi învățat niciodată.
Pentru că Joe a făcut tot ce a putut, ar trebui să primească
aceeași notă pe care a obținut-o anul trecut când stătea cu ochii-n
soare zi după zi? Nu cred. Joe ar trebui să fie lăudat pentru
hărnicia lui într-un mod cât mai evident, și să i se dea cel puțin
un 8. Profesorul ar trebui să-i informeze discret pe părinții lui
despre întreaga situație și să primească sprijinul lor pentru
încurajarea eforturilor lui Joe.
Orice alt sistem de notare va conduce la descurajarea copiilor
Obstacolele în calea învățării, partea 2 199
cu abilități mai reduse. Chiar și elevii mai buni de obicei mun-
cesc mai bine atunci când trebuie să tindă către excelență.
Ar trebui implementată o excepție la politica „notare după
capacitate”: rezultatele la cursurile de pregătire pentru facultate
efectuate în liceu ar trebui să fie notate după o grilă de notare
invariabilă. Un 10 la chimie sau matematică este considerat de
consiliul de admitere la facultate ca un semn al excelenței și
profesorii de liceu trebuie să-i păstreze această semnificație. Dar
Joe și prietenii lui nu trebuie să aleagă aceste cursuri dificile.
Repet, notele pot reprezenta instrumentul motivațional cel
mai important al profesorului, cu condiția ca ele să fie acordate
corect. Așadar, recomandarea ca școlile să renunțe la acordarea
notelor reprezintă o îndepărtare de la disciplina din sala de clasă.
Î. Copilul meu are ceea ce se numește deficit de atenție [ADD,
Attention Deficit Disorder] și acest lucru îl împiedică să se descurce
bine la școală. Îi înțeleg dificultatea. Dar aduce acasă note de 6 și 5 la
cele mai multe materii și știu că asta îi va limita oportunitățile în
viață. Care ar trebui să fie atitudinea unui părinte față de un copil care
are parte de nereușite școlare an după an?
R. Evident, dacă este posibil, ar trebui să i se asigure medita-
tori și o instruire specială. Totuși, aș sugera insistent ca
realizările școlare să nu fie accentuate acasă, în cazul copilului
care a demonstrat că are deficiențe de învățare.
A cere unui copil cu ADD sau dislexie (incapacitate de a citi)
să se ridice la nivelul colegilor lui de școală este ca și cum ai
forța un copil cu paralizie cerebrală să alerge la cursa de 90 de
metri sprint. Imaginați-vă o mamă și un tată care stau dezapro-
batori la sfârșitul pistei, mustrându-l pe copilul cu handicap în
timp ce acesta trece șchiopătând linia de finiș pe ultimul loc.
„De ce nu ai alergat mai repede, fiule?”, îl întreabă mama lui
arătându-și vizibil nemulțumirea.
„Nu cred că-ți pasă cu adevărat dacă pierzi sau câștigi”, îi
spune tatăl lui cu stânjeneală.
Cum poate acest băiat să explice că picioarele lui nu-l duc la
200 ÎNDRĂZNEȘTE SĂ DISCIPLINEZI
fel de repede ca pe colegii lui? Tot ceea ce știe el este că ceilalți
atleți îl întrec în ovațiile mulțimii. Dar cine s-ar putea aștepta ca
un copil cu dizabilități să câștige o cursă în competiție cu colegii
lui sănătoși? Nimeni, pur și simplu fiindcă handicapul lui este
evident. Oricine îl poate vedea.
Din nefericire, copilul care are un deficit de învățare nu este
atât de bine înțeles. Eșecul lui școlar este mai greu de înțeles și
poarte fi atribuit leneviei, zburdălniciei sau sfidării lui deliberate.
Prin urmare, asupra lui se fac presiuni de a realiza imposibilul.
Și una din cele mai grave amenințări pentru sănătatea lui emo-
țională se manifestă atunci când copilul se confruntă cu pretenții
pe care nu le poate împlini.
Dați-mi voie să reafirm concepția prezentată anterior în ter-
menii cei mai clari. Cred în excelența școlară. Doresc să valorific
la maximum fiecare dram de potențial intelectual pe care îl are
un copil. Nu cred că trebuie lăsat să se comporte iresponsabil
doar pentru că nu vrea să muncească. Fără nicio îndoială, există
un beneficiu de durată, care rezultă din disciplina educațională.
Pe de altă parte, unele lucruri în viață sunt mai importante
decât excelența școlară, iar respectul de sine este unul dintre
ele. Un copil poate supraviețui, dacă e necesar, fără a face
diferența dintre un substantiv și un verb. Dar dacă el nu are o
anumită măsură de încredere în sine și de respect personal, nu
va avea nicio șansă în viață.
Doresc să-mi declar convingerea că elevul care nu este echi-
pat pentru a prospera în contextul educațional tradițional nu
este inferior colegilor lui. El are aceeași măsură de valoare și de
demnitate umană ca tânărul extrem de înzestrat intelectual. Este
o denaturare culturală nebunească faptul că evaluăm valoarea
copiilor în funcție de abilitățile și de trăsăturile fizice pe care le
au (sau pe care nu le au).
Fiecare copil este la fel de prețios în ochii lui Dumnezeu și
acest lucru este suficient pentru mine. Așadar, dacă băiețelul
meu sau fetița mea nu poate avea succes într-un anumit con-
text, vom căuta un alt context. Orice părinte iubitor ar trebui să
procedeze la fel.2
