STUDII DE ATELIER. CERCETAREA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA WORKING PAPERS IN ROMANIAN MINORITY STUDIES MŰHELYTANULMÁNYOK A ROMÁNIAI KISEBBSÉGEKRŐL Nr. 48 Csősz László – Gidó Attila ExCLuşi şi ExpLoAtAţi Munca obligatorie a evreilor din România şi ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE Cluj-Napoca, 2013 STUDII DE ATELIER. CERCETAREA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN ROMÂNIA WORKING PAPERS IN ROMANIAN MINORITY STUDIES MŰHELYTANULMÁNYOK A ROMÁNIAI KISEBBSÉGEKRŐL n Nr. 48: Autor: Csősz László – Gidó Attila Titlu: Excluşi şi exploataţi. Munca obligatorie a evreilor din România şi Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial n Coordonator serie: Iulia Hossu, Horváth István © INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE Cluj-Napoca, 2013 ISSN 1844 – 5489 www.ispmn.gov.ro n Lector: Ottmar Trașcă n Traducere: Nastasă-Kovács Annamária n Corectură text: Anca Lucia Sârbu n Concepţie graică, copertă: Könczey Elemér n Tehnoredactare: Sütő Ferenc – TIPOTEKA LABS n Tipar: IDEA Design+Print, Cluj-Napoca Opiniile exprimate în textul de faţă aparţin autorilor şi ele nu relectă în mod obligatoriu punctul de vedere al ISPMN şi al Guvernului României. Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi n CSŐSZ László este istoric, cercetător la Centrul Memorial al Holocaustului (Holokauszt Emlékközpont) din Budapesta. Arii de interes: istoria Holocaustului din Ungaria, politica agrară şi antisemitismul maghiar, munca obligatorie a evreilor. E-mail: csosz.laszlo@hdke.hu CSŐSZ László is a historian and researcher at the Holocaust Memorial Center, Budapest. Main research areas: the history of the Holocaust in Hungary, anti-Semitism and agrarian policy, Jewish forced labor. E-mail: csosz.laszlo@hdke.hu n GIDÓ Attila este istoric şi în prezent cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. Principalele arii de interes: istoria evreilor din Transilvania după Primul Război Mondial, mişcarea sionistă din Transilvania. E-mail: gidoattila@yahoo.co.uk GIDÓ Attila is a historian and researcher at the Romanian Institute for Research on National Minorities. Main research areas: history of the Transylvanian Jews after the WWI, the Zionist movement in Transylvania. E-mail: gidoattila@yahoo.co.uk Rezumat n În studiul nostru am încercat să realizăm o cercetare comparativă asupra contextului juridic şi ideologic al sistemului muncii obligatorii a evreilor din Ungaria şi România. În compararea sistemelor serviciului de muncă obligatorie din România şi din Ungaria am fost călăuziţi în primul rând de convingerea că pe teritoriul celor două ţări au trăit/trăiesc comunităţi evreieşti care din punctul de vedere al trăsăturilor culturale, lingvistice şi socio-structurale sunt identice/similare, însă în timpul Holocaustului au avut parte de o soartă diferită. Prin acest studiu dorim să prezentăm similitudinile şi diferenţele concentrândune asupra analizei situaţiei serviciului de muncă obligatorie a evreilor din nordul şi sudul Transilvaniei, documentând-o cu exemple concrete. Abstract n This paper proposes to compare the ideological and legal frameworks of the Romanian and Hungarian Jewish labor service system. The analysis brings into focus Transylvania, a territory which was divided between Hungary and Romania in the time of the Second World War. Between 1940-1944 the northern part of Transylvania was part of Hungary, while the southern territories belonged to Romania. This territory split in two had a Jewish population with common characteristics like their Hungarian language and culture and their socio-cultural background. However, their fate in the time of the Holocaust were totally diferent. 3 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 Cuprins 1. Antecedente n 6 2. Constituirea sistemului muncii obligatorii și contextul juridic n 9 2.1. Cadrul juridic în România n 9 2.2. Cadrul juridic în Ungaria n 15 3. Condiţiile de muncă și tratamentul faţă de cei înrolaţi la munca obligatorie n 25 4. Concluzii n 33 Bibliograie n 35 4 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi ExCLuşi şi ExpLoAtAţi Munca obligatorie a evreilor din România şi ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial n În studiul nostru vom încerca să realizăm o cercetare comparativă asupra contextului juridic și ideologic al sistemului muncii obligatorii a evreilor din Ungaria și România, analizând totodată caracteristicile funcţionării sale. Prezentarea problematicii complexe a muncii obligatorii – incluzând aici și analiza asupra destinului din timpul războiului al altor grupuri minoritare (printre care al femeilor israelite) – ar i depășit cu mult cadrul studiului de faţă. Comunităţile maghiare, respectiv cele evreiești de limbă maghiară, au fost destrămate prin noile graniţe de stat ce au fost trasate în urma tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. La începutul celei de-a doua conlagraţii mondiale au avut loc noi modiicări ale graniţelor, astfel încât harta politică a comunităţilor evreiești din Europa Centrală a fost din nou reorganizată. În compararea sistemelor serviciului de muncă obligatorie din România și din Ungaria am fost călăuziţi în primul rând de convingerea că pe teritoriul celor două ţări au trăit/trăiesc comunităţi evreiești care din punctul de vedere al trăsăturilor culturale, lingvistice și socio-structurale sunt identice/similare, însă în timpul Holocaustului au avut parte de o soartă diferită. Dorim să prezentăm aceste diferenţe concentrându-ne asupra analizei situaţiei serviciului de muncă obligatorie a evreilor din nordul și sudul Transilvaniei și documentând-o cu exemple concrete.1 Până în 1940, evreimea preponderent de cultură maghiară a acestor două teritorii trăia în interiorul graniţelor comune: până la destrămarea monarhiei austro-ungare, în cadrul statului maghiar, iar mai apoi, din 1918 până în 1940, între graniţele României Mari. În urma celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, iar consecinţa acestui act a fost faptul că din toamna anului 1940 israeliţii din această regiune au devenit victimele Holocaustului din Ungaria. Evreii din Ardealul de Sud au împărţit aceeași soartă cu israeliţii din România. În România, atât sistemul serviciului muncii obligatorii, cât și organele de stat de care acesta era supravegheat au avut o activitate ad-hoc. Însă în majoritatea cazurilor poate i remarcat faptul că, deși au existat și referitor la creștini anumite reglementări legate de munca obligatorie, sistemul afecta în primul rând populaţia israelită. În ceea ce privește Ungaria, instituţia muncii obligatorii a forţelor armate practicată înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un fenomen cu trăsături unice în epocă, atât în ceea ce privește dimensiunile, cât și caracterul și organizarea ei. Începând din 1939, guvernul maghiar a îniinţat în cadrul armatei unităţi formate din cetăţeni care „nu prezentau încredere” și care la început și-au efectuat serviciul în uniformă, dar fără arme. Sistemul complex al serviciului muncii obligatorii afecta sute de mii de oameni din ambele ţări, cetăţeni care din motive politice, religioase ori etnice nu erau doriţi în serviciul militar sub arme. Atât în Ungaria, cât și în România, o mare parte a 1 Prezentarea destinului şi a situaţiei evreilor din afara Ardealului de Sud care au efectuat muncă obligatorie nu constituie obiectivul studiului de faţă. Referitor la serviciul muncii obligatorii din Vechiul Regat şi Transnistria stau la dispoziţia cercetătorilor mai multe volume de documente în limbile română şi engleză: Ancel 1986, Ancel 2007, Benjamin 1993, Benjamin 1996, Şerbănescu 1997, Şerbănescu 1998, Trașcă – Deletant 2007, Trașcă 2010. 5 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 persoanelor care au efectuat muncă obligatorie era însă de religie iudaică. În cazul persoanelor creștine înrolarea la muncă se producea pe baze ideologice. Evreii, însă, au fost chemaţi la muncă obligatorie pe baza legilor de protecţie rasială. În momentul îniinţării și al planiicării, acest sistem nu era îndreptat neapărat împotriva vreunui grup minoritar. Odată cu intrarea în război a celor două state și prin radicalizarea politicii privind minorităţile, sistemul a devenit însă tot mai discriminator. În cazul evreilor și al celorlalţi minoritari, munca obligatorie a devenit adesea scena stigmatizării colective, a umilinţelor și chiar a lichidării. Mai apoi, în Ungaria, pe front și în timpul așa-numitelor „marșuri ale morţii” a îndeplinit și rolul unei modalităţi de exterminare izică. Cel puţin o zecime dintre victimele Holocaustului din Ungaria au pierit în urma efectuării serviciului de muncă obligatorie. În poida acestui fapt, sistemul nu poate i considerat, nici măcar în perioada 1942–1945, parte integrantă a unui genocid sistematic. Aceeași constatare este valabilă și în cazul României, doar că într-o formă și mai accentuată. Sistemul muncii obligatorii din România a fost îniinţat în primul rând cu scopul exploatării forţei de muncă și a competenţelor intelectuale neplătite, respectiv în vederea unui proit material. În schimbul unei sume foarte mari de bani, acest tip de muncă putea i răscumpărată, iar în Ardealul de Sud majoritatea persoanelor care au efectuat muncă obligatorie nu a trebuit să părăsească niciodată teritoriul de dinainte de război al României, având astfel – în poida condiţiilor de alimentaţie și de sănătate precare și a atrocităţii manifestate adesea – mari șanse de a rămâne în viaţă. Drept urmare a politicii din cele două ţări – manifestate diferit faţă de evrei – și a funcţiei distincte pe care o aveau cele două sisteme de muncă obligatorie, studiul nostru comparativ urmărește două criterii ilologice. Acolo unde a fost posibil, am elaborat capitole comune (astfel de părţi sunt cele care prezintă relaţiile de muncă și tratamentul aplicat persoanelor care au efectuat serviciul de muncă obligatorie); în altă parte, însă, am dedicat capitole distincte celor două ţări (privind contextul juridic al sistemului muncii obligatorii). Atunci când am redactat textul, am căutat să conturăm un studiu care nu se fragmentează în două unităţi paralele, ci formează un corp unitar și sistematic, ce poate i urmărit cu ușurinţă și poate alcătui un cadru de cercetare pentru istoricii care se ocupă atât de sistemul muncii obligatorii din România, cât și de cel din Ungaria. 1. Antecedente n În perioada interbelică, în cele mai multe state din Europa, instituţia muncii obligatorii constituia o practică obișnuită și cunoscută. Apariţia acesteia era justiicată de obiective sociopolitice și ideologice, precum și de raţiuni economice. Surplusul forţei de muncă din perioadele de criză avea drept urmare și descărcarea unor tensiuni sociale. Era asigurată forţa de muncă ieftină (gratuită), necesară investiţiilor infrastructurale importante și activităţilor sezoniere care nu necesitau caliicare (construirea unor șosele, căi ferate, diguri, baraje, desecarea mlaștinilor, instalaţii etc.), constituind în același timp un mijloc de îndoctrinare ideologică și patriotică a generaţiilor tinere. În urma unor antecedente din secolul al XIX-lea, în anii Primului Război Mondial au fost îniinţate – la început în mod voluntar – primele tabere studenţești de muncă obștească și alte organizaţii civile. Din cauza gravei crize socioeconomice apărute după război, iar mai apoi, după un deceniu, din cauza crizei economice mondiale, aceste iniţiative au căpătat amploare, ajungând tot mai mult sub controlul statului. Primele tabere de muncă în interes obștesc de sub conducerea armatei au apărut în Bulgaria, ţară alată în pragul prăbușirii economice. Aici, în anul 1920, a fost impusă prin lege generalizarea serviciului muncii obligatorii (Tarnói 1939, Hilscher 1933). Europa Occidentală și Statele Unite ale Americii și-au îndreptat atenţia spre reducerea șomajului și diminuarea crizei socioeconomice. În cadrul sistemelor autocrate ori dictatoriale alate în formare în Europa Centrală, de Sud și de Est, s-a pus însă un accent tot mai mare pe conducerea de stat centralizată și pe obiectivele militare de apărare naţională. Acest lucru era valabil în special în ţările care în urma tratatelor de pace semnate în apropierea Parisului au fost supuse unor restricţii în ceea ce privește înarmarea. În Germania nazistă, în iunie 1935, a fost îniinţat serviciul muncii obligatorii imperiale (Reichsarbeitsdienst), iar în cadrul acestuia, alături de obiective economice, o importanţă deosebită a fost acordată (re)educării tineretului în spiritul naţional-socialismului și preinstruirii militare, cu excluderea 6 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi evreilor (Kerekes 1938). Exemplul a fost urmat de mai multe state. În anii următori, munca obligatorie a fost introdusă în Spania, Polonia, România și Ungaria.2 Însă au existat și anterior în România și Ungaria serioase iniţiative ale statului ori ale civililor referitoare la crearea unor structuri diverse privind munca obligatorie, activităţile obștești ori taberele de muncă. În general, toate acestea erau legate de grupările politice sau organizaţiile civile concentrate în jurul unor ideologii, care se orientau doar spre un anumit segment al societăţii. În România interbelică, astfel de iniţiative veneau din partea organizaţiei cu orientare de extremă dreapta Garda de Fier. La mijlocul anilor ’30, tinerii din această grupare – organizându-se în grupuri ori tabere de muncă – au prestat munci voluntare în satele românești: au renovat casele ţăranilor, au reparat drumuri și în mai multe localităţi au contribuit la reînnoirea bisericilor ortodoxe (Veiga 1995: 136 și 219–220, Săndulescu 2008: 86–94). Premisele serviciului muncii obligatorii de utilitate publică din perioada războiului se regăsesc în cadrul unei legi adoptate în anul 1933. Atunci, Legea asupra organizării naţiunii și teritoriului pe timp de război a dispus ca toate persoanele de peste 18 ani care dintr-un anumit motiv nu-și îndeplinesc serviciul militar, în caz de război și în vederea apărării naţiunii să poată i constrânse la efectuarea serviciului muncii obligatorii. Convocarea celor duși la muncă, organizarea muncii și împărţirea forţei de muncă intra în atribuţiile Ministerului Muncii, Sănătăţii și Ocrotirilor Sociale.3 Un an mai târziu, la 11 mai 1934, a apărut legea referitoare la instruirea premilitară, care prevedea educaţia patriotică a tinerilor între 18 și 20 de ani și pregătirea lor pentru serviciul militar.4 Cadrul structural al serviciului muncii obligatorii utilizate și în timpul războiului a fost fundamentat de Legea pentru organizarea muncii în folosul obștesc, promulgată la 24 martie 1937. Aceasta prevedea pentru iecare tânăr alat la vârsta instruirii premilitare obligativitatea muncii în interes obștesc pentru cel mult 60 de zile pe an. Deși legea nu punea în practică discriminarea rasială și etnică, declara totuși că persoanele chemate la muncă obligatorie nu pot presta munci în folosul minorităţilor naţionale.5 Înainte de intrarea în război serviciul muncii obligatorii din România, mai precis munca în interes obștesc, viza în primul rând tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 21 de ani, dar legea din aprilie 1933 a creat posibilitatea ca, în cazul unui conlict armat, sistemul să ie extins asupra întregii populaţii adulte. La 15 mai 1939, conducerea sistemului muncii patriotice a tinerilor de 7–21 de ani – în cazul în care ţara ar intra în război – a revenit organizaţiei paramilitare de tineret numite „Straja Ţării”, îniinţată în 1935 de către Carol al II-lea.6 Adesea, tinerii de vârstă premilitară (în Ungaria aceștia făceau parte din organizaţiile paramilitare „Levente”), înregimentaţi pentru îndeplinirea muncii obștești, desfășurau o activitate asemănătoare cu serviciul de muncă obligatorie realizat mai târziu de către evrei. Ordinul Ministerului Muncii din România cu nr. 1425 din 3 august 1940 a dispus ca din 2 septembrie, pe teritoriul iecărui judeţ să se îniinţeze câte două tabere de muncă pentru tinerii premilitari din mediul rural. Într-o tabără trebuia să lucreze 50–60 de tineri și să ajute timp de 20 de zile la muncile agricole de pe terenurile din împrejurimi (în primul rând la curăţarea șanţurilor, săparea de canale de scurgere), asigurând astfel strângerea recoltei de toamnă.7 La început, noţiunea de muncă obligatorie s-a referit atât la persoanele creștine, cât și la cele israelite. De la sfârșitul anului 1940 a intrat în vigoare o nouă legiferare privind munca obligatorie a evreilor, dar până la 20 iulie 1942 și israeliţii au îndeplinit muncă în interes obștesc. Decretul-lege nr. 2068 ce a apărut atunci a schimbat însă denumirea muncii, având ca scop diferenţierea între munca în interes obștesc, care educa în spiritul patriotismului tinerii români, și cea prestată de evrei.8 Acest din urmă tip de muncă a fost deinit de lege ca muncă obligatorie (Benjamin 1993: 97). În Ungaria, în cadrul organizaţiilor universitare de dreapta și al școlilor superioare, încă din 1919 au existat iniţiative pentru constituirea unei organizaţii care să se ocupe de coordonarea muncii obștești. Începând din anul 1931, Asociaţia „Turul”, care grupa organizaţiile „patriotice” ale studenţilor, și-a reluat programul de organizare a taberelor de muncă studenţești. Așadar, maghiarii aveau o iniţiativă proprie, dar – ca și în cazul României – modelul european, mai cu seamă organizarea muncii după modelul 2 3 4 5 6 7 8 Pentru o trecere în revistă a exemplelor din Europa vezi Holland 1939. Monitorul Oicial al României, 27 aprilie 1933, nr. 96, p. 2942. Monitorul Oicial al României, 11 mai 1934, nr. 107, p. 2919–2922. Monitorul Oicial al României, 24 martie 1937, nr. 69, p. 2934–2937. Monitorul Oicial al României, 15 mai 1939, nr. 110, p. 3148–3149. Arhivele Naţionale Române. Serviciul Judeţean Covasna, Fond 9, Prefectura Judeţului Trei Scaune, dos. 113/1940, f. 35. Pentru munca neevreilor din timpul războiului şi reglementările privind munca obligatorie, vezi: Bancoș 2000: 352–374. 7 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 nazist, a jucat un rol important în evoluţia acesteia. Chiar și expresia utilizată era un calc lingvistic al cuvântului german Arbeitsdienst. Conform legilor în vigoare, evreii nu puteau i excluși atunci din aceste organizaţii, însă din cauza contextului ideologic antisemit și extremist-naţionalist, taberele respective practic nu-i primeau pe israeliţi, dar nici tinerii de religie mozaică nu aspirau la aceste structuri. În 1937, la propunerea lui Bálint Hóman, ministrul culturii din Ungaria, a fost introdusă instituţia muncii de interes public voluntare.9 Aceste organizaţii au intrat din ce în ce mai mult sub controlul statului.10 În cea de-a doua jumătate a anilor ’30, Ungaria – ca aliat al Germaniei – a declanșat ofensiva împotriva sistemului stabilit în urma Tratatului de Pace de la Versailles. Astfel, a început să-și reorganizeze armata, pregătindu-se totodată pentru o posibilă revizuire a graniţelor. Odată cu dizolvarea restricţiilor impuse la Trianon, a devenit din nou posibilă recrutarea, utilizarea noilor categorii de arme și îniinţarea unei armate de masă. Sub egida preparativelor de război a început pregătirea unui proiect de lege ce reglementa în general toată structura de apărare. În cercul organizaţiilor sociale și al specialiștilor (de dreapta) care se ocupau de această problemă s-au conturat două propuneri strâns legate una de alta: 1) îniinţarea muncii obligatorii de interes public (civil), având în primul rând inalităţi în educaţia socială și economia naţională, și 2) în cadrul obligativităţii serviciului militar general, introducerea categoriei muncii obligatorii de apărare naţională, al cărei obiectiv era în special protejarea naţiunii. Cu toate că proiectele conţineau referiri la concepţiile naţional-creștine unitare și la statul social bazat pe muncă cu caracter corporativ, în acel moment încă nu se vorbise despre discriminare rasială.11 Legea apărării naţionale din anul 1939 a introdus obligativitatea serviciului militar și – alături de această obligaţie – conţinea dispoziţii detaliate și în legătură cu alte îndatoriri cetăţenești (de pildă, apărarea antiaeriană civilă, preinstruirea militară).12 Dintre toate acestea, destinul evreilor era inluenţat mai cu seamă de articolele generale (vizând persoanele între 14 și 70 de ani de ambele sexe) cu referire la prescrierea muncii obligatorii de apărare naţională (§ 87–94) și de paragraful cu numărul 230, conform căruia toţi cetăţenii maghiari consideraţi inapţi deinitiv pentru serviciul militar și care au împlinit 21 de ani puteau i obligaţi la cel mult trei luni muncă obligatorie de interes public în taberele de muncă de sub comandamentul armatei.13 Scopul declarat al acesteia era educarea „în spiritul naţional și militar” a tineretului neîncadrat în forţele armate. O importanţă fundamentală avea și paragraful nr. 141, care în cazul unui pericol armat oferea guvernului în funcţie posibilitatea introducerii unor „dispoziţii diferite faţă de legile existente”. Prin raportare la acest paragraf, după invazia germană din martie 1944 au fost emise mai multe sute de ordonanţe ilegale contra evreilor. Legea II/1939, care a îniinţat sistemul muncii obligatorii, era în fapt parte a unei Legi-cadru. Așadar, detaliile aplicării acesteia erau hotărâte de alte ordonanţe.14 Sistemul muncii obligatorii era identic cu cel al apărării naţionale și a fost condus de Inspectoratul Naţional al Serviciului Muncii Obligatorii de Interes Public (KMOF), ce funcţiona în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Ungaria era împărţită atunci, practic, în opt corpuri de armată. Pe teritoriul iecărui corp de armată, precum și în capitală, era instalată o companie de muncă cu atribuţii de interes public. După anexarea Ardealului de Nord au fost îniinţate alte patru formaţiuni militare, iar dintre acestea, trei au fost recrutate de pe acest teritoriu (Bonhardt 2005). La început, din punctul de vedere al aprovizionării, al echipamentului și al tratamentelor aplicate nu se observa nicio diferenţă între cei care făceau parte din detașamentele de muncă obligatorie și persoanele înrolate în armată. Se purta uniformă militară dată la rebut, statutul lor special iind menţionat doar de o literă M de culoare verde de pe reverul vestonului. La început, comandanţii de pluton ai detașamentelor de muncă puteau i chiar și oiţeri israeliţi care luptaseră pe front, însă atribuţii de comandant de companie nu puteau avea decât oiţerii neevrei.15 9 10 11 12 13 14 15 8 Decretul nr. 4.400/1937 VKM. din 28 aprilie 1937 cu referire la Organizaţia Taberelor de Muncă Naţionale Voluntare ale Studenţilor de la Universităţi şi Şcoli Superioare. In: Magyarországi Rendeletek Tára [Colecţia Decretelor din Ungaria], Budapesta, Ministerul Afacerilor Interne, 1937, p. 468–470. Pentru istoria serviciului de muncă obligatorie universitară şi a şcolilor superioare, vezi Szécsényi 2011, Bartha 2010. Asupra literaturii de specialitate contemporane vezi: Hilscher 1933, Fábry 1938, Tarnói 1939, Szinai 1939. Legea II din 1939. In: Magyar Törvénytár [Colecţia Legilor Ungariei], 1939. Budapesta, Franklin, 1940, p. 6–128. Alin. I din § 230 se referă şi la cei care trăiau pe teritoriul ţării, dar „nu poate i identiicată” cetăţenia lor (2). Dintre acestea, cea mai importantă era Ordonanţa de guvern cu nr. 5070/1939 M.E., intrată în vigoare la 17 mai 1939. In: Magyarországi Rendeletek Tára, 1939, vol. I, p. 796–803. Ordonanţa nr. 2870/1941. M.E., 19 aprilie 1941. In: Magyarországi Rendeletek Tára, 1941, p. 1028–1029. Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi Așadar, la început, serviciul de muncă obligatorie nu avea caracter discriminant nici în România, nici în Ungaria; a creat însă cadrul juridic ce impunea minorităţilor restricţii introduse treptat, iar mai apoi excluderea totală. 2. Constituirea sistemului muncii obligatorii şi contextul juridic n Constituirea sistemelor muncii obligatorii din România și Ungaria din timpul războiului a fost inluenţată atât de factori politici interni, cât și de factori externi. În a doua jumătate a anului 1930, în ambele ţări a început excluderea evreilor din viaţa publică, din structurile socio-profesionale și din instituţiile publice. În Ungaria, cadrul juridic necesar pentru acest demers a fost creat pentru prima oară în 1938. Legea apărută atunci înăsprea regimul de discriminare a evreilor, cu toate că – mai devreme, în anul 1920 – și Legea numerus clausus făcuse deja încercări în acest sens. În România, Legile privind revizuirea cetăţeniei din 1924 și 1938 au pregătit înlăturarea hotărâtă a israeliţilor (vezi: Iancu 2000: 102 și 163, Gyémánt 2004: 122). Starea de război rece care însoţea disputele asupra graniţelor, isteria naţionalistă indusă reciproc și inluenţa nazistă au radicalizat în ambele ţări politica privind minorităţile (Case 2009: 115–123, 182–186). De ambele părţi ale graniţei, cei de religie mozaică formau elementul principal al imaginii dușmanului; din acest motiv, în curând a urmat dezarmarea evreilor recrutaţi: în România deja în anul 1939, iar în Ungaria în 1941. Între excluderea israeliţilor din armată și structurile muncii obligatorii create pentru evrei exista o strânsă interdependenţă, deoarece la muncă obligatorie erau chemaţi, în primul rând, bărbaţii apţi pentru serviciul militar. Totodată, din rândul armatei erau îndepărtaţi nu doar israeliţii, ci și minoritarii, iind consideraţi elemente îndoielnice. De pildă, majoritatea maghiarilor, ucrainenilor și bulgarilor din România au fost repartizaţi în unităţi de muncă obligatorie dezarmate, necombatante. În Ungaria au împărtășit aceeași soartă în primul rând slavii și românii care trăiau pe teritoriile reanexate. 2.1. Cadrul juridic în România Cadrul juridic al excluderii populaţiei israelite a fost conceput, imediat după pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a regiunii Herţa, prin Statutul Evreilor, decret-lege publicat la 9 august 1940.16 După câteva săptămâni, ţara a suferit și alte pierderi teritoriale (Ardealul de Nord și Dobrogea de Sud). Aceste pagube grave și neașteptate au provocat porniri antisemite, în special în partea de est a ţării. Evreii au fost acuzaţi de faptul că simpatizau cu sovieticii, iind consideraţi astfel responsabili pentru tragedia petrecută. În mai multe localităţi de graniţă au avut loc pogromuri, iar acestea pot i puse, în primul rând, pe seama armatei. Mai mulţi membri ai unităţilor militare române și-au ucis camarazii de origine israelită (Ancel 2008: 62–64. Cf. Şerbănescu 1997 I: 24–25, 32–59). Statutul – la fel ca legile rasiale asemănătoare din Ungaria – a introdus o serie întreagă de restrângeri, în urma cărora evreii au fost excluși din anumite domenii ale vieţii economice și sociale, precum și din armată. Conform reglementărilor, persoanele de religie mozaică nu aveau voie să ocupe funcţii publice, nu puteau i membri în consiliile de administraţie ale întreprinderilor de stat și ale celor particulare, nu li se permitea să facă comerţ în mediul rural, respectiv nu aveau voie să vândă alcool și alte produse considerate monopol de stat; în plus, nu puteau i tutorele unei persoane de religie creștină, nu aveau voie să deţină ori să închirieze cinematografe și nu primeau funcţii de conducere în presă sau în domeniul editorial. Totodată, israeliţii erau excluși din asociaţiile sportive naţionale și din cele ale armatei. În carnetul de soldă al militarilor evrei a fost ștampilată notiicarea „evreu, retras din serviciul militar”.17 Articolul nr. 10 din Statut s-a oprit și asupra obligaţiilor militare. Conform acestuia, persoanele de religie mozaică, care au fost excluse din armată, datorau statului o sumă de bani care urma să ie stabilită în funcţie de 16 Vezi textul legii în Ancel 1986 V: 185–188. 17 Mărturia lui Leib Zimmer, lucrător la servicii de muncă obligatorie, Yad Vashem Archives, Ierusalim O.3/1412, p. 2–4. În Ancel 2008: 63. 9 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 situaţia materială a acestora, sau puteau i constrânse să presteze muncă obligatorie în favoarea statului ori în folosul autorităţilor publice. De dispoziţiile de mai sus nu erau scutiţi decât evreii și descendenţii acestora care până la 30 decembrie 1918 au dobândit naturalizarea pe cale individuală și s-au remarcat în războaiele purtate de România. Acestora li se permitea să rămână și în cadrul armatei, dar nu puteau i militari de carieră. Nu se cunoaște numărul evreilor excluși din armata română pe baza Statutului. Potrivit unor date din 1933, 4,2% dintre tinerii recrutaţi erau de origine israelită (Benjamin 1993: 45–48). Statutul a devenit baza juridică a decretelor ulterioare legate de munca obligatorie. Chiar și înainte de elaborarea acestuia, un număr semniicativ de evrei erau constrânși de oicialităţi la muncă obligatorie fără să existe nicio autorizare legală ori un decret. Acest lucru a devenit o formă de umilire și terorizare a comunităţilor evreiești. Israeliţii erau adesea duși cu forţa să efectueze muncă izică – îndepărtarea dărâmăturilor, deszăpeziri, curăţarea străzilor –, fără a se ţine seamă de vârstă și sex (Ancel 2007: 119–120). Statutul și Decretul-lege referitor la munca în interes obștesc a evreilor adoptat la sfârșitul aceluiași an au deinitivat, de fapt, o situaţie existentă deja din 1939. Ca elemente îndoielnice, israeliţii recrutaţi nu puteau deţine arme de foc și încă din anul 1939 serveau în așa-numitele „trupe lipsite de arme”, prestând doar muncă izică. Primul Decret-lege privind excluderea evreilor din armată și serviciul muncii obligatorii efectuat de aceștia a fost emis în data de 5 decembrie 1940, în anii următori apărând însă nenumărate completări și modiicări. Chiar înainte de publicarea decretului din decembrie, în primele săptămâni ale statului naţional-legionar, în toamna anului 1940, au apărut cele dintâi tabere de muncă obligatorie, acestea organizându-se însă doar la iniţiativa primarilor locali, a prefecţilor ori a comandanţilor de armată (Geller 2004: 81). Dispoziţiile referitoare la munca obligatorie ale Decretului-lege nr. 3984 din 5 decembrie 1940 privind statutul militar al evreilor respectau spiritul Statutului. Erau excluse din armată și persoanele de religie mozaică ce se bucuraseră anterior de statutul de exceptaţi; în plus, iecare evreu avea obligaţia de a plăti o taxă specială, chiar și aceia care ar i fost inapţi pentru serviciul militar. Atât armata română, cât și instituţiile de stat au avut însă nevoie de competenţele specialiștilor evrei, iar acest lucru nu a fost neglijat nici de această lege. Având în vedere considerente practice, decretul a exclus din rândul armatei toate persoanele de religie mozaică, dar a decis ca Ministerul Apărării Naţionale sau instituţiile statului subordonate acestuia să beneicieze de forţa de muncă și de cunoștinţele specialiștilor evrei. A dispus și plata soldei zilnice pentru israeliţii cu pregătire superioară, înrolaţi datorită cunoștinţelor de specialitate (Ancel 2008: 85, Benjamin 1993: 95–96). Însă peste două sute de oiţeri evrei – ţinându-și secretă originea sau din cauza unor erori administrative – au servit în continuare în cadrul armatei (Ancel 2008: 63). La începutul anului următor au fost emise noi reglementări. Decretul-lege nr. 132 publicat de Ministerul Finanţelor Publice în prima zi a rebeliunii legionare, la 21 ianuarie 1941, a precizat obligaţiile persoanelor considerate evrei faţă de armată și a stabilit în mod concret proporţia taxei de scutire de munca obligatorie. Articolul 1 a hotărât că, potrivit Statutului Evreilor, în spiritul legii din 5 decembrie 1940 care reglementa statutul militar al evreilor și conform legii de faţă, obligaţiile militare și premilitare ale israeliţilor „se transformă în obligaţiuni iscale și obligaţiuni de muncă”.18 Valoarea obligaţiilor iscale militare a fost stabilită în funcţie de grupe de vârstă. Tinerii de 18–21 de ani care nu prestau muncă obligatorie plăteau 6000 de lei anual. Pentru cei cu vârsta între 21 și 24 de ani era prescrisă o sumă de 5000 de lei, dar la aceasta se mai adăuga o altă taxă stabilită la 30% din impozitul anual plătit de cel în cauză ori de părinţii sau soţia acestuia. Cei de 24–41 de ani plăteau o taxă militară de 3000 de lei și, în plus, 20% din impozitul anual propriu sau din cel al soţiei. În cazul bărbaţilor între 41 și 50 de ani nu era stabilită taxa militară, aceștia plăteau doar 15% din impozitul lor anual. În mai puţin de două luni, aceste sume ixe au fost majorate. Pe lângă sumele ixate procentual, cei între 18 și 21 de ani plăteau anual 7000 de lei, cei între 21 și 24 de ani, 6000, bărbaţii între 24 și 41 de ani, 4000 de lei, iar grupa de vârstă de 41–50 de ani, 1000 de lei. Toate aceste cifre au fost stabilite pe durata păcii, dar în caz de război orice sumă creștea cu 50%.19 Potrivit unor estimări din partea Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreiești din România, conform Legii nr. 132, evreilor li s-a impus o taxă militară de aproximativ 45% – așadar, aproape jumătate – din venitul lor anual. Prin urmare, o astfel de impozitare și exploatare a populaţiei evreiești care nu presta muncă obligatorie a avut ca urmare, pe de o parte, o puternică privare de venituri, iar pe de altă parte a creat o puternică sursă de venit pentru stat (Ancel 2008: 85). Având în vedere faptul că la sfârșitul lunii 18 Monitorul Oicial al României, 21 ianuarie 1941, nr. 17, p. 339–341. 19 Monitorul Oicial al României, 21 ianuarie 1941, nr. 17, p. 339–340, Monitorul Oicial al României, 1 aprilie 1941, nr. 78. 10 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi iunie 1941 România a intrat în război de partea Germaniei hitleriste și a declarat război Uniunii Sovietice, în doar o jumătate de an povara materială a taxei militare impusă evreilor a crescut apreciabil. Decretul-lege emis la 13 februarie 1941 a clariicat situaţia evreilor specializaţi. Medicii, farmaciștii, inginerii și alţi specialiști luaţi la muncă obligatorie în cadrul armatei aveau voie să poarte uniforme, dar li se impunea și un semn distinctiv (Benjamin 1993: 103–104).20 Legislaţia română, care a reglementat de mai multe ori serviciul muncii obligatorii a evreilor, a fost completată în primăvara anului 1941 de Legea referitoare la utilizarea și organizarea totală a forţei de muncă a populaţiei. Decretul nr. 1403 privind organizarea naţională a muncii care a apărut la 15 martie 1941 se referea la toată populaţia ţării și nu doar la cea israelită. În raportul său trimis la 14 mai către Ion Antonescu, ministrul de stat Mihai Antonescu airma că această lege pune bazele unor concepte noi în ceea ce privește munca în general și mai cu seamă munca românilor. Legea, concepută sub imperiul vremurilor noi și al statului naţional totalitar, considera că munca este obligaţia naţională a poporului român care urmărește obiective precum educaţia tinerilor în spiritul naţional, consolidarea sentimentelor naţionale și comunitare, dezvoltarea dreptăţii sociale, creșterea productivităţii, reeducarea elementelor antisociale și parazite etc. (Benjamin 1993: 151). În poida faptului că doar un singur punct făcea referire la evrei (acesta stabilea persoanele cărora li se impune munca obligatorie), legislaţia statului român și politica faţă de evrei au fost întregite cu un element deosebit de important. Munca obligatorie, vizând până în acel moment doar la populaţia israelită, a fost extinsă acum la toţi locuitorii ţării (femeile între 20 și 57 de ani și bărbaţii de 18–57 de ani care au fost încorporaţi în organizaţia Munca Tineretului Premilitar).21 Prin toate acestea, utilizarea forţei de muncă a evreilor a fost inclusă într-un nou sistem, mai extins, în care însă a persistat discriminarea rasială aplicată celor de religie mozaică. O altă picanterie a legii este dată de faptul că, în principiu, pentru majoritatea activităţilor în interes obștesc menţionate în lege (drumuri, căi ferate, sisteme de canalizări, regularizarea unor albii, desecarea terenurilor mlăștinoase și inundabile, munci agricole, plantaţii, săpături arheologice, reconstrucţia zonelor afectate de calamităţi naturale) puteau i chemate atât persoane de religie creștină, cât și mozaică, în timp ce tratamentul aplicat acestora din urmă și intenţia cu care se făcea această acţiune erau diferite. În spatele utilizării forţei de muncă creștine (români) se găseau argumentele patriotice și cele referitoare la educaţie, pe când trimiterea evreilor în taberele de muncă avea motivaţii rasiale. O reglementare nouă a fost emisă în data de 12 iulie 1941, în momentul în care Consiliul de Miniștri al României, sub președinţia generalului Ion Antonescu, a adoptat Regulamentul asupra Decretuluilege privind Statutul militar al evreilor. Regulamentul nr. 2030, publicat la 14 iulie 1941 în Monitorul Oicial din România, a rămas valabil până în anul 1944 și constituia un fel de cadru pentru ordonanţele cu referire la munca obligatorie care au fost pronunţate mai târziu, adesea cu caracter ad-hoc. Așa cum s-a întâmplat în repetate rânduri în anii de după 1938, și textul acestui Ordin de executare a început cu precizarea persoanelor care pot i considerate evrei, airmând faptul că nicio convertire care a avut loc după 9 august 1940 nu garantează exceptarea de sub paragraful legii. Punctul nr. 14 a precizat că munca obligatorie prestată de evrei va suplini serviciul militar. Regulamentul a stabilit intervalul de vârstă a persoanelor israelite pasibile de muncă obligatorie între 18 și 50 de ani, s-a oprit din nou asupra taxelor militare speciale plătite drept scutire de muncă și a ixat perioada serviciului muncii obligatorii. Conform acestuia, în general, evreii cu vârsta cuprinsă între 18 și 21 de ani puteau i convocaţi în total doar 60 de zile pe an; cei între 21 și 24 de ani erau însă chemaţi timp de 180 de zile. Cei între 24 și 26 de ani au prestat 120 de zile muncă obligatorie, cei cu vârsta de 26–41 de ani, 90 de zile, iar cei care au depășit această vârstă, 60 de zile (Benjamin 1993: 159). În caz de mobilizări, război sau concentrări prelungite, decretul permitea însă munca obligatorie pe termene nedeterminate. Având în vedere faptul că începând din 22 iunie 1941 România era în război cu Uniunea Sovietică, perioada anuală de muncă obligatorie stabilită pentru diverse grupe de vârstă putea i oricând prelungită. În anumite regiuni, de exemplu în orașele Brașov sau Lupeni din Ardealul de Sud, la serviciul muncii obligatorii erau chemaţi adesea și bărbaţii de 50–60 de ani (Ancel 2008: 348). 20 Competenţa specialiştilor evrei era de neînlocuit în economia românească, fapt ce a determinat un tratament diferit chiar şi în perioada de după Holocaust. Fără doar şi poate, vom invoca valul de emigrare spre Israel care a început în anul 1949. Statul român a permis atunci din nou emigrarea, dar inginerii evrei nu aveau voie să plece. Vezi: Ioanid 2005: 60. 21 Monitorul Oicial al României, 15 mai 1941, nr. 113, p. 2608–2611. 11 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 După intrarea în război a crescut numărul persoanelor care au primit ordin de chemare, iar acest lucru poate i pus, pe de o parte, pe seama nevoii de forţă de muncă ieftină ori gratuită, iar pe de altă parte se întâmpla din cauza intenţiei de a umili și de a reprima anumite grupuri sociale evreiești. La 8 august 1941, Marele Stat Major a emis dispoziţii privind punerea în practică a regulamentului referitor la statutul militar al evreilor. Conform acestor dispoziţii, concentrarea la muncă obligatorie a persoanelor cu ocupaţii dubioase sau necunoscute care „hoinăresc pe străzi ori își pierd timpul prin cafenele” va i rezolvată prioritar (Trașcă 2010: 43). Formularea respectivă era valabilă și în cazul celor cu ocupaţii liberale; în consecinţă, în această perioadă și în Ardealul de Sud au primit ordin de chemare un număr mare de ziariști și în general intelectuali. Așadar, la fel ca în Ungaria, sistemul era și aici destinat eliminării și disciplinării intelectualilor care deveneau o „problemă” pentru putere. La 14 august 1941, Statul Major a ordonat trimiterea la muncă a tuturor evreilor internaţi în tabere, indiferent de motivul internării (Trașcă 2010: 229–230). În timp ce avea loc exterminarea evreilor din Bucovina și Basarabia, la 5 septembrie 1941, deciziile luate la o întâlnire interministerială din București au adus o nouă cotitură în sistemul muncii obligatorii. La întâlnirea care s-a desfășurat sub președinţia generalului Ion Boiceanu, secretarul general al Ministerului Apărării Naţionale, și la care au luat parte ministrul muncii, ministrul de inanţe și ministrul de interne, s-au luat hotărâri privind creșterea numărului de evrei concentraţi la muncă obligatorie și îniinţarea unor lagăre de muncă distincte pentru ei (Ancel 2008: 343). Referitor la acest lucru, Decretullege nr. 3205 publicat la 15 noiembrie a distribuit controlul și conducerea muncii obligatorii destinate israeliţilor între două organisme ale puterii: Marele Stat Major și Ministerul Muncii. Statul Major era responsabil cu îniinţarea, conducerea și încorporarea batalioanelor de lucrători, precum și cu disciplina în rândul celor recrutaţi, iar ministerul se ocupa de organizarea muncii. În vederea organizării activităţii, în cadrul Ministerului Muncii a fost creat un inspectorat distinct sub denumirea de Inspectoratul General al Taberelor și Coloanelor de Muncă Obligatorie (Ancel 2008: 345). Taberele care funcţionau în cadrul inspectoratului se alau sub comandă militară, iar cei care prestau aici muncă obligatorie cădeau sub incidenţa disciplinei militare. Primul an al sistemului muncii obligatorii pentru evrei a avut un efect negativ asupra economiei naţionale românești. Consecinţele înlăturării rapide a forţei de muncă israelite din structurile economiei naţionale române nu au trecut neobservate nici de germani. Baronul Manfred von Killinger, ministrul plenipotenţiar german la București, relatează în data de 6 mai 1941 la Ministerul german al Afacerilor Externe faptul că Ion Antonescu intenţionează să trimită în Basarabia 60 000 de evrei la construcţii de drumuri. Din acest motiv, prefecţii de jandarmerie au și început mobilizarea evreilor apţi de muncă, dar concentrarea acestora cauzează deja importante pagube economiei naţionale românești (Trașcă – Deletant 2007: 250). Conform ordinelor emise de Marele Stat Major la 8 august 1941, erau exceptaţi de la ordinul de chemare evreii care lucrau în fabrici și produceau bunuri pentru armată, precum și persoanele israelite care lucrau în uzine românizate și erau indispensabile din cauza profesionalismului lor.22 Totodată, scutirea provizorie era valabilă și pentru angajaţii evrei din instituţiile bancare considerate importante de către Banca Naţională Română (Trașcă 2010: 43). În poida acestui fapt, corupţia iniltrată în toate structurile, faptul că specialiștii evrei erau de neînlocuit, iar în taberele de muncă organizarea era necorespunzătoare au făcut imposibilă apariţia unui sistem funcţional. Tot din această cauză, începând cu 23 decembrie 1941, taberele de muncă obligatorie au fost desiinţate temporar. În ianuarie anul următor, Inspectoratul Taberelor de Muncă subordonat Ministerului Muncii a preluat conducerea sistemului. La 4 martie 1942, ministerul a ordonat ca în cazul muncii naţionale să ie revizuită situaţia evreilor, ceea ce – printre altele – a avut drept consecinţă și creșterea taxelor plătite pentru scutirile de munca obligatorie (Ancel 2008: 349). La 21 aprilie 1942, supravegherea muncii obligatorii a ajuns din nou în competenţa Marelui Stat Major, ceea ce a impus din nou veriicarea scutirilor și o nouă reglementare a sistemului. Potrivit directivelor lui Ion Antonescu, în intervalul mai–iunie 1942, 20 000 de evrei din toată 22 În cazul României, românizarea se referea la excluderea minorităţilor naţionale, în special a evreilor, din viaţa economică și din poziţiile de conducere, așadar teoretic nu corespundea doar arianizării. La fel, și Centrul Naţional de Românizare îniinţat în anul 1941 a dus, în primul rând, la naţionalizarea și administrarea bunurilor evreiești expropriate (imobile, terenuri, unităţi industriale și agricole și anumite bunuri mobile); tot Centrul a gestionat și averea germanilor repatriaţi în cel de-al Treilea Reich și pe cea a bulgarilor căzuţi victime ale schimbului de populaţie. Bancoș 2000: 143– 144, Friling – Ioanid – Ionescu 2005: 191–192, Ancel 2008: 155–157. 12 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi ţara au fost organizaţi în detașamente de lucru a câte 500 de oameni și duși la muncă pentru reparaţii de drumuri și căi ferate (Trașcă 2010: 46). Dispoziţiile generale emise de către Statul Major în iunie 1942 au încercat în câteva rânduri să organizeze – într-o oarecare măsură – instituţia muncii obligatorii. Pe baza vârstei, a ocupaţiei și a altor criterii s-a hotărât la ce distanţă de domiciliu vor i duși evreii la muncă, iar cunoștinţele lor de specialitate au fost utilizate mai bine decât înainte. O schimbare pozitivă a adus speciicarea faptului că în taberele de muncă externe, așadar la distanţe mai mari de domiciliu, vor i trimiși doar bărbaţii între 20 și 40 de ani. Noi reglementări au apărut și în ceea ce privește condiţiile existente în taberele de muncă obligatorie. Au fost stabilite noi reguli privind problemele legate de alimentaţie, soldă, programul zilnic de lucru (9 ore) și modul de disciplinare (pentru încălcarea regulilor de disciplină în muncă era prevăzută o pedeapsă corporală, iar pentru abaterile mai grave – de pildă, pentru absenţe nemotivate –, deportări în Transnistria).23 Conform reglementărilor din luna iunie 1942, unele subunităţi ale armatei aveau posibilitatea de a concentra la muncă obligatorie și femeile între 18 și 40 de ani.24 Criteriile de scutire au devenit mai clare; totuși, noile reglementări au dat posibilitate autorităţilor militare de a revizui și de a revoca în anumite cazuri aceste scutiri. De-a lungul anilor, atât destinaţia instituţiilor de colectare a taxelor militare speciale, cât și cea a sumelor adunate a fost de mai multe ori modiicată. Potrivit Decretului-lege privind statutul militar al evreilor din 5 decembrie 1940, taxele de scutire au fost stabilite, pe baza listelor alate la Centrele de Recrutare, de către Ministerul de Finanţe (Benjamin 1993: 95). La data de 24 noiembrie 1941, în presa naţională din România a apărut comunicatul guvernamental care a stabilit cuantumul taxei de scutire la 1% din venitul anual al solicitantului. Potrivit acestui comunicat, cei care nu plăteau taxa puteau i trimiși la muncă obligatorie, iar cei care erau inapţi pentru muncă și nici nu puteau plăti erau deportaţi (Ancel 2008: 345). În cele din urmă, taxa de scutire a crescut. Însă ceea ce i-a afectat într-un mod și mai grav pe evrei a fost veriicarea frecventă a scutirilor, deoarece la iecare nouă revizuire, taxa trebuia plătită din nou. Pentru aceste veriicări a fost îniinţat un nou organ de stat distinct. Sub supravegherea lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului pentru reglementarea regimului evreilor, în primăvara anului 1942 au fost constituite mai multe comisii: una centrală, care funcţiona la București, iar altele judeţene, constituite din reprezentanţii Centrului Naţional de Românizare, ai Camerelor de Comerţ și ai Birourilor pentru Forţa de Muncă. Suma de bani pusă în joc era considerabilă, ceea ce reiese și din faptul că aceste comisii organizate de Lecca și de Marele Stat Major se alau – în adevăratul sens al cuvântului – într-o competiţie pentru a emite documentele de scutire și a colecta taxele (Ancel 2008: 347). Odată cu creșterea cheltuielilor militare și prin faptul că birocraţii care administrau problemele de muncă obligatorie a evreilor erau din ce în ce mai ahtiaţi după bani, a sporit și numărul scutirilor. În anul 1942, numărul celor scutiţi de munca obligatorie era de 20 036, în 1943 de 25 895, iar în anul 1944, 40 000 de evrei erau eliberaţi deja de obligaţia de a mai efectua acest tip de muncă (Trașcă 2010: 50, Geller 2004: 96). La 19 august 1943, Radu Lecca și I. D. Enescu, ministrul subsecretar de stat al Departamentului Muncii, au dispus ca în privinţa femeilor israelite cu vârsta cuprinsă între 16 și 60 de ani să ie introdusă „dovada de scutire de muncă obligatorie și autorizarea de exercitare a profesiunii”. Evident, această scutire nu putea i obţinută decât tot prin achitarea unor taxe mari, acestea oferind proprietarului, în locul muncii obligatorii, permisiunea de a obţine angajamente de muncă și de a lucra ca întreprinzător (Benjamin 1993: 245).25 O parte însemnată a sumelor uriașe adunate din aceste taxe se scurgea prin canalele corupţiei fără a putea i controlate. Din acești bani însă au fost acoperite cheltuielile cu dotarea mai multor instituţii de stat din România, precum și diferite cheltuieli făcute de guvern. Maria Antonescu, soţia lui 23 La ordinul Marelui Stat Major au fost deportaţi din Ardealul de Sud şi din Vechiul Regat în Transnistria 350 de evrei care au întârziat câteva ore sau zile la serviciul muncii obligatorii. Geller 2004: 93. 24 În cazul femeilor israelite, datoria generală a serviciului muncii obligatorii fusese prescrisă deja şi de reglemetarea din 14 mai 1941. Atunci, limita de vârstă a fost stabilită la 20–57 de ani, cu excepţia femeilor care sufereau de o boală care le împiedica să lucreze ori aveau copii mai mici de 10 ani. Geller 2004: 89. 25 În cazul evreilor angajaţi, al celor care aveau profesii liberale ori erau angajatori şi erau scutiţi sub această formă de munca obligatorie au fost stabilite diferite sume de bani. De pildă, la mijlocul lunii ianuarie 1944, 25 de femei angajate din Sighişoara au primit dispensă şi permis de muncă. Ele au plătit câte 7 010 lei iecare. Această sumă era alcătuită dintr-o taxă de eliberare de 5 000 de lei, o taxă de înregistrare de 2 000 de lei şi un timbru de 10 lei pentru chitanţă. Pentru cei cu profesii liberale taxa de eliberare a documentului se ridica la 10 000 de lei. Arhivele Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (în continuare: ACSIER), Bucureşti, fond III, dos. 1220, f. 6–8. 13 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 Ion Antonescu, și-a inanţat acţiunile caritabile tot din taxele de scutire de munca obligatorie (Ancel 2008: 347). Afacerea cu dispense a corupt și o parte a conducerii israelite. Ancheta împotriva medicului Adalbert Kállay, fost director al Centralei Evreilor din judeţul Arad, iar la acel moment inspector regional în cadrul aceleiași instituţii, a început la sfârșitul lunii iulie 1944. Până în 1941, Kállay a practicat medicina în București; iar atunci s-a mutat în Arad. La 29 iulie 1944, inspectorii Radu Dragnea și Ilie Imbrescu s-au deplasat la Centrala Evreilor din Arad pentru a ancheta cazul lui Adalbert Kállay și Jenő (Eugen) Singer. Au luat legătura cu șef-rabinul Miklós (Nicolae) Schönfeld și cu mai multe persoane din comunitate, alând în cele din urmă că toţi erau nemulţumiţi de activitatea lui Kállay și Singer. Totodată au descoperit – pe baza celor spuse de evreii din Arad care proveneau din Vechiul Regat – și faptul că în rezolvarea diverselor probleme, Kállay îi favoriza pe israeliţii care simpatizau cu maghiarii. Infracţiunile săvârșite de Kállay Adalbert au început să ie cercetate pe baza unei reclamaţii. Au fost descoperite grave abuzuri inanciare: cei de la conducerea Centralei Evreilor Arad nu puteau justiica cheltuielile. S-au constatat probleme și în ceea ce privește emiterea adeverinţelor de scutire de serviciul muncii obligatorii, deoarece în cazul anumitor persoane nu puteau i stabilite criteriile potrivit cărora era acceptată ori refuzată emiterea actelor de scutire. În afară de toate acestea, s-a alat și faptul că unele facturi au fost falsiicate: sumele înscrise pe factură erau, în realitate, mai mici decât cele primite pentru scutiri. La 16 august 1944, persoanele responsabile de anchetă au propus suspendarea lui Kállay din funcţia de inspector și internarea lui în lagăr până când instanţa va lua o hotărâre în cazul lui, cerând totodată înaintarea cazului la procuratură și începerea procedurii penale.26 Un alt caz asemănător întâlnim la Timișoara, unde conducerea comunităţii a fost acuzată de către avocatul evreu Albert Vălean de desfășurarea unor afaceri dubioase legate de distribuirea de carnete de scutire. Pentru a scăpa de munca obligatorie, mulţi evrei au recurs la falsiicarea actelor personale (anul nașterii, adresa) și nu s-au prezentat la comisia locală de recrutare. Oicialităţile române au încercat să descopere persoanele ascunse întreprinzând frecvente razii în fabrici, magazine, pieţe ori în diverse alte locuri publice. În Gazeta evreiască, organul de presă oicial al Centralei Evreilor din România, apăreau permanent listele cu numele persoanelor care nu s-au prezentat la munca obligatorie (Geller 2004: 92). O altă modalitate posibilă și frecvent utilizată pentru evitarea muncii obligatorii sau pentru schimbarea muncii externe cu cea internă era mituirea oicialităţilor. De pildă, la Tribunalul Militar al Comandamentului General al Corpului 4 Armată, la jumătatea anului 1942 au fost judecaţi 1 500 de evrei care erau acuzaţi de neglijarea datoriei muncii obligatorii. Din cauza acestei situaţii, la consfătuirea din 9 iulie 1942, Radu Lecca, delegaţiile venite din partea Marelui Stat Major, principalii reprezentanţi ai Poliţiei și ai Jandarmeriei, ai Tribunalului din Ilfov, ai Centrului Naţional de Românizare și ai Oiciului Central de Românizare au luat decizia de a pune în practică măsuri drastice referitoare la abaterile săvârșite. Actul adoptat aici a dispus ca evreii care „au încălcat legea” să ie deportaţi într-un lagăr care a fost organizat în iunie 1942 anume în acest scop la Slivina din Transnistria (Trașcă 2010: 47–48). Conform Decretuluilege apărut la 3 februarie 1943 și prevederilor acestuia emise la 24 februarie, au fost stabilite sancţiunile de care erau pasibile persoanele israelite ce nu au respectat ordinul de chemare ori au evadat. Potrivit acestora, în vreme de război era considerată dezertor orice persoană care lipsea nemotivat mai mult de o zi de la detașamentul său de muncă ori din unitatea industrială sau agricolă în care-și desfășura activitatea. Totodată, erau socotiţi dezertori și muncitorii care, în urma unui concediu sau a unei zile libere, nu s-au prezentat la unitate ori nu au răspuns la ordinul de chemare în interval de două zile. Pe timp de pace, regulamentul prevedea o pedeapsă cu închisoarea; pe timp de război, însă, așadar între 1941 și 1944, abaterile de acest gen atrăgeau după sine condamnarea la moarte și coniscarea tuturor bunurilor (Şerbănescu 1998: 132–133). Abia în anul 1943 poate i observată o clariicare a sistemului muncii obligatorii din România, iar apogeul în funcţionarea acestuia a fost atins doar în ultimii doi ani de funcţionare. În paralel cu nevoia crescută de forţă de muncă impusă de război, a crescut și numărul celor care prestau muncă obligatorie (în același timp, din cauza corupţiei și a ahtierii după bani a birocraţilor români s-au înmulţit și scutirile). În marile orașe au fost constituite mai multe sute de batalioane de muncă forţată, în mediul rural au fost îniinţate zeci de astfel de unităţi, precum și tabere, iar în fabrici, locul bărbaţilor creștini recrutaţi în armată era ocupat adesea de evrei (Ancel 2008: 353). Pe timp de iarnă, evreilor care nu au fost înrolaţi, dar 26 ACSIER, fond. III, dos. 1165, f. 1–74. 14 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi și persoanelor din detașamentele de muncă obligatorie li s-a impus să lucreze la deszăpeziri. Din anul 1943, spre aceste munci erau îndrumaţi deja și elevii cu vârsta de 16 ani (Şerbănescu 1998: 130). În mai 1944 erau constrânși la muncă obligatorie și cei între 15 și 55 de ani, iar mai apoi această obligativitate s-a extins și asupra celor de 55–65 de ani (Geller 2004: 83, Trașcă 2010: 839). În ceea ce privește sistemul muncii obligatorii din România, din punct de vedere juridic pot i diferenţiate mai multe etape. Până la data de 1 august 1941, munca obligatorie în interes obștesc începută din septembrie 1940 (legal din decembrie) intra în competenţa Ministerului Apărării Naţionale, după care Antonescu a delegat această atribuţie Ministerului Muncii. Destul de repede s-a dovedit însă că aparatul ministerial este depășit de situaţie; așadar, la 6 august, conducerea a fost preluată de Marele Stat Major. Câteva săptămâni mai târziu, la jumătatea lunii noiembrie 1941, a fost luată o nouă decizie, potrivit căreia Marele Stat Major și Ministerul Muncii au realizat împreună supravegherea și conducerea sistemului muncii obligatorii. În anul următor, de la 1 ianuarie până în aprilie, această structură instituţională a trecut în competenţa Inspectoratului General al Taberelor și Coloanelor de Muncă Obligatorie care funcţiona în cadrul Ministerului Muncii, iar mai apoi în cea a Marelui Stat Major (Şerbănescu 1997. II: 305–307 și 316–323). Din 24 noiembrie 1942 până la ieșirea României din război, supravegherea activităţii din sistem a fost împărţită între trei organisme: Comisia Interministerială care lua decizii în cazul unor chestiuni generale și probleme-cheie, Radu Lecca, responsabil pe probleme evreiești, care se ocupa de emiterea adeverinţelor și de colectarea taxelor de scutire, și Marele Stat Major, care avea în atribuţie organizarea serviciului de muncă obligatorie (Trașcă 2010: 49, Stan 2010: 136). 2.2. Cadrul juridic în ungaria În Ungaria, elementele îndoielnice din punct de vedere politic (muncitori organizaţi, membri ai mișcărilor de stânga) și evreii acuzaţi în mod colectiv de aceleași lucruri erau folosiţi încă din toamna anului 1919 – din primele zile ale regimului „contrarevoluţionar” – în serviciile dezarmate. În Armata Naţională a lui Miklós Horthy, guvernatorul de mai târziu, s-au și constituit primele detașamente de muncă de tip militar.27 Această tendinţă a fost susţinută și de primul guvern al lui Pál Teleki. În discursul său electoral, acesta a airmat că „elementele care au fost caliicate ca îndoielnice la recrutare” vor i organizate în batalioane de muncă. În opinia lui, prin această decizie putea i rezolvată și problema șomajului.28 Însă datorită relaxării din 1921, proiectul a fost scos de pe ordinea de zi a guvernului. În perioada interbelică, situaţia evreilor din armata maghiară nu era reglementată de nicio lege ori decret. În poida acestui fapt, în tot acest timp era valabil principiul „plafonului de sticlă”: cei de religie mozaică nu puteau aspira la un grad superior în ierarhia militară. Aproximativ 5% din elita militară maghiară care a participat la cea de-a doua conlagraţie mondială (generali de corp de armată, Statul Major, Ministerul Apărării Naţionale) aveau, conform legilor rasiale, origine evreiască, însă nu erau de religie mozaică (Szakály 1987: 68–70). Datorită trăsăturilor socioculturale speciice ale evreilor și în condiţiile unor intense presiuni asimilatoare faţă de militarii de carieră, cei de religie iudaică erau subreprezentaţi chiar și printre oiţerii din perioada Monarhiei Austro-Ungare. Dintre oiţerii cu origine evreiască însă – în mod unic în Europa –, mulţi au ajuns în poziţii înalte. 29 Unul dintre aceștia, baronul Samu Hazai (1851–1942), a devenit în anul 1910 ministrul apărării naţionale. La sfârșitul unei vieţi îndelungate a mai trăit umilitoarea experienţă de a-și vedea nepotul dezarmat și concentrat într-o tabără de muncă obligatorie (Balla 2010: 153–154). Sub ministeriatul lui Gyula Gömbös (1932–1936), în interiorul Ministerului Apărării și în conducerea Statului Major s-a produs o schimbare generaţională parţială, în poziţiile de conducere ajungând adepţi înlăcăraţi ai naţional-socialismului și ai rasismului antisemit. Armata pătrunsă de spiritul extremismului de dreapta a devenit unul dintre principalele locuri de propagare a recomandărilor și a proiectelor de 27 La 6 decembrie 1919, Horthy a dispus constituirea a patruzeci de detaşament de muncă, având iecare câte 150 de muncitori. Karsai 1962: VII–XIV. 28 Az 1920. évi február hó 16-ára hirdetett Nemzetgyűlés Naplója [Stenogramele Adunării Naţionale convocate în 16 februarie 1920], vol. IV, şedinţa nr. 69, 22 iulie 1920. 29 Erau evrei 0,6% dintre oiţerii de carieră şi 20% dintre militarii în rezervă. 25 de oiţeri de origine evreiască au ajuns la rangul de general. Pentru aceasta vezi: Deák 1993: 246. 15 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 lege antievreiești. Aplicarea acestora a fost realizată în cadrul armatei conform unor principii și mai stricte, punându-se în practică dispoziţii care depășeau reglementările în vigoare. La puţin timp după apariţia Legii apărării naţionale deja amintite (II/1939), a fost înaintat Parlamentului maghiar cel de-al doilea Proiect de lege evreiască (IV/1939). Din perspectiva armatei, paragraful nr. 5 era deosebit de important, deoarece acesta îi excludea pe evrei din serviciile statului. Conform acestuia, Regulamentul de aplicare redactat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale a interzis să li se poată acorda evreilor grade de oiţeri sau suboiţeri. Premergător emiterii acestei dispoziţii au existat controverse importante pe această temă. Problema centrală a discuţiilor era modul de folosire a evreilor: să ie utilizaţi în serviciile dezarmate ori să li se acorde rolul tradiţional al „popoarelor auxiliare”. Potrivit acestor discuţii, israeliţii ar i trebuit să-și execute serviciul militar în formaţiuni separate, împărţiţi în mod egal între unităţile de rang mai înalt, ar i făcut parte din avangardă, așadar ar i slujit în condiţii deosebit de periculoase, neavând voie să ocupe posturi de conducere sau de importanţă strategică. În sfârșit, Regulamentul a hotărât ca evreii care au primit caliicativul de apt pentru serviciile militare să ie împărţiţi direct proporţional (max. 5–10%) între unităţile de luptă, iar cei inapţi ori cei al căror număr depășea efectivul să ie organizaţi în unităţi de muncă distincte. Nici într-un caz nu puteau îndeplini serviciul militar având poziţii de încredere, mai puţin periculoase (servicii de transmisie, ordonanţă, administraţie) sau făcând parte din unităţile protejate (unităţi de tancuri și aeriene, formaţiuni de grăniceri etc.).30 În ultimul caz era vorba, de fapt, despre menţinerea unei stări deja existente, deoarece și anterior evreii erau complet excluși atât din unităţile de elită cu arme, cât și din trupele de jandarmerie atent selectate din punct de vedere ideologic și al originii. În armata maghiară, care avea atunci un efectiv de puţin peste o sută de mii, evreii erau mult subreprezentaţi (în total 2 292 de persoane, 2,24%, negradaţi, cu excepţia a 41 de persoane). Printre specialiști (medici, oiţeri agronomi etc.) doar în contingentele de rezervă și în cele pasive puteau i israeliţi.31 Înainte de 1941, o mare parte a evreilor – spre deosebire de modelul german, italian și român – au mai participat cu arma în mână la acţiunile întreprinse de armata maghiară, incluzând aici și operaţiunile militare din Slovacia de Sud (Felvidék), Transcarpatia/Subcarpatia (Kárpátalja) și Ardeal (Erdély) (1938–1940). În același timp, tot mai mulţi evrei erau obligaţi la serviciu militar în unităţile dezarmate. În primăvara anului 1940, Ministerul Apărării, care se pregătea de război din cauza conlictului de frontieră româno-maghiar, a dispus constituirea unor detașamente de muncă speciale, formate din soldaţi și oiţeri evrei neîncorporaţi. Această denumire făcea distincţia faţă de unităţile de muncă obligatorie neevreiești (naţionale). Până în iulie 1940 au fost constituite 60 de asemenea unităţi. În 23 august, când tensiunile au atins apogeul, a fost emisă o dispoziţie conidenţială referitoare la recrutarea pentru serviciul de muncă obligatorie a evreilor neîncorporaţi și neinstruiţi. Israeliţii mai tineri care puteau presta muncă izică (și în condiţiile normale puteau îndeplini serviciul militar) au fost organizaţi în detașamente de muncă de campanie, iar cei mai în vârstă, ori cei care erau apţi doar pentru serviciile auxiliare, în companii naţionale. Până la sfârșitul anului, numeroși soldaţi de rând de religie mozaică care au luat parte la ocuparea Ardealului au fost demobilizaţi, iar majoritatea au fost imediat chemaţi la munca obligatorie. În urma unui decret apărut în toamna anului 1940, specialiștii evrei indispensabili (medici, ingineri, conducători auto etc.) care nu făceau parte din contingentul activ (alaţi în rezervă) au fost utilizaţi în armată în funcţie de meseria lor. Evreii care nu erau de încredere (însemnaţi cu B) au fost încadraţi în unităţile speciale de muncă obligatorie.32 Aceste unităţi au devenit treptat formaţiuni cu caracter disciplinar, prin care se realiza controlul grupelor considerate cele mai periculoase din punct de vedere politic (în primul rând cei de stânga și evreii). În decembrie, în cadrul batalioanelor de muncă obligatorie de interes public au fost îniinţate așanumite detașamente mixte, formate exclusiv din evrei.33 Dispoziţiile interne conidenţiale amintite, ale Ministerului Apărării, pot i considerate măsuri ilegale şi antisemite, deoarece, în acel moment, nici prin lege și nici prin vreun ordin guvernamental nu era autorizată o astfel de măsură discriminatorie.34 Alături de evrei a fost stigmatizată și o bună parte a minorităţilor naţionale: erau consideraţi inapţi pentru ser- 30 31 32 33 34 Ordinul nr. 26149- I -1939- HM [Ministerul Apărării, în continuare: MA], 23 septembrie 1939. Karsai 1962. I: 102–105. Regulament prez. nr. 18338-I-1939 MA. Karsai 1962. I:14–21. Karsai 1962: XXV–XXX. Karsai 1962: XXVIII. Asupra concepţiei antisemitismului nelegal vezi: Kádár – Vági 2003: 64 și passim. 16 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi viciul militar în primul rând minoritarii de pe teritoriile reanexate în care trăiau români, slavi și ruteni.35 Repartizarea celor înregimentaţi relecta „ierarhia rasială” speciică naţionalismului maghiar. În unităţile protejate nu puteau lucra decât trupele de încredere, formate din militarii de naţionalitate maghiară sau germană. În cadrul unităţilor parţial protejate (transmisioniști, șoferi, cercetași) și neprotejate (infanterie) puteau ajunge în proporţie de 10–20% membri ai altor grupuri minoritare, dar care vorbeau bine limba maghiară și erau „devotaţi naţiunii”. Cei inideli – de pildă, o parte însemnată a românilor din Transilvania – au fost înrolaţi în unităţile militare care nu luptau (de exemplu în cele tehnice) și în cele de muncă obligatorie. Evreii formau singurul grup care nu avea voie să primească arme.36 Odată cu reanexarea Ardealului de Nord și a Transcarpatiei, aproape că s-a dublat numărul evreilor care trăiau sub stăpânire maghiară. În cazul armatei maghiare acest lucru însemna zeci de mii de recruţi evrei și alţi minoritari, înregimentarea și încadrarea lor în sistemul muncii obligatorii cauzând mari diicultăţi aparatului administrativ. În cadrul Corpului de Armată din Cluj (cel de-al IX-lea) au fost consemnaţi 20 000 de soldaţi și oiţeri evrei.37 Potrivit unui raport din 1943, numărul evreilor încorporaţi la Cluj era de 34 782, iar dintre aceștia doar 29 011 puteau i repartizaţi. În acel moment, o parte a acestora – 11 245 de persoane – erau deja luaţi în serviciile de muncă obligatorie.38 La sfârșitul anului 1940 au fost puse în discuţie reglementările cu privire la apărarea naţională a noii legi antievreiești (cea de-a treia). Propunerea Ministerului Justiţiei – ceva mai moderat din punct de vedere politic – i-ar i scos pe evrei de sub obligativitatea încorporării. Însă Ministerul Apărării Naţionale a încercat, dimpotrivă, să-i oblige la muncă forţată pe cetăţenii consideraţi la recrutare (deja pe motive rasiale) evrei. Argumentul Ministerului Apărării Naţionale a fost acela că forţa de muncă a israeliţilor trebuie utilizată în folosul pregătirilor de război. Totodată, iind înrolaţi la muncă obligatorie, evreii nu vor avea posibilitatea de a desfășura „activităţi antinaţionale” în spatele frontului. Din aceste motive, proiectul de lege emis de Ministerul Apărării a stabilit ca persoanele de religie mozaică ce au vârsta potrivită pentru serviciul militar, dar nu fac parte din contingentul de profesioniști ai armatei, să-și exercite aceste obligaţii doar în unităţile auxiliare și fără să ie gradaţi. S-a căutat și desiinţarea tratamentului special aplicat evreilor cu cunoștinţe profesionale. Mai mult decât atât, conducerea Statului Major a încercat să impună serviciul muncii obligatorii și neevreilor din căsătoriile mixte (Karsai 1962: XXXIV). Așadar se vehiculau din nou solicitări mai radicale comparativ cu directivele generale ale politicii guvernamentale. Membrii mai moderaţi din punct de vedere politic ai aparatului administrativ (secţiile de pregătire a punerii în aplicare a legilor din MA și MJ) au obţinut, până la urmă, ca ultimele două puncte ale solicitărilor (care treceau cu vederea până și aparenţele legalităţii) să ie omise din ordonanţă. Așadar, situaţia pusă în practică din vara anului 1940 a fost legalizată în aprilie 1941 printr-o dispoziţie a Consiliului de miniștri, stabilind că cei de origine israelită își pot îndeplini serviciul militar doar ca personal auxiliar, iar în acest timp nu pot beneicia de rangul lor.39 Prin această prevedere s-a pus sub semnul întrebării poziţia ocupată în ierarhia militară de 16 000 de oiţeri maghiari de origine evreiască. Biroul Naţional al Israeliţilor din Ungaria a protestat împotriva acestei decizii umilitoare printr-un memoriu. Aici au fost menţionate sacriiciile patriotice ale comunităţii evreiești din timpul Revoluţiei din 1848–1849 și din Primul Război Mondial, demersul rămânând însă fără răspuns (Karsai 1962. I: 303). Ordonanţa a instituţionalizat discriminarea evreilor în cadrul armatei, deschizând totodată calea spre alte tipuri de încălcare a legii. Acest lucru s-a putut întâmpla în special din cauză că guvernul a plasat atribuţiile unei reglementări precise în competenţa Ministerului Apărării. În sfârșit, s-a reușit o legiferare în august 1941, după ofensiva împotriva Uniunii Sovietice și învestirea noului cabinet, mai radical decât cel dinaintea lui, care promitea în continuare o „rezolvare” a problemei evreiești. Așadar, nu ne surprinde faptul că dispoziţia conidenţială a Ministerului Apărării avea incluse și alte pasaje discriminatorii. Documentele sau actele de înregistrare a oiţerilor evrei au fost marcate cu însemnul „Zs” [„Evreu”, de la magh. zsidó]. În lipsa unei baze legale, deocamdată israeliţii nu erau privaţi de rangurile lor. S-a dispus 35 În această categorie au intrat 45% dintre recruţii români, 84% dintre sârbi și 67% dintre croaţi. Szita 1989: 14. 36 Irányelvek az újoncok beosztásánál igyelembe veendő szempontokról (HM Hadtörténeti Intézet és Múzeum Hadtörténelmi Levéltár) [Directive privind criteriile de încadrare a recruţilor (Institutul şi Muzeul de Istorie Militară, Arhiva Militară, în continuare: HdtL], MA cls. 10, doc. prez. dos. 6779/1944, prez. dos. 44.519/10-1944. 37 A IX. honvéd hadtest ügyészének jelentése [Raportul procurorului Corpului IX Armată], 13 mai 1941. HdtL, MA prez. dos. 1/b 17523/1941. 38 A IX. hadtest kimutatása [Evidenţele Corpului IX Armată], 8 martie 1943. HdtL, MA dos. prez. 1, f. 11726/1943. 39 Dispoziţia nr. 2870/1941 M. E., 16 aprile 1941. In: Rendeletek tára 1941, vol. II, p. 1028-1209. 17 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 însă ca pe uniformă să se poarte banderola galbenă (albă în cazul evreilor excluși) în locul celei în culori naţionale. Recruţii evrei au fost trecuţi pe liste separate.40 În cazul banderolei galbene era vorba tot despre consacrarea unei iniţiative antisemite venite de jos în sus. Încă din 1940, Comandamentul Statului Major a înaintat un proiect asemănător Ministerului Apărării Naţionale. În mai 1941 a venit o solicitare similară din partea unităţii militare maghiare din fostele teritorii iugoslave anexate Ungariei în aprilie. Cel care a redactat proiectul a considerat că este inadmisibil ca populaţia din zonă și membrii armatei germane (care „sunt obișnuiţi cu stigmatizarea evreilor”), văzând banderola în culori naţionale a celor din detașamentele de muncă obligatorie, „să-și facă o imagine complet eronată în ceea ce privește concepţia noastră faţă de evrei și faţă de preţuirea simbolurilor noastre naţionale”. În urma acestei cereri, MA a început introducerea banderolei galbene încă înaintea publicării dispoziţiei.41 Așadar, sub inluenţa succeselor revizioniste și a radicalizării politice – paralele cu victoriile germane –, catalizate și de conlictele armate, până în anul 1941, sistemul muncii obligatorii a devenit o structură pronunţat antisemită, bazată pe stigmatizare colectivă și discriminare rasială. Înainte de acest moment, sistemul maghiar era mai apropiat de modelul inlandez, unde cetăţenii de origine israelită și-au satisfăcut stagiul militar pe tot parcursul războiului cu arma în mână. Nici modelul german nu a fost însă adoptat, deoarece organele de conducere politică și militară maghiare nu doreau să renunţe la un mare număr de evrei ale căror forţă de muncă și cunoștinţe de specialitate puteau i puse în slujba armatei. La începutul invaziei Uniunii Sovietice, iecare evreu maghiar făcea deja parte dintr-o unitate militară lipsită de arme. Majoritatea îndeplineau serviciul muncii obligatorii, o altă parte – mai neînsemnată – erau angajaţi în cadrul trupelor combatante, dar nu aveau atribuţii care necesitau arme (de pildă, erau șoferi). Conform unui raport din toamna anului 1941, o treime din efectivul de personal al secţiilor de camioane erau evrei, deși s-au făcut presiuni serioase pentru demiterea lor.42 În octombrie 1941, Ferenc Szombathelyi, șeful Satului Major, a emis un ordin în care a subliniat faptul că oiţerii, „dincolo de prevederile legii cu referire la evrei, în spiritul acesteia și, în mod logic, al punerii ei în practică”, trebuie să facă totul pentru respectarea reglementărilor, inclusiv a interdicţiei de a socializa și a întreţine relaţii economice cu israeliţii.43 Așadar, intrarea în război însemna și faptul că o importantă parte a celor care prestau muncă obligatorie erau trimiși pe front. Pe baza chestionarelor Congresului Mondial Evreiesc din anul 1946, păstrate fragmentar, considerăm plauzibil faptul că peste o treime (37–38%) dintre israeliţii recrutaţi din a doua jumătate a anului 1941 din Ardealul de Nord au ajuns în Ucraina, Polonia, pe frontul rusesc ori în localitatea Bor din Serbia (Gidó 2010: 35). Legea II/1939, precum și decretele emise de guvern în situaţiile extraordinare au asigurat autorităţilor un spaţiu de mișcare deosebit de larg în privinţa practicării unei discriminări continue a cetăţenilor repartizaţi pe baza originii și a limitării drepturilor acestora, înfăptuite prin mijloacele antisemitismului birocratic.44 De pildă, la Kiskunhalas (Ungaria de Sud-Est), în ianuarie 1942, primăria – într-un mod umilitor – le-a impus mai multor cetăţeni evrei de clasă mijlocie și intelectuali ai orașului să lucreze la deszăpeziri. Conducerea antisemită a orașului era motivată, probabil, și de posibilitatea unui câștig material, deoarece munca obștească putea i răscumpărată cu bani.45 În iulie 1942, parlamentul maghiar a susţinut și legal acea practică – existentă încă din vara anului 1940, care mai apoi, în anul următor, a fost reglementată de guvern pentru cazuri extraordinare – conform căreia evreii își vor îndeplini obligaţiile militare exclusiv prin servicii auxiliare lipsite de arme (servicii de muncă obligatorie). Potrivit motivaţiei date de lege, „în primul rând în toate privinţele vieţii particulare și corporative ale puterii armate se impun cu desăvârșire spiritul maghiar naţional și cerinţele moralei creștine”.46 Pentru a stabili cine trebuie considerat evreu, legea s-a bazat pe reglementările 40 41 42 43 44 Decretul 27.300 prez. nr. 8–1941 MA, 19 aug. 1941. Karsai 1962: LIV–LV. HdtL, MA 1941. Art. 1. doc. preş. VKF [Com. Statului-Major] II, 30.934, 7 mai 1941. Dintre 7 719 şoferi şi alţi specialişti încadraţi aici, 2 487 (32,2%) erau evrei. HdtL, MA cl.preş.1/b. nr. 59844/1944. HdtL, doc. preş. VKF [Com.Statului-Major] 1. 6642/1941. Decretul nr. 9300/1939.M.E. privind reglementarea muncii obligatorii în cadrul armatei. 5 octombrie 1939. In: Magyarországi Rendeletek Tára 1939, vol. II, p. 1900–1922. 45 Magyar Országos Levéltár [Arhiva Naţională Maghiară], Bács-Kiskun Megyei Levéltár [Arhiva judeţului Bács-Kiskun], V-274/b, 1384/1942. 46 Legea XIV din 1942. In: Országos Törvénytár, nr. 1942, § 6. 18 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi mai stricte privind ocrotirea rasială care existau în acel moment, și anume pe dispoziţiile celei de-a treia Legi evreiești.47 O parte dintre avantajele oferite celor chemaţi sub arme nu erau valabile și în cazul evreilor; de pildă, aceștia nu puteau proita de beneiciile acordate familiilor care au trimis mai mulţi soldaţi pe front. Articolele de lege nefavorabile nu vizau însă veteranii de religie mozaică, invalizi ori decoraţi în timpul primei conlagraţii mondiale, nici pe cei care puteau dovedi că au avut o atitudine patriotică în perioada revoluţiilor din 1918–1919 sau în teritoriile reanexate. Totodată erau scutite și celelalte categorii speciale care făceau parte din elita socială, de pildă profesorii universitari și campionii olimpici.48 Evreii cărora li s-a impus serviciul muncii obligatorii puteau primi scutire oicială de la recrutare dacă făceau dovada că au lucrat, de exemplu, într-o uzină de armament sau într-un alt loc indispensabil din punctul de vedere al economiei sau al aprovizionării populaţiei. Deși la Ministerul Apărării au ajuns nenumărate cereri în acest sens, situaţiile cu deznodământ pozitiv au fost relativ puţine. Se cunosc câteva cazuri din Transilvania de Nord în care au fost evitate cu succes recrutările. La Cluj, actorul György Kovács, care a devenit mai târziu profesor universitar, și medicul Mátyás Mátyás, director de spital, și-au depus cererile în 1943, reușind ulterior să ie scutiţi. În schimb, la începutul anului 1944, dintre cei 12 pedagogi ai Liceului Israelit din Cluj, doar 7 au primit scutire de munca obligatorie.49 Oiţerii armatei care intrau sub incidenţa legii evreiești și-au pierdut rangul militar. Direcţia de personal a Ministerului Apărării a motivat propunerea astfel: „Nu poate rămâne oiţer cel pe care – într-un mod perfect legal – până și societatea civilă îl stigmatizează din cauza apartenenţei sale rasiale” (Karsai 1962: XLI). Opoziţia parlamentară de extremă dreapta a guvernului a înaintat un proiect și mai radical, incluzând aici și îniinţarea unor lagăre de muncă și ghetouri pentru întreaga populaţie evreiască.50 Privarea de drepturi nu era doar o problemă existenţială, ci a cauzat și tragediile personale ale celor care – în multe dintre cazuri – nu știau de originea lor israelită. De pildă, în primăvara anului 1941, unul dintre oiţerii evrei din Batalionul 33 Grăniceri Secui s-a sinucis, deoarece părinţii logodnicei sale erau împotriva căsătoriei din cauza originii acestuia.51 Legea a exclus evreii din procesul instruirii premilitare, în locul acesteia introducând premilităria auxiliară. Instituţia premilitară „Levente” a căpătat un caracter obligatoriu pentru băieţii între 12 și 21 de ani datorită Legii apărării naţionale din 1939. Prima organizaţie „Levente” a fost îniinţată în 1921 cu scopul educării patriotice și militare a tinerilor, ocolind în felul acesta reglementările Tratatului de Pace de la Trianon, care au interzis Ungariei înrolările militare. Conducătorii lor erau în general bărbaţi trecuţi prin serviciul militar, care aveau puternice sentimente antisemite și proveneau din rândul micii burghezii sau dintre intelectualii din mediul rural. Din aceste motive, întâlnirile acestora au devenit adesea scene de umilinţă repetată pentru tinerii evrei. Până în anul 1942, pe teritoriul Ungariei a fost creat sistemul militar al muncii obligatorii, care a durat până la sfârșitul războiului. Unităţile mixte au dispărut, evreii obligaţi la serviciul militar erau înrolaţi exclusiv în batalioane auxiliare de muncă, în timp ce etnicii minoritari au slujit în detașamente militare de muncă obligatorie (naţionale). Elementele considerate periculoase din punctul de vedere al siguranţei, în special cei de orientare stânga, au fost înregimentaţi în unităţile disciplinare, iind apoi organizaţi în detașamente de muncă speciale. Printre acestea se găseau și membrii unor biserici mai mici care refuzau serviciul militar armat din motive religioase, de exemplu Martorii lui Iehova, dar și mulţi evrei (Karsai 1962. I: LXXXVII). Până în anul 1942, numărul persoanelor care lucrau în unităţile de muncă obligatorie se ridica deja la aproximativ o sută de mii de oameni. La 27 iulie 1941 Ungaria a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice. În primele luni ale conlagraţiei, detașamentele de muncă obligatorie de campanie au realizat construcţii de drumuri și poduri, în primul rând de-a lungul liniilor de aprovizionare, așadar pe trecătorile Carpaţilor. Unii evrei înrolaţi au putut atunci să simtă pe propria piele programul de exterminare al naziștilor. De pildă, la sfârșitul lunii 47 Legea XV din 1941. In: Országos Törvénytár, 1941, § 9 şi 16. 48 Regulile generale ale scutirilor erau cuprinse în cea de-a doua Lege antievreiască; vezi: Legea IV din 1939, § 2. In: Magyar Törvénytár 1939, p. 130–131. 49 Magyar Országos Levéltár, K28, dos. 141, L. 222, 1943–J–32 097, 3–6. şi 1943–J–32 176, 5–6, şi 1944–J–15 453. 50 Képviselőházi Napló [Agenda parlamentară], vol. XIV, şedinţa 271 (24 iunie 1942), p. 156–157. 51 A IX. honvéd hadtest ügyészének jelentése [Raportul Corpului IX Armată], 31 martie 1941, HdtL, MA doc. secţiei 1, 4336/1941. 19 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 august 1941, Gábor Mermelstein și Gyula Spitz, șoferi de camion, au fost martorii oculari ai uciderii în masă a evreilor fără cetăţenie deportaţi din Ungaria în Ucraina (Braham 1996: 12–17). În primăvara anului 1942 era deja evident faptul că războiul împotriva Uniunii Sovietice va mai dura. La cererea Germaniei, a fost trimisă pe front Armata a II-a Maghiară, cu un efectiv de un sfert de milion de soldaţi, dintre care aproape 40 000 de oameni prestau muncă obligatorie, majoritate iind evrei. Károly Bartha, ministrul apărării, a emis la 17 martie 1942 un Decret privind „utilizarea în război a evreilor”. Referitor la o mobilizare, acesta a dispus ca cel puţin 10% dintre cei chemaţi sub arme să ie evrei, iar pe teritoriul corpului de armată în cauză, toţi cei de religie mozaică să ie mobilizaţi, aceștia putând i trimiși imediat în zonele cu operaţiuni militare. Evreii nu aveau voie să poarte uniformă – cu excepţia bonetei (de pe care lipsea trandairul în culori naţionale) – și erau înrolaţi cu propriile haine și încălţăminte (Karsai 1962: LVIII). La intrarea în vigoare a Decretului s-au comis din nou ilegalităţi. În numeroase unităţi evreilor li se luaseră uniformele și restul echipamentului militar cu mult înainte (Braham 1997: 308–309). Faptul că cei din unitate ori alţi militari au sustras în mod regulat piesele de îmbrăcăminte mai bune și bocancii evreilor sau că aceștia înșiși erau nevoiţi să-și dea lucrurile în schimbul unor alimente a avut urmări tragice.52 De cele mai multe ori pachetele trimise de organizaţiile sociale evreiești (de pildă, Asociaţia Naţională Maghiară pentru Ajutorarea Evreilor, OMZSA) și îmbrăcămintea sau alimentele venite din partea unor persoane particulare nu au ajuns la destinatari. O serie de memorii relevă faptul că dintre toţi militarii, oricum slab aprovizionaţi, evreii luaţi la muncă obligatorie aveau situaţia cea mai disperată. În pragul iernii, majoritatea israeliţilor erau slăbiţi și îmbrăcaţi în zdrenţe. Așadar, tratamentul aplicat acestora a contribuit în mod indirect la decesul unui mare număr de persoane din sistemul muncii obligatorii. Mulţi au primit ordinul de chemare personal, potrivit grupelor de vârstă, cu menţiunea „SAS – Siess, Azonnal, Sürgős” [magh. Grăbește-te, Imediat, Urgent]), iar acest lucru a favorizat abuzurile și dorinţa de răzbunare individuală (Nagybaczoni 1986: 99). Spre deosebire de România, în Ungaria au fost puţini cei care au încercat să evite munca obligatorie prin înșelăciune sau corupţie. La fel, și oicialităţile erau mai puţin coruptibile. Invocând numeroasele delaţiuni, la 22 aprilie 1942, Ministerul Apărării a emis o dispoziţie conidenţială către KMOF [Serviciului Muncii Obligatorii de Interes Public] și către comandanţii de divizie, potrivit căreia 10–15% dintre cei concentraţi trebuiau să ie evrei „cunoscuţi și cu prestigiu, datorită numelui ori situaţiei lor materiale”. În cazul lor nu mai trebuia respectată decizia care stabilea limita de vârstă superioară pentru cei care își îndeplineau serviciul militar pe front la 42 de ani.53 Ca urmare, personalităţi renumite de religie mozaică au ajuns pe front cu miile, iar o mare parte a acestora au pierit. Conform unor relatări ale gardienilor, evreii proeminenţi aveau parte uneori de tratamente deosebit de rele. De exemplu, tot prin încălcarea regulilor prescrise de lege a fost dus la muncă forţată și campionul olimpic la scrimă, Attila Petschauer, care a murit și el pe front în ianuarie 1943 (vezi și Pór – Zsadányi 1947). În luna ianuarie 1943, la nord de Stalingrad, armata sovietică a spart frontul german și al trupelor aliate. Armata a II-a maghiară a fost desiinţată în doar câteva zile, 40 000 de militari au murit, iar 70 000 au dispărut ori au căzut prizonieri. În mijlocul haosului general, armata germană în retragere și-a abandonat aliaţii dispreţuiţi, iar soldaţilor maghiari – consideraţi vinovaţi pentru această catastrofă – li s-a refuzat adăpostul și le-au fost luate mijloacele de transport. Cea mai disperată situaţie o aveau însă evreii, socotiţi „ţapi ispășitori” de către ambele armate. Ei se retrăgeau deplasându-se pe jos, fără provizii sau vreun ajutor, în condiţiile de iarnă deosebit de grea. Mulţi au pierit pe câmpiile înzăpezite, alţii au fost omorâţi de soldaţii maghiari sau germani ori de voluntarii ucraineni (Karsai 1962: LXXV-LXXVI). Contrar airmaţiilor făcute de propaganda antisemită, doar câteva sute persoane au trecut la sovietici. Majoritatea voiau să ajungă cu orice preţ acasă. Evreii care au reușit să-și procure arme au manifestat în unele locuri o puternică rezistenţă faţă de atacatorii sovietici (Stark – Szakály – Szabó 1992). Conform aprecierilor ministrului apărării, dintre cele 38 000 de persoane care au fost înrolate la muncă forţată, doar 6 000 – 7 000 de oameni au ajuns acasă; majoritatea au pierit ori au căzut prizonieri în 52 Conform raportului Comandamentului Corpului de Armată Cluj, de pildă, majoritatea celor din detașamentele de muncă aveau încălţămintea distrusă. „[...] trupele române provenite din satele nevoiaşe şi persoanele din rândul evreilor săraci lucrează la defrişări şi la diferite munci de terasament etc. cu încălţămintea peticită, mai mult decât atât, unii îşi învelesc picioarele în cârpe, pentru a nu i chiar desculţi.” Raportul Corpului IX de Armată, 7757/1943, nr. prez. VI, 17 decembrie 1943. Karsai 1962: 474–475. 53 HdtL, Dispoziţia preş. M.A., 1. b. nr. 23123/1942. res. 20 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi Uniunea Sovietică (Braham 1997: 259). Cercetările mai noi atestă faptul că numărul supravieţuitorilor evrei ar i fost mai mare. După înfrângerea de la Don au supravieţuit aproximativ 25 000 de persoane, dintre care 10 000 au devenit prizonieri ai rușilor. Astfel, numărul persoanelor din detașamentele de muncă reorganizate după catastrofa de la Don a fost în jur de 15 000 (Gerlach–Aly 2005: 75). Între iunie 1941 și decembrie 1943, pierderea totală din detașamentele de muncă de pe frontul sovietic a fost de aproximativ 25 000 de oameni. În proporţie de 85% această pierdere s-a produs ca urmare a ofensivei sovietice din ianuarie–februarie 1943. Din cauza condiţiilor deja amintite, șansele de supravieţuire ale evreilor erau și mai scăzute decât cele ale soldaţilor maghiari. În literatura de specialitate se vehiculează și constatarea potrivit căreia pe câmpul de luptă pierderile de forţă vie ale detașamentelor de muncă obligatorie înaintea spargerii frontului la Don erau mai mici (8%) decât ale unităţilor de luptă (14%, iar în cazul oiţerilor 25%) (Stark – Szakály – Szabó 1992). Această confruntare de valori ar avea relevanţă însă doar în cazul în care pierderile detașamentelor de muncă obligatorie ar putea i comparate cu cele ale altor formaţiuni care nu luptau. La fel ca soldaţii maghiari, majoritatea evreilor prizonieri în taberele de muncă sovietice au pierit. Prizonierii de război israeliţi au fost judecaţi împreună cu militarii puterilor Axei, ei nebeneiciind de un tratament diferenţiat decât în puţine cazuri. Cei mai mulţi evrei au ajuns acasă din taberele de prizonieri doar după ani lungi de captivitate, după amnistia din 1947; însă unii reușiseră să își revadă pământul natal deja în 1945. Un bun exemplu pentru această revenire timpurie este cazul unui muncitor în industria textilă din Oradea, Zoltán Kohn, care a fost luat prizonier la 7 februarie 1943 în jurul localităţii Starîi Oscol. A trecut prin mai multe tabere de muncă până când, în iulie 1945, a putut în sfârșit să revină la Oradea. Ignác Mihály, un funcţionar particular din Cluj, luat prizonier la sfârșitul anului 1944, a fost dus la Simferopol, întorcându-se acasă la 27 octombrie 1945 (Braham 1997: 354–356, Braham 1996: 126–142, Gidó 2010: 16). Cei din taberele de prizonieri nu erau socotiţi o categorie aparte, astfel că nu puteau i separaţi și nu puteau beneicia de un tratament special. În poida eforturilor depuse de organizaţiile evreiești, nu s-a reușit trimiterea lor acasă în mod excepţional, acest lucru iind posibil doar în unele cazuri.54 Pe tot parcursul anului 1943, destinul celor care au lucrat în detașamentele de muncă a fost inluenţat de politica duplicitară a guvernanţilor maghiari. Miklós Kállay și diplomaţii săi pe de o parte au început tatonările în direcţia puterilor occidentale (această cotitură se relecta în reglementările menite să îmbunătăţească condiţiile de muncă pentru cei înrolaţi la muncă obligatorie), iar pe de altă parte încercau să se arate susţinători entuziaști ai germanilor, trimiţând pe front noi unităţi militare împreună cu detașamente de muncă cu un efectiv numeros. În plus, tot în cadrul acestei operaţiuni, în luna iulie 1943 guvernul Kállay – deși nu era încântat – a predat organizaţiei germane Organization Todt 3 200 de persoane din taberele de muncă obligatorie pentru a susţine industria de război germană, care se confrunta cu o acută lipsă a forţei de muncă. Evreii erau trimiși în minele de cupru din localitatea Bor din Serbia și în împrejurimi, ori lucrau la căile ferate. După ocupaţia germană, între mai și iunie 1944, alţi 3 000 de evrei maghiari au fost duși la muncă obligatorie la Bor. În toamna anului 1944, deţinuţii de la Bor au fost trimiși spre Austria, iar cei care au mai rămas în viaţă din convoiul ce înainta pe jos au ajuns în taberele de concentrare germane, în primul rând de la Flossenbürg, Sachsenhausen, Oranienburg sau Buchenwald (Braham 1996: 59–61 et passim, cf.: Csapody 2011: 306–310). În anul 1943, din cauza mobilizării totale, nici în industrie, nici în agricultură nu exista suicientă forţă de muncă specializată. O serie de uzine și proprietăţi industriale se adresau armatei pentru a solicita muncitori. În vara anului 1943, peste 800 000 de oameni au efectuat muncă obligatorie în cadrul a trei tipuri de formaţiuni: detașamentele militare de muncă destinate maghiarilor și minoritarilor, batalioanele de muncă obligatorie în interes obștesc și detașamentele de muncă auxiliare (evreiești). În noiembrie 1943, în vederea unei funcţionări mai eiciente și pentru o mai mare disciplină, guvernatorul Horthy a îniinţat Organizaţia de Muncă a Armatei, care a uniicat și a centralizat cele trei sisteme. Instruirea și repartizarea persoanelor din detașamentele de muncă obligatorie intra în competenţa corpurilor de conducere. În ansamblu, situaţia evreilor din detașamentele de muncă a devenit cu ceva mai bună. Din cauza eforturilor considerabile de război, autorităţile au acordat o importanţă tot mai mare, alături de regimul sancţionar, utilizării raţionale a forţei de muncă și a cunoștinţelor de specialitate. 54 Scrisoarea lui Gyula Szekfű, emisar plenipotenţiar în Moscova, către rabinul-şef Ferenc Hevesi, la 14 ianuarie 1947. Magyar Zsidó Levéltár [Arhivele Evreieşti din Ungaria] (în continuare: MZSL), XXIV-A-XXXIII-5-a, Magyar Izraeliták Országos Irodája Elnöki irata [Documente ale Preşedinţiei Biroului Naţional al Israeliţilor Maghiari], art. 36. 21 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 Invadarea Ungariei de către armata germană la 19 martie 1944 a adus o schimbare radicală și în ceea ce privește destinul evreilor încadraţi în detașamentele de muncă. În poida faptului că în anul 1944 politica nazistă din Ungaria avea ca obiectiv genocidul, un rol decisiv l-a avut nevoia de forţă de muncă. După ocupaţie au început negocierile privind soarta evreilor din Ungaria. La început, discuţiile vizau predarea bărbaţilor tineri, capabili de muncă, care erau recrutaţi pentru munca obligatorie. Cu ocazia iniţierii programului forţelor aeriene de vânătoare (Jägerstab), germanii au pretins 100 000 de muncitori (Gerlach – Aly 2005: 142–148),55 iar guvernul maghiar a și fost de acord cu predarea a 50 000 de muncitori. Döme Sztójay, noul prim-ministru, a promis că într-o lună va mai i concentrat prin ordin de chemare un nou contingent cu același efectiv, iar numărul celor din detașamentele de muncă obligatorie va ajunge la 100 000 – 150 000 de oameni.56 Până la urmă, mare parte dintre cei concentraţi nu au ajuns pe mâna germanilor. După ce a fost luată decizia privind deportarea tuturor evreilor din Ungaria, primul punct de pe ordinea de zi era deplasarea detașamentelor de muncă. Conducerea Ministerului Apărării însă a încercat să împiedice acest lucru, crescând în același timp numărul celor din sistemul muncii obligatorii. Până la jumătatea lunii aprilie au fost îniinţate în total 93 de detașamente, dintre care 31 erau de evrei, iar 10, așa-numite „unităţi de specialiști” (cu pregătire în domeniul industriei lemnului, metalurgiei, industriei textile, materialelor de construcţii și cunoștinţe tehnice).57 Cu o zi după începerea deportărilor în masă, „sub imperiul unor motive foarte urgente și importante”, Ministerul Apărării a ordonat constituirea altor 32 de detașamente auxiliare de muncă. Datorită faptului că în toate zonele de graniţă ale ţării – printre care și în Ardealul de Nord – evreii fuseseră deja adunaţi în ghetouri și tabere, bărbaţii israeliţi erau recrutaţi în primul rând de pe teritoriul Corpului I Armată (Budapesta și împrejurimi). Potrivit decretului, toţi evreii apţi de muncă cu vârsta de 18–30 de ani primeau ordin de chemare SAS ori „erau aleși dintre cei alaţi în ghetouri”.58 În practică, concentrarea în masă a bărbaţilor evrei a început fără a se ţine seama de limita de vârstă. Germanii și susţinătorii lor fanatici au încercat să împiedice acţiunea, dar cu ajutorul mai multor oiţeri militari și a organelor de conducere din administraţie chemările au continuat.59 La 1 mai 1944, datorită unor lucrări militare urgente, conducerea forţelor de apărare germane, a poliţiei de securitate (Sipo) și a serviciului de muncă al Reich-ului (Organisation Todt) au convenit să crească efectivul detașamentelor de muncă de la 60 – 65 000 – disponibil în martie 1944 – la aproximativ 100 – 150 000 de persoane. Conducerea poliţiei a fost de acord cu această decizie, punând condiţia ca forţa de muncă să ie plasată în tabere închise. Conform planurilor, aproximativ 50 000 de bărbaţi evrei maghiari ar i rămas în uzinele de armament de pe teritoriul ţării sub supravegherea armatei maghiare.60 Referitor la acest proiect, la 7 iunie Ministerul Apărării a emis un decret conidenţial, potrivit căruia muncitorii caliicaţi și inginerii care primiseră ordinul de chemare trebuiau supravegheaţi ca prizonieri de război, în tabere închise și păzite cu stricteţe, de unde nu puteau pleca cu niciun motiv. Viaţa internă din tabără – printre altele, permisiile și funcţionarea poștei – era supusă unor reguli stricte. Regulile îndeplineau în primul rând funcţia de apărare a forţei de muncă valoroase.61 Între conducerea militară care punea în practică decizia Ministerului Apărării și Ministerul Afacerilor Interne colaboraţionist, care înfăptuia „curăţirea de evrei” a ţării, au existat conlicte serioase.62 Mai mulţi comandanţi militari locali – printre care și locotenent-colonelul Imre Reviczky din Baia Mare – au acţionat intens pentru a concentra la muncă obligatorie cât mai multe persoane, salvându-le astfel viaţa. Reviczky a trimis cu miile ordinele de chemare și a reușit să scoată din ghetouri aproximativ 3 000 de bărbaţi cu vârste cuprinse între 16–19 și 40–50 de ani, salvându-i în felul acesta de la deportări.63 Ca răs- 55 Nota discuţiei dintre Hitler şi Speer, aprilie 1944. Benoschofsky – Karsai 1958: 133–136. 56 Raportul lui Edmund Veesenmayer trimis Ministerului Afacerilor Externe al Reich-ului, 14 aprilie 1944. Juhász et al. 1968: 823. 57 Decretul nr. 12300/1944, 29 martie 1944, HdtL, MA sect. M1/b, 6796. dos. 12300/1944. 58 Decret nr. 435. M.42.-1944, 16 mai 1944. HdtL, MA M.6. sect. 2, dos. 6797, 1307/1944. 59 Vezi rapoartele locotenent-colonelului de jandarmerie László Ferenczy, oiţerul de legătură între Comandamentul Eichmann şi Ministerul Afacerilor Interne din 10 şi 29 mai, precum şi cele din 12 iunie 1944. Karsai – Molnár 1994: 506 şi 516–517. 60 Braham 1963. doc. No. 158 şi 164. Vezi şi: Juhász et al. 1968: 825 şi 854–855. Raportul lui László Endre, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne, 21 iun. 1944. Karsai – Molnár 1994: 493. 61 Decret nr. 151158 al preşedinţiei MA 42-1944 din 7 iunie 1944. HdtL, MA, sect. 42.-1944, dos. 6791. 62 Rapoartele despre evenimente ale locotenent-colonelului de jandarmerie László Ferenczy la 10 şi 29 mai, precum şi cele din 12 iunie 1944, Karsai – Molnár 1994: 506 şi 516–517. 63 Imre Reviczky a ajuns la conducerea Batalionului 10 Baia Mare în mai 1943. Începând din acel moment, condiţiile de trai ale evreilor care lucrau în batalionul de muncă s-au îmbunătăţit simţitor. Braham 2008: 328. 22 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi puns la această faptă, apărătorii ordinii publice simpatizanţi cu naziștii – acţionând fără vreun ordin – au adunat și au trimis în tabere de concentrare persoane luate la muncă forţată în mai multe locuri din ţară. Cu ocazia raziilor făcute în gara orașului Hatvan, unitatea din cadrul SS condusă de Márton Zöldi, fost căpitan de jandarmerie, a arestat în jur de 700 de persoane din detașamentele de muncă obligatorie, acestea iind ulterior deportate.64 Succesul acţiunilor menite să împiedice deportările a depins, în mare măsură, de comportamentul celor ce executau ordinele pe plan local. Se putea întâmpla ca oicialităţile să nu permită înmânarea ordinului de chemare la muncă obligatorie ori să nu dea voie bărbaţilor care au primit un asemenea ordin să iasă din ghetou.65 În raportul său înaintat Consiliului de Miniștri la 21 iunie, László Endre a subliniat faptul că 80 000 de evrei au evitat deportarea.66 Cu toate că secretarul de stat a exagerat mult în ceea ce privește numărul de persoane concentrate, câteva mii de bărbaţi evrei au fost salvaţi de la deportare în ultimul moment.67 Așadar, aceeași instituţie care de-a lungul anilor a jucat un rol decisiv în discriminarea evreilor, după ocuparea ţării de către Germania a oferit posibilitatea salvării a mii de evrei. Nu întâmplător, acest lucru se leagă de faptul că, în urma modiicărilor suferite de guvern după ocupaţie, tocmai portofoliul ministerial al apărării a fost păstrat de cercul lui Miklós Horthy.68 Totuși, chestiunea nu poate i interpretată ca o acţiune de salvare cu scop umanist, ci mai degrabă servea interesul statului, salvând evreii valoroși din punct de vedere economic și militar (forţa de muncă). Astfel de tendinţe pot i observate în toate statele central-europene care simpatizau cu naziștii. În Slovacia, de pildă, oicialităţile au încercat să ţină în limitele graniţelor și să utilizeze forţa de muncă specializată prin îniinţarea unor centre de producţie de stat și a unor tabere de muncă centralizate (Rotkirchen 1983: 6). Alături de criteriul raţionalităţii a mai intervenit – probabil – și faptul că unii dintre conducătorii armatei maghiare desconsideraţi și adesea umiliţi de germani au apărat prin această atitudine ceea ce mai rămăsese din mândria și suveranitatea maghiară. Așadar, începând din primăvara anului 1944, sistemul maghiar al muncii obligatorii a devenit o instituţie care a contribuit la supravieţuirea unui mare număr de evrei. În același timp, din colecţia de date românești a Congresului Mondial Evreiesc din anul 1946 a reieșit faptul că ponderea maghiarilor din lagărele de muncă ce prin deportări ori din convoaie au ajuns în lagărele de concentrare și de exterminare era ridicată. Datele culese referitor la trei orașe din nordul Transilvaniei (Cluj, Oradea și Carei) atestă faptul că după luna mai 1944, aproximativ 35–36% dintre persoanele originare din această regiune și trecute prin taberele de muncă obligatorie au fost duse în lagăre (Gidó 2010: 35). La 23 august 1944, România a ieșit din alianţa cu Puterile Axei și a trecut de partea Aliaţilor. Această cotitură a însemnat și sfârșitul sistemului muncii obligatorii a evreilor din România. Evenimentul avea o uriașă însemnătate și din punctul de vedere al persoanelor luate la muncă forţată din Ungaria și din Ardealul de Nord. Cu puţin timp înainte de acest eveniment, guvernul maghiar a fost din nou de acord ca – în afara grupului restrâns al exceptaţilor – evreii rămași, împreună cu persoanele luate la muncă forţată să ie deportaţi din ţară.69 Potrivit declaraţiei guvernamentale emise la 23 august, deportările ar i trebuit să înceapă în data de 28 august.70 Însă acest lucru a fost împiedicat de evenimentele petrecute la București. Horty a reacţionat neobișnuit de repede și hotărât la schimbarea situaţiei. În 24 august la ora 12 l-a chemat pe Veesenmayer, emisarul plenipotenţiar al lui Hitler în Ungaria, și i-a comunicat că evreii nu vor i predaţi Germaniei. A promis că vor i scoși din capitală și închiși în taberele din afara orașului, dar până la urmă nu a fost nevoie de acest lucru.71 64 Braham 1997: 346–347, MZSL, DEGOB nr. 3587. 65 Magyar Országos Levéltár, Szabolcs-Szatmár Megyei Levéltár [Arhivele Naţionale Maghiare, Arhivele judeţului SzabolcsSzatmár], V. 547, doc. Kisvárda, 700/1944. 66 Raportul către Consiliul Ministerial al lui László Endre, secretar de stat al Ministerului Afacerilor Interne, 21 iun. 1944. Karsai – Molnár 1994: 493. 67 De pildă, în ghetourile din judeţele Jász-Nagykun-Szolnok şi Békés au fost internate cu 20–25% mai puţine persoane decât efectivul prevăzut. Principalul motiv a fost convocarea la serviciul de muncă obligatorie. Csősz 2010: 49–50. 68 Una dintre cerinţele repetate ale lui Veesenmayer (în acest caz, fără rezultate) a fost ca Horthy să demită conducerea MA. Acest lucru atestă faptul că în timpul ocupaţiei germane guvernatorul avea un oarecare spaţiu de mişcare. Raportul lui Veesenmayer trimis Ministerului Afacerilor Externe. 21 iunie 1944. Juhász et al. 1968: 870–871. 69 Telegrama lui Horst Grell către Ministerului Afacerilor Externe din Germania, 19 august 1944, Juhász et al. 1968: 897. 70 Proiectul declaraţiei guvernamentale, 23 august 1944, Karsai 1967: 451–453. 71 Telegrama lui Veesenmayer către Ministerului Afacerilor Externe din Germania, 24 august 1944, (Nr. 2358), Juhász et al. 1968: 900. 23 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 După câteva zile, în luna septembrie 1944, frontul a ajuns pe teritoriul Ungariei. Armatele maghiară și germană în retragere au luat cu ele spre vest și detașamentele de muncă obligatorie. Mulţi evrei s-au folosit de această ocazie pentru a se elibera. Așa a făcut și Miklós (Nicolae) Almási din Zalău, care după război a devenit profesor de chimie la Universitatea din Cluj. În timpul retragerii, Almási a evadat din convoi în apropierea localităţii Românași la începutul lunii octombrie și timp de mai multe zile a stat ascuns la o familie de români, până când au ajuns acolo trupele românești și cele sovietice.72 Béla Müller, care iniţial a fost convocat la muncă obligatorie la Detașamentul 10 Baia Mare, iar ulterior a ajuns înapoi pe frontul ucrainean, a fugit de asemenea în timpul retragerii din octombrie în apropierea localităţii Técső [Teceu Mare] din Transcarpatia. Împreună cu mai mulţi camarazi de-ai săi a stat ascuns într-un lan de grâu, iar mai apoi la o femeie de naţionalitate maghiară într-un sat de lângă orașul Técső. După intrarea sovieticilor a mers acasă la Cluj pe jos.73 În timpul retragerii, formaţiunile SS au provocat băi de sânge în repetate rânduri, uneori cu ajutorul maghiarilor. Astfel de exemple sunt băile de sânge faţă de detașamentele de muncă obligatorie evacuate din Serbia spre Austria: la Crvenka, Kiskunhalas, Bonyhád și alte localităţi în drum spre Austria (Csapody 2011: 193–204). În orașul Debrecen, jandarmii i-au masacrat pe cei care încercau să rămână în urmă ori să se ascundă (Gonda 1970). În Transilvania de Nord au avut aceeași soartă românii luaţi la muncă obligatorie, de pildă în localitatea Moisei, unde la 14 octombrie 1944, soldaţii maghiari alaţi în retragere au împușcat 31 de bărbaţi, în special români din Câmpia Transilvaniei (Coman 2000). În același timp, în toamna anului 1944 tot mai mulţi comandanţi – din considerente raţionale ori umanitare – ocroteau detașamentele de muncă din subordinea lor. Datorită comportamentului lor uman și acţiunilor de salvare realizate, până în 2007, un număr de 43 de oiţeri și soldaţi maghiari au primit distincţia Yad Vashem: Righteous Among the Nations [Drepţi între popoare]. Se mai cunosc zeci de alte acţiuni de ajutorare și de salvare (Rákos – Verő 2008: 346–351). Preluarea puterii de către Partidul Crucea cu Săgeţi [Nyilaskeresztes Párt] (15–16 octombrie 1944) a adus noi suferinţe evreilor, printre aceștia și persoanelor din sistemul muncii obligatorii. Germanii înarmaţi și cei din Partidul Crucea cu Săgeţi au săvârșit noi ucideri în masă, de pildă la Pusztavám și în împrejurimile orașului Miskolc (Csíki 2007). Noul ministru al apărării, general-colonel Károly Beregfy, a dispus ca toţi bărbaţii evrei între 16 și 60 de ani și toate femeile israelite între 16 și 40 de ani să ie concentrați pentru serviciul muncii obligatorii (Karsai 1962, II: 643–644). Peste cinci zile, guvernul a predat germanilor 70 de batalioane de muncă pentru a face lucrările de fortiicare pentru apărarea Vienei și a graniţei estice a Reich-ului (Südostwall). Cabinetul lui Ferenc Szálasi avea ca membri persoane pasionate de ura obsesivă contra evreilor. Spre deosebire de predecesorul său, Szálasi era mult mai permisiv în chestiunea de-a pune la dispoziţia germanilor forţa de muncă evreiască (și celelalte resurse ale ţării), contribuind astfel la eforturile comune de război. În același timp – spre deosebire de cabinetul lui Sztójay – nu a fost de acord cu deportarea evreilor rămași, în primul rând datorită unor considerente diplomatice (în speranţa unei recunoașteri internaţionale). În cursul lunii noiembrie, o serie de unităţi staţionare la Budapesta (printre ele și așa-numitele detașamente „apărate”, care deţineau salvconducte elveţiene și suedeze) au fost încărcate în condiţii inumane în vagoane și duse spre vest. Câteva mii de persoane – bărbaţi și femei – au fost adunate cu forţa din convoaiele de pe drumul dintre Budapesta și Viena, dispărând astfel sute de oameni. Până la 1 decembrie, aproximativ 25 000 de bărbaţi și 10 000 de femei, iar împreună cu cei duși la muncă obligatorie, 75 000 de persoane, au fost predate organelor oiciale germane (Todt, SS, SA) și duse în taberele de muncă. La păzirea lor au contribuit în multe locuri și membrii Partidului maghiar Crucea cu Săgeţi. Lipsa acută de adăposturi și haine corespunzătoare, alimentele insuiciente, munca încordată, bolile contagioase și agresiunile suferite au contribuit la mortalitatea ridicată a celor din lagăre. „Am locuit aici în grajduri, unde bătea vântul, iar dacă ningea, pe dimineaţă eram acoperiţi de zăpadă. Nu am avut toată iarna o 72 Attila Gidó: Életútinterjú Almási Miklóssal [Interviu biograic cu Miklós Almási], Cluj, 14 decembrie 2006. Interviul a fost realizat în cadrul cercetării intitulate Totalitarism şi Holocaust [Totalitarizmus és holokauszt]. Materialul auditiv se ală în posesia autorului. 73 Attila Gidó: Életútinterjú Müller Bélával [Interviu biograic cu Béla Müller], Cluj, noiembrie 2003. [http://www.centropa. hu/index.php?nID=30&x=PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlYXJjaFZhbHVlPTE4NTs gc2VhcmNoU2tpcD0yMDsgb3JpU1Q9bmFtZTsgb3JpU1Y9Tf1sbGVy]. Interviul poate i accesat şi în limba engleză: [http://www.centropa.org/index.php?nID=30&x=PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlY XJjaFZhbHVlPTYzMTsgc2VhcmNoU2tpcD0yMDsgb3JpU1Q9bmFtZTsgb3JpU1Y9TXVsbGVy]. 24 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi cameră încălzită. Ziua săpam șanţuri: era o muncă extrem de grea să spargi pământul îngheţat cu târnăcopul, să ii toată ziua afară; niciodată nu ne puteam încălzi. Mâncarea a fost îngrozitoare. Mulţi au murit iind total extenuaţi. O altă formă de moarte era prin îngheţ. Majoritatea oamenilor aveau piciorul îngheţat, acesta devenind o rană purulentă, astfel încât nu se mai puteau încălţa să meargă la muncă. Așa că erau nevoiţi să rămână culcaţi pe jos în grajd, pe un strat subţire de paie, deoarece nici pături nu aveam decât câteva, iar grajdul avea doar acoperiș, nu și pereţi, așa că cine nu putea să se ridice îngheţa în scurt timp. Nemţii și membrii Partidului Crucile cu Săgeţi ne băteau fără niciun motiv.”74 Când s-a apropiat frontul, taberele de muncă au fost evacuate. Înainte de asta au fost omorâţi cu sutele cei bolnavi, care nu puteau să meargă pe jos. Potrivit unor relatări, în localitatea Kőszeg, „specialiștii” germani au încercat până și gazarea barăcilor-spital, dar nu și-au atins decât parţial scopul; de aceea, după o tortură de trei zile germanii au împușcat victimele rămase în viaţă.75 Ceilalţi au fost duși la începutul primăverii 1945 prin Munţii Alpi – într-un nou convoi al morţii – în lagărele de concentrare de la Mauthausen, apoi la Günskirchen (Szita 1989: 59–89). La începutul lunii martie 1945, supravieţuitorii de aici au fost eliberaţi de către trupele americane. Excluderea evreilor din armată și anularea reglementărilor privind serviciul muncii obligatorii au fost înfăptuite, în cazul României, la ieșirea din război în data de 23 august 1944, iar în cazul Ungariei, odată cu eliberarea de sub ocupaţia germană. La 30 august 1944, Marele Stat Major român a propus desiinţarea batalioanelor evreiești de muncă forţată, propunere ce a și fost aprobată de către guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu. La 2 septembrie, Monitorul Oicial din România a publicat Legea nr. 1626, care a restabilit Constituţia din 1866 și Constituţia din 1923, iar acest lucru însemna și faptul că locuitorii ţării de religie iudaică erau repuși în drepturile lor cetăţenești de dinaintea dictaturii regale. La sfârșitul aceleiași luni, evreii au fost reîncadraţi în armată, primindu-și înapoi toate gradele obţinute înainte de 1940 (Trașcă 2010: 51 și 886). 3. Condiţiile de muncă şi tratamentul faţă de cei înrolaţi la munca obligatorie n La început, atât persoanele duse la muncă obligatorie din Ungaria, cât și cele din România au lucrat în spatele frontului. În urma intrării în război, soarta lor s-a schimbat, urmând căi diferite în cele două ţări. Pe teritoriul Ungariei, cei mai mulţi au fost duși pe frontul de est și repartizaţi la unităţile de luptă. În schimb, cei de pe teritoriul României au lucrat și pe mai departe în interiorul ţării. Potrivit mai multor calcule, între 1941 și 1944, în perioada celor patru ani de funcţionare a sistemului românesc, au fost concentraţi în total 100 000 – 150 000 de bărbaţi și femei de religie mozaică, iar cei mai mulţi dintre ei au prestat muncă izică grea (Geller 2004: 99, Carp f.a.: 46). Detașamentele de muncă aveau în general 500 – 2 000 de oameni și prestau servicii de muncă obligatorie pentru armată ori pentru societatea de stat a căilor ferate și drumuri, muncind în același timp și pentru diverse instituţii industriale și agricole ale statului (Florian 2012: 82–83).76 De la începutul perioadei până la sfârșitul anului 1943 numărul evreilor luaţi în taberele de muncă obligatorie a crescut, apoi a început să scadă. Astfel, la 6 august 1941 prestau servicii de muncă obligatorie 17 000 de persoane. Dintre acestea, 11 124 de oameni proveneau din diferite localităţi din ţară, iar 5 876 din capitală (Stan 2010: 138). Conform statisticii trimise la 1 octombrie 1941 de către Marele Stat Major lui Ion Antonescu, numărul evreilor de 18–50 de ani din ţară (exceptând Basarabia și Bucovina) apţi pentru munca obligatorie era de 84 042 de persoane. Dintre acestea, în momentul redactării situaţiei centralizate, 47 345 de oameni lucrau deja, 9 365 erau scutiţi, iar 15 399 de persoane aveau o situaţie neclară (sau necunoscută); în afara acestora mai existau 11 933 de persoane cu studii superioare care – la nevoie – puteau i de asemenea concentrate (Ancel 74 Declarația lui G. V. (bărbat, n. 1923, Budapesta), MZsL, DEGOB Proc.-verb. nr. 319. 75 Declarația lui P. ?. (bărbat, n. 1912, Budapesta), MZsL, DEGOB Proc.-verb. nr. 257. 76 Potrivit evidenţelor CFR, din 20 septembrie 1941, în Vechiul Regat şi Ardealul de Sud, numărul detaşamentelor de muncă obligatorie duse la lucrările de cale ferată era de 16, iar evreii repartizaţi la aceste munci au lucrat în total la 64 de locaţii. Şerbănescu 1997. I: 411–413. 25 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 2008: 352, Ioanid 2006: 46). Conform recensământului „de sânge evreiesc” din 1942, în România trăiau 153 986 de persoane israelite cu vârsta de 18–50 de ani, dintre care 72 768 erau bărbaţi și 81 218 femei (Populaţia evreiască 1945: 68). Toate acestea atestă faptul că, în toamna anului 1941, aproape o treime dintre persoanele din grupa 18–50 de ani prestau muncă obligatorie. Din cauză că în această perioadă erau concentraţi mai mult bărbaţii, credem că este mai aproape de adevăr să airmăm că au fost luaţi la muncă obligatorie jumătate dintre bărbaţii cu vârste cuprinse între 18 și 50 de ani. La 9 august 1943, Nandor Gringold, președintele Centralei Evreilor, îi relata lui Radu Lecca faptul că în taberele de muncă externe lucrează aproximativ 20 000 de evrei, iar dintre aceștia, 1 000 în Transnistria. Potrivit evidenţelor Centralei Evreilor, la jumătatea anului 1943 prestau muncă obligatorie 45 712 israeliţi, dintre care 25 484 lucrau în taberele interne, iar 20 228 în cele externe. În luna noiembrie a aceluiași an, numărul celor concentraţi crescuse la 40 000 în taberele interne și la 25 000 (împreună cu femeile) în cadrul celor externe (Geller 2004: 82–83). În perioada ieșirii României din război, numărul celor care prestau muncă obligatorie a scăzut, la sfârșitul lunii august 1944 iind încadrate în sistem 31 463 de persoane, dintre care 19 447 în detașamentele locale, iar 12 016 în cele externe (Chioveanu 2012: 90, Trașcă 2010: 50). În ceea ce privește numărul celor chemaţi la muncă obligatorie din Ardealul de Sud, date concrete se găsesc doar pentru sfârșitul lunii august 1944. Atunci, din cei 31 463 de muncitori, doar 4 060 aparţineau Corpurilor de Armată 6 și 7, care acopereau în special zonele din sudul Transilvaniei. Majoritatea acestora, 2 324 de persoane, au lucrat în detașamente exterioare, iar 1 736 în brigăzi locale din interior (Trașcă 2010: 877). Acest efectiv însă nu se referă decât la cei care lucrau într-un anumit moment. În timpul celor patru ani, cât a funcţionat sistemul, numărul total al evreilor concentraţi din Ardealul de Sud a depășit cu mult această cifră. Referitor la alte perioade nu avem decât date parţiale. De pildă, între 31 martie 1942 și 1 aprilie 1943, la unităţile militare din judeţul Sibiu și-au îndeplinit serviciul de muncă obligatorie 167 de bărbaţi evrei, iar în perioada 1 aprilie 1943 – 10 martie 1944, 160 de persoane. Dintre cei 160, majoritatea (117) fuseseră luaţi și anterior la muncă; astfel, în perioada 1942 – martie 1944 fuseseră chemaţi o dată sau de mai multe ori la muncă obligatorie în total 210 evrei din judeţul Sibiu.77 În 1943, din judeţul Timiș, care avea o comunitate evreiască dintre cele mai numeroase, au fost luate 1 806 persoane (Geller 2004: 99). În ambele cazuri, mai mult de jumătate dintre bărbaţii evrei cu vârsta între 18 și 50 de ani prestau servicii de muncă obligatorie. De la Arad, în decursul perioadei 1941–1943 au fost chemate la muncă obligatorie 1 112 persoane israelite, așadar 77% dintre cei de 18–39 de ani supuși serviciului militar.78 Din punct de vedere geograic, în sistemul românesc pot i diferenţiate două tipuri de servicii ale muncii obligatorii. Decretul-lege privind organizarea muncii naţionale din 15 mai 1941 a introdus serviciul muncii locale și al celei de interes naţional. Persoanele chemate la muncă obligatorie de interes local au efectuat munci agricole ori alte lucrări legate de acestea (curăţarea pășunilor, întreţinerea drumurilor etc.); însă în mediul în care locuiau, evreii erau luaţi adesea și la deszăpezire sau la curăţarea străzilor ori a șanţurilor. În cazul lucrărilor de interes naţional, cei concentraţi puteau i duși la distanţe mai mari de domiciliu, aici având îndatoriri mai complexe. De cele mai multe ori erau folosiţi la drumuri, căi ferate, sisteme de canalizare, regularizarea unor albii, desecarea terenurilor mlăștinoase; erau solicitaţi însă frecvent și în agricultură sau la muncile importante din punctul de vedere al armatei. Datorită faptului că formaţiunile militare aveau nevoie adesea de specialiști și mici meseriași, în general iecare centru militar din judeţ dispunea de evidenţa meșterilor evrei din zonă (pantofari, croitori, zugravi, electricieni, tinichigii, dulgheri, tâmplari etc.), care puteau i chemaţi la nevoie. De exemplu, la 23 iulie 1941, Ministerul Apărării a cerut Ministerului Afacerilor Interne o evidenţă a situaţiei concrete privind cizmarii și croitorii evrei care lucrau în taberele de muncă și care puteau i puși în slujba armatei (Şerbănescu 1997. I: 397). În România, populaţia evreiască mobilizată pentru activităţi de interes local era adesea repartizată la unităţi agricole și industriale de stat, dar și la unele cu capital parţial privat. Lucrătorii ajungeau la locul de muncă pe jos sau cu mijloace de transport supravegheate de poliţie și jandarmerie. În timpul muncilor agricole de primăvară, oamenii au fost repartizaţi în brigăzi mai mari care însumau zeci de evrei. De pildă, în mai 1942, Banca Federală „Zorile” și Primăria din Arad au primit aprobare de la Comandamentul 77 Arhivele Naţionale Române. Serviciul Judeţean Sibiu, Fond Magistratul oraşului şi scaunului Sibiu. Seria actelor preluate de la Primăria Sibiu, inv. 222, dos. P–13/1941, f. 5–12. 78 Arhivele Comunităţii Evreieşti Arad, Lista persoanelor obligate la serviciul militar, Arad, vol. I (1926–1936), vol. II (1937– 1947). 26 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi 7 Teritorial Sibiu pentru 50 de muncitori evrei. Israeliţii care efectuau lucrări de semănare pe terenurile arabile ale orașului au fost chemaţi pentru 30 de zile de către Centrul de Recrutare din Arad.79 Cei aduși la muncile obligatorii, nepricepându-se la agricultură, aveau adesea o productivitate mică, ceea ce a condus la înăsprirea tratamentelor din partea supraveghetorilor. Potrivit Ordinului nr. 67946/1942, emis la 26 iunie de către Comandamentul 7, era impusă redactarea unei evidenţe privind toţi evreii care lucrau la unităţile economice, menţionându-se și eicienţa producţiei, iar la iecare două săptămâni era realizat un raport legat de eicienţa producţiei.80 La sfârșitul lunii iulie 1942, când, potrivit noilor reglementări, Comisia de control formată din trei membri ai Camerei Agricole din Arad s-a deplasat pe proprietatea Primăriei din Şimandul de Jos pentru o inspecţie, a găsit mai multe nereguli privind evreii care lucrau acolo. S-a constatat că nu se respectă timpul de lucru de 9 ore, se lucrează doar 7 ore, iar ceapa și zarzavaturile sunt năpădite de buruieni. Pentru rezolvarea situaţiei, s-a propus celor responsabili cu exploatarea proprietăţii să se respecte programul de lucru și să angajeze mai mulţi muncitori, altfel se va distruge recolta.81 În legătură cu lucrările din domeniul agriculturii, trebuie menţionat faptul că la aceste activităţi erau folosiţi adesea și prizonierii de război, care puteau i solicitaţi chiar și de către persoanele particulare – așadar de către persoane care deţineau terenuri agricole mai mari – prin intermediul Camerelor Agricole. Conform dispoziţiilor Marelui Stat Major, tratamentele aplicate deţinuţilor, alimentaţia și îmbrăcămintea acestora erau permanent în atenţia Ministerului Agriculturii.82 De altfel, faptul că prizonierii de război și cei internaţi în tabere erau duși la muncă obligatorie era considerat un fenomen obișnuit. Așadar, instituţia serviciului muncii obligatorii – deși era destinată în primul rând evreilor – a afectat în timpul războiului și comunităţile neevreiești. Forţa de muncă a acestora era folosită, de asemenea, în cadrul unor lucrări agricole ori la construcţia de căi ferate și drumuri. De pildă, potrivit situaţiei prezentate de Prefectura judeţului Hunedoara, la 25 octombrie 1941, pe teritoriul judeţului au existat 537 de internaţi, dintre care 492 români, 7 maghiari, 3 germani, 17 ruși, 2 bulgari și 16 evrei. Toţi au lucrat la realizarea căii ferate Bumbești–Livezeni, care lega orașul Tg.-Jiu de Petroșani, ori la linia Deva–Brad. Dintre români, 111 persoane fuseseră condamnate pentru activităţi cu caracter legionar, altele din cauză că au participat la greve ori la alte activităţi politice interzise, iar cele din comunităţile minorităţilor naţionale fuseseră internate din cauza preocupărilor lor comuniste.83 Majoritatea evreilor din Ardealul de Sud și-au îndeplinit serviciul muncii obligatorii tot în Transilvania de Sud ori în Vechiul Regat. Evreii din Timișoara sau Arad, duși în taberele externe, au avut mari șanse să ajungă la Sighișoara, Brașov, Predeal ori în jurul localităţii Focșani din sudul Moldovei. În schimb, majoritatea celor din împrejurimile orașului Turda au fost instalaţi în taberele externe mai apropiate, în special la Mătișești, la Muntele Băișorii sau în zona Sibiului.84 Evident, existau și excepţii. De exemplu, între luna martie 1942 și începutul anului 1944, în apropierea localităţii Balta din Transnistria a funcţionat un detașament de muncă obligatorie format din lucrători veniţi din Vechiul Regat și Ardealul de Sud (Geller 2004: 88). Din Chestionarele Congresului Mondial Evreiesc din anul 1946 reiese faptul că 12% dintre cei luaţi la muncă obligatorie din Turda au airmat că, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, au lucrat în cadrul Batalionului 120 din Balta.85 Dintre cei înregimentaţi la Arad, au fost duși ceva mai mulţi – aproximativ 14% – în Transnistria.86 În România, reglementările referitoare la evreii luaţi să-și îndeplinească serviciul muncii obligatorii au fost speciicate în Regulamentul de aplicare emis la 14 iulie 1941. Israeliţii au fost luaţi în evidenţă în cadrul unor birouri de recrutare, în secţiile speciale care au fost îniinţate în acest scop. Potrivit legii, în cazul în care erau repartizaţi la armată, primeau casă, masă și soldă, dar evreilor din detașamentele de muncă obligatorie care au fost trimiși la instituţiile publice nu li se oferea decât solda. Singuri se îngrijeau de îmbrăcămintea potrivită anotimpului, iar ca semn distinctiv, li se impunea purtarea unei banderole galbene cu diametrul de 10 cm (Benjamin 1993: 103–104 și 159). 79 80 81 82 83 84 85 86 Arhivele Naţionale Române. Serviciul Judeţean Arad, în continuare: ANRSJAR, Fond Camera Agricolă Arad, dos. 67/1942, f. 68. ANRSJAR, Fond Camera Agricolă Arad, dos. 67/1942, f. 458. ANRSJAR, Fond Camera Agricolă Arad, dos. 67/1942, f. 436. Vezi, de exemplu, situaţia prizonierilor de război utilizaţi la muncile agricole din judeţul Arad: ANRSJAR, Fond Camera Agricolă Arad, dos. 99/1943, f. 7–24. Arhivele Naţionale Române. Serviciul Judeţean Hunedoara, Deva în continuare: ANRSJHD), Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 263. ACSIER, fond. III (Congresul Mondial Evreiesc), pe baza chestionarelor dos. 10, 12 şi 21. ACSIER, fond. III (Congresul Mondial Evreiesc), pe baza chestionarelor dos. 10, 12 şi 21. Arhivele Comunităţii Evreieşti Arad, Lista persoanelor obligate la serviciul militar, Arad, vol. I (1926–1936), vol. II (1937–1947). 27 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 În practică, paragrafele Decretului-lege erau utilizate în mod diferit și au fost frecvent modiicate prin dispoziţii interne conidenţiale. Cu excepţia persoanelor care lucrau la căile ferate, evreilor care își îndeplineau munca obligatorie nu li se asigurau nici îmbrăcăminte și nici alimente; în concluzie, aceștia supravieţuiau doar din bunăvoinţa Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreiești din București, iar mai târziu, după desiinţarea acesteia, a Centralei Evreilor, cât și datorită ajutoarelor primite de la comunităţi și de la membrii familiei (Ancel 2008: 349). Decretul nr. 16622/1941, care a fost trimis prefecturilor la 28 iulie 1941 de către Ministerul Afacerilor Interne din București, a decis ca evreii duși la muncă să ie plătiţi în funcţie de ponderea lucrărilor realizate. Conform legii, și muncitorii evrei urma să primească zilnic 120, 150 ori 180 de lei, în funcţie de merite, la fel ca orice alt lucrător. Decretul a subliniat și faptul că „munca lor nu trebuie să ie sursă de îmbogăţire pentru proprietari”.87 Din banii câștigaţi își vor cumpăra îmbrăcăminte și hrană. După doar câteva zile, printr-o Adresă emisă la 3 august 1941, cu nr. 2632/1941, prefectul din judeţul Hunedoara a anunţat raioanele că instrucţiunile referitoare la plată se vor modiica astfel: „Evreii puși la muncă în folosul obștesc vor i plătiţi cu întreţinerea. Evreii care muncesc la proprietari vor i plătiţi după dispoziţiunile date de Ministerul Afacerilor Interne”.88 În scurt timp și suma acestei indemnizaţii a scăzut simţitor. De pildă, potrivit Ordinului circular din 2 august 1941, suma zilnică pe care o primeau muncitorii evrei care lucrau la calea ferată era de 90 de lei; Ordinul a mai dispus ca Direcţiunea Generală CFR să asigure instalarea și hrana lucrătorilor.89 La 28 septembrie 1942, Marele Stat Major l-a informat pe Radu Lecca despre faptul că jumătate dintre evreii luaţi la muncă obligatorie lucrează în zdrenţe, iar 80% dintre aceștia nu au încălţăminte corespunzătoare. Lecca a delegat această atribuţie Centralei Evreilor, care în luna octombrie a și început trimiterea unor pachete cu îmbrăcăminte. De-a lungul anilor 1942 și 1943, Centrala Evreilor a trimis detașamentelor de muncă ajutoare în valoare de 250 de milioane lei (Geller 2004: 84). În general, muncitorii evrei își procurau singuri hrana, primind de acasă pachete cu alimente. În taberele externe se dădea mâncare, dar aceasta nu acoperea decât o parte inimă a nevoii lor de energie zilnică; în consecinţă, cei din detașamentele de muncă sufereau tot timpul de foame și sete acute. Toate acestea erau agravate de condiţiile de igienă insuportabile în care trăiau, de locurile de cazare neîngrijite și lăsate în paragină (Geller 2004: 85). Intelectualii specializaţi în domenii ca medicină, farmacie, inginerie sau arhitectură, folosiţi în cadrul armatei, erau evaluaţi după alte criterii. Acestora (spre deosebire de exemplul maghiar) li s-a permis să-și păstreze rangul militar iniţial și să-și poarte uniformele, având însă și semnul distinctiv. Specialiștii respectivi erau plătiţi cu solda zilnică (Benjamin 1993: 103–104 și 159). Memoriile unor persoane luate la muncă obligatorie și Ancheta Congresului Mondial Evreiesc din România realizată în anul 1946 conirmă faptul că în unele cazuri specialiștii lucrau în propriul lor domeniu de activitate; în alte cazuri, însă, li s-a impus munca izică. Exemplul lui Sámuel Izsák, care după război a devenit profesor universitar și specialist în istoria medicinei, demonstrează felul în care și în timpul serviciului muncii obligatorii erau utilizate cunoștinţele sale de medic: „Eu am fost luat în august 1941. Am lucrat în diferite regiuni ale ţării. Mai întâi am fost în Banat, unde am muncit ca săpător, apoi am fost mutaţi în Valea Oltului. Cea mai lungă perioadă am petrecut-o în sudul Moldovei, nu departe de Focșani. […] În apropierea Focșaniului am lucrat o vreme ca brancardier. În detașamentul de muncă am avut la mine o geantă pentru asistenţă sanitară, pe care am adus-o încă din Timișoara și în care erau medicamente și pansament. Am îngrijit în special oameni mai în vârstă. Le-am dat injecţii și am acordat primul ajutor chiar și soldaţilor români, dacă erau răniţi. Mai mult decât atât, comandantul lor, care era un căpitan, a făcut odată o infecţie la ochi din cauza prafului și a condiţiilor igienice îngrozitoare. Eu l-am tratat făcând uz de cunoștinţele mele de medicinist de anul doi și cu ajutorul cărţilor pe care le-am avut cu mine. […] Acolo unde am fost eu, am trăit în condiţii relativ normale, dar nu la iecare unitate de muncă obligatorie era așa. Din cele relatate de fratele meu, am alat cât de îngrozitoare era situaţia batalioanelor de muncă forţată din Pâncota.”90 87 88 89 90 ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 1–2. Cf.: Shapiro 2002: 192–193. Ibidem. ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 190. Gidó Attila, Interviu biograic cu Sámuel Izsák, Cluj, septembrie–octombrie 2003. [http://www.centropa.hu/index.ph p?nID=30&x=PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlYXJjaFZhbHVlPTE0MDsgc2VhcmNoU 2tpcD01MDsgb3JpU1Q9bmFtZTsgb3JpU1Y9SXpz/Ws=]. Interviul poate i accesat şi în limba engleză: [http://www. centropa.org/index.php?nID=30&x=PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlYXJjaFZhbHVlP TE1MDsgc2VhcmNoU2tpcD0wOyBvcmlTVD1uYW1lOyBvcmlTVj1JenP9aw=]. 28 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi În taberele externe, programul de muncă putea însemna și 14–18 ore pe zi. În schimb, potrivit legii, cei din detașamentele de muncă obligatorie din interiorul ţării nu lucrau în general decât 9 ore.91 La sărbătorile evreiești mai mari, lucrătorii puteau să rămână acasă câteva zile, iar în taberele de muncă externe a fost diminuat programul de lucru și erau permise – după caz – slujbele religioase.92 La fel, și studenţii înrolaţi în toamna anului 1943 au primit 15 zile de concediu, pentru a-și putea susţine examenele (Şerbănescu 1998: 158). În general, nu reglementările centrale, ci comandanţii din taberele de muncă au stabilit programul de lucru. Oiţerii au dat frecvent permisii în schimbul unor sume uriașe. De multe ori, însă, norma celor plecaţi în permisie era îndeplinită de camarazii lor rămași în tabără (Geller 2004: 85). În toamna anului 1941, plecările și permisiile scurte erau în mod serios limitate. La 16 septembrie 1941, Comandamentul 7 Teritorial cu sediul în Sibiu a transmis centrelor de recrutare că evreii din taberele de muncă nu pot primi învoiri în următoarele cazuri: procurarea hranei, introducerea unor obiecte personale, aducerea îmbrăcăminţii de schimb sau a hainelor mai groase. Toţi cei care doresc haine mai groase trebuie să le ceară aparţinătorilor, care pot trimite prin poștă lucrurile solicitate (Florian 2012: 79–80). Efectul acestei dispoziţii emise de comandamentul militar era că, de pildă, în localitatea Câmpu lui Neag, tabăra externă în care lucrau la construcţii de drumuri 118 muncitori a avut mari probleme privind aprovizionarea cu alimente. Anterior, practica curentă fusese ca un număr de câteva persoane alese dintre cei ce lucrau la repararea drumului dintre Câmpu lui Neag și Livezeni să ie trimise după alimente, dar noile reglementări nu mai permiteau acest lucru. La 2 octombrie 1941, Direcţiunea Generală a Drumurilor și Serviciul Judeţean de Lucrări Publice și Comune Hunedoara–Deva au cerut ajutorul Prefecturii pentru a putea hrăni muncitorii din tabără, deoarece altfel ar i trebuit să întrerupă lucrările. Prefectura a luat în considerare cererea și a transmis conducerii taberei să cumpere alimente de bază de la producătorii locali.93 Instalarea evreilor aduși pentru diverse lucrări agricole și de terasament pe termen scurt necesita multă organizare. Regulamentul Marelui Stat Major din 19 octombrie 1941, emis în spiritul vremii, menit să creeze un climat de tulburare și propaganda terorii, a interzis, de pildă, ca evreii din batalioanele de muncă să ie instalaţi în casele românilor, motivând acest lucru prin faptul că în felul acesta deţinuţii nu vor putea face propagandă comunistă, nu vor răspândi boli contagioase în rândul populaţiei și nu vor încerca să obţină prin corupţie diferite avantaje. Conform acestei reglementări, în afara localităţii vor i construite barăci în care să locuiască muncitorii evrei, iar toţi cei care vor dovedi neglijenţă în paza acestora vor i aduși în faţa curţii marţiale (Florian 2012: 80, Şerbănescu 1997. I: 416). În Ungaria, așa-numitele companii naţionale de muncă au fost utilizate pe teritoriul ţării la construcţia și repararea unor drumuri, poduri, căi ferate, aeroporturi și alte ediicii militare, la realizarea terasamentelor și a canalelor de scurgere, la defrișări, activităţi de încărcare-descărcare, curăţarea străzilor și munci agricole. Condiţiile de muncă și modul în care erau trataţi muncitorii evrei erau de cele mai multe ori suportabile. Unii, în special cei mai bogaţi, puteau beneicia chiar și de anumite privilegii. În schimbul unor cadouri și bani, de exemplu, cei care locuiau aproape puteau merge frecvent acasă, hrana și condiţiile lor de locuit erau mai bune și primeau mai puţin de lucru. Au existat și evrei care pentru bani au reușit să pună pe alţii să muncească în locul lor. Toate aceste fenomene au constituit, în unele locuri, un bun prilej pentru propaganda antisemită și alte tipuri de constrângeri (Braham 1997: 299 și 303–304). „Diplomele” de mulţumire pregătite comandanţilor de către companiile lor atestă și faptul că comportamentul uman era atunci o practică rar întâlnită.94 Atrocităţi grave săvârșite împotriva evreilor luaţi la munca obligatorie au fost semnalate nu numai pe frontul de Est, dar și pe teritoriul Ungariei, făcând dovada existenţei unei atmosfere antisemite. De pildă, membrii companiei de muncă forţată auxiliară nr. 108/59 din Sighetul Marmaţiei au muncit în toamna anului 1942 în localitatea Lunca de Jos. Potrivit relatării martorilor oculari, muncitorii erau bătuţi în mod regulat și ţinuţi în condiţii inumane. Unii au și pierit din cauza foametei ori a loviturilor.95 91 Decretul nr. 27/55000 din iunie 1942 al Marelui Stat Major a dispus introducerea programului de lucru de 9 ore. Vezi: Traşcă 2010: 47. 92 Vezi, de pildă, Decretul Marelui Stat Major din 15 septembrie 1943 privind Anul Nou evreiesc care se apropia. Şerbănescu 1998: 155–156. 93 ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), inv. 907, dos. 115/1941, f. 3–5. f. Cf: Deletant 2006: 109–110. 94 Diploma de mulţumire a companiei de muncă nr. 261/7 (Magyar Nyelvterületről Származó Zsidóság Emlékmúzeuma [Muzeul Memorial al Evreilor Vorbitori de Limba Maghiară], Safed, Israel, în continuare: MNYZSE), H. 471, nr. 1970. 95 Epistola lui Pál Schönberger către Rezső Rupert, deputat în Parlament. 25 noi. 1942, MNYZSE, H. 471, nr. 10639. 29 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 Situaţia acelor unităţi care trebuiau să părăsească teritoriul Ungariei, iind trimise pe front, era în general și mai gravă. Muncitorii din spatele frontului erau folosiţi în construcţia de drumuri, la fortiicaţii, lucrări de încărcare–descărcare și transport, iar cei din prima linie erau puși să îndepărteze ori să plaseze obstacole, munceau la săparea șanţurilor și la curăţarea terenurilor de mine. Pierderile de vieţi omenești erau mari, cauzate nu atât de evenimentele de război, cât mai ales de aprovizionarea incompletă (de lipsa de echipament și îmbrăcăminte), de epidemii și de tratamentele rele aplicate membrilor companiei. Oiţerii și soldaţii unităţilor militare (așa-numitele cadre), care supravegheau batalioanele de muncă din Ungaria, se purtau adesea nemilos cu oamenii daţi pe mâna lor. Antisemitismul fanatic al oiţerilor de grad mai înalt și al oiţerilor în rezervă repartizaţi la batalioanele de muncă a alimentat abuzurile săvârșite. Marea majoritate a oiţerilor alaţi sub inluenţa spiritului general naţionalist al epocii și a propagandei de război i-au considerat pe evrei și pe ceilalţi minoritari Coloana a 5-a, așadar elemente străine de naţiune, care pactizează cu dușmanul. În teritoriile reanexate după 1938, armata maghiară și forţele de ordine au săvârșit numeroase atrocităţi împotriva minorităţilor. În toamna anului 1940, în nordul Transilvaniei au avut loc mai multe astfel de incidente, având ca victime câteva sute de evrei și români (Niciu et al. 1997: 1395–1642, Ţurlea 1996). Liderii militari maghiari cu grad superior au întărit sentimentele antisemite ale contingentului prin dispoziţii conidenţiale; mai mult decât atât, uneori chiar și prin ocolirea căii oiciale. Conform depoziţiei colonelului Lipót Muray, unul dintre comandanţii centrului de ocupaţie, la comandamentului corpului de armată au fost date îndrumări verbale privind măsurile înăsprite faţă de deţinuţi. Totuși, oiţerul care din cauza faptelor sale de cruzime era numit și „călăul din Nagykáta” nu era motivat doar de indicaţiile primite când și-a îndemnat subalternii la tratamente nemiloase. Muray a aplicat o serie de măsuri care au depășit reglementările antievreiești alate în vigoare. De exemplu, le-a retras deţinuţilor dreptul de a primi pachete, de a circula pe trotuare sau de a vorbi cu membrii armatei și cu populaţia civilă, privândui totodată de singura lor plăcere: fumatul.96 Dincolo de umilinţele practicate în armata vremii în mod obișnuit, privarea de alimente, șantajul și hoţia au devenit activităţi cotidiene la multe dintre unităţile militare. În special cei în vârstă ori cei care aveau randament mai scăzut la muncă, evreii religioși și cei tradiţionaliști, precum și intelectualii au devenit ţinte ale abuzurilor. Alături de atmosfera antisemită, aceste activităţi erau motivate și de posibilitatea unor câștiguri materiale. În timpul raziilor din cartierul militar, efectuate cu regularitate, obiectele din echipamentul deţinuţilor erau însușite de către soldaţi.97 Membrii batalioanelor de muncă plăteau și pentru serviciile care, teoretic, ar i trebuit să ie gratuite (poștă, permisii). A căpătat popularitate așa-numitul sistem de bonuri. Cei ce prestau muncă obligatorie nu puteau avea o cantitate mai mare de bani, de aceea au plătit soldaţilor sau oiţerilor maghiari sub forma unor obligaţii. Când soldaţii maghiari erau lăsaţi acasă în permisie, schimbau aceste obligaţii în numerar la familiile evreilor înrolaţi. Membrii Companiei de muncă 110/45 din Târgu Mureș au hotărât chiar la începutul serviciului să ofere în mod regulat efectivului militar un salariu, prevenind astfel posibilele abuzuri.98 Din cauza mediului sălbatic impus de frontul de est, tratamentele aplicate celor din detașamentele de muncă au devenit și ele tot mai brutale, în poida principiilor pragmatice. Unii comandanţi ai unităţilor militare maghiare au încercat să menajeze caii de tracţiune extenuaţi pe drumurile pline de gropi, înhămând în locul lor lucrătorii din batalioanele de muncă. Porecla evreilor care de multe ori erau trimiși la moarte sigură fără instrucţie și cunoștinţe de specialitate, având misiunea de-a dezactiva minele neexplodate, a devenit populară și în rândul soldaţilor germani: „deminatori de tip 1942” (Ungváry 2004: 116). Potrivit memoriilor unui deţinut din Oradea, „cu toate că nu aveam deloc astfel de cunoștinţe, ne obligau să înaintăm pe câmpul minat, iind nevoiţi să scoatem minele cu mâinile și picioarele. Cum acest lucru era imposibil, mulţi dintre noi au fost rupţi în bucăţi de mine, iar alţii au fost grav răniţi.”99 Cazurile de nesubordonare (simulare, nerespectarea disciplinei de muncă) erau pedepsite cu o severitate draconică, prin pironire sau împușcare. Béla Müller, luat la muncă obligatorie din orașul Cluj, evocă condiţiile de muncă și atitudinea violentă a gardienilor: „Am lucrat în Transcarpatia la un depozit de lem- 96 Pledoaria lui Lipót Muray, intitulată Nagykátai működésem leírása [Activitatea mea de la Nagykáta], în procesul judecat la Tribunalul Poporului. Publicat în: Kossa 1984: 478–500. 97 Memoriile lui Sándor Neumark, MNYZSE, H. 471, nr. 1396. 98 Memoriile dr. Béla Harap, MNYZSE, H. 471, nr. 9611. 99 Declarația lui I. L. (bărbat, n. 1912, Oradea), MZSL, DEGOB Proc. Verb. Nr. 1524. 30 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi ne, la exploatarea lemnului. Adăpostul era într-o pădure. Am cărat bușteni. Pe un drum de 4–5 kilometri, duceam câte doi un butuc de 40–50 de kilograme. Dacă se întâmpla ca cineva să nu mai poată căra ori a săvârșit cea mai mică abatere, a primit pedepse dintre cele mai severe. De pildă, cea mai gravă pedeapsă utilizată în armata maghiară era pironirea. Era folosită nu doar în taberele de muncă, ci și la militarii obișnuiţi. Aceasta a fost o pedeapsă cu totul inumană: cele două braţe erau legate în spate, apoi cel legat era tras de încheietura mâinii pe un copac, la înălţime, ca să nu poată atinge pământul cu picioarele. De durere și chin nimeni nu a rezistat mai mult de 10–15 minute, după care a leșinat. Atunci era lăsat jos, stropit cu apă până își revenea, apoi tras din nou pe copac. Durata pironirii era direct proporţională cu abaterea. Unii erau condamnaţi la pironire de jumătate de oră, alţii pentru o oră.”100Au existat și execuţii din motive inventate și pur sadice. În decembrie 1942 au fost executate 29 de persoane, membri ai Companiei de muncă cu nr. 15/11 (Kis – Szabó 2004). În localitatea Puchov, cei din Compania nr. 104/5 au fost acuzaţi că au complotat împotriva armatei. Învinuirea venea din partea a doi camarazi, constrânși să depună mărturie. La 24 septembrie 1942 erau condamnate la moarte prin împușcare 24 de persoane, iar sentinţa a fost executată imediat.101 Unul dintre cele mai faimoase incidente, cu 400 de victime, s-a întâmplat în aprilie 1943 la Doroșici, în Ucraina, unde a fost arsă baraca-spital a evreilor din detașamentele de muncă. Din sursele cercetate nu reiese dacă incendiul a fost provocat sau nu. Potrivit relatării unor supravieţuitori și martori oculari, paza militară maghiară a utilizat o metodă speciică de controlare a incendiului: i-a ţinut sub focul mitralierelor pe cei care încercau să se salveze, năpustindu-se afară ca niște făclii.102 Ferenc Szombathelyi, șeful Statului Major între 1941 și 1944, care a contribuit de asemenea la „dubla măsură”, în mărturia sa de după război a pus atrocităţile pe seama spiritului antievreiesc, ce și-a croit drum la toate nivelurile ierarhiei militare: „Chestiunea evreiască a avut un efect catastrofal asupra armatei. Un efect de corupţie îngrozitor. Toate valorile au fost modiicate. Neîndurarea s-a transformat în dragoste de ţară, atrocităţile în eroism, iar corupţia a devenit o virtute. În asemenea condiţii, noi, oamenii cu judecată, nu puteam pricepe mersul evenimentelor. Disciplina şi-a arătat cele două feţe. Una vizavi de evrei, unde totul era permis, și o disciplină cu un alt chip, unde totul ar i trebuit să se întâmple conform regulamentelor. Evident, acest ultim lucru nu s-a întâmplat. Astfel, disciplina întregii armate a fost subminată, iar ordinele, în caz că vizau problemele evreilor, pur şi simplu nu mai erau îndeplinite, ci sabotate” (Karsai 1962: LXV–LXVI. Sublinierea în original). Citând titlul unui volum de memorii, anumite unităţi erau denumite, pe bună dreptate, „eșafoduri mișcătoare” (Sallai 1979). Totodată, au existat și exemple care indicau un comportament uman (Braham 1997: 363–364). Unii oiţeri maghiari erau împotriva crimelor în masă săvârșite contra populaţiei civile, iar în teritoriile ocupate au oferit protecţie civililor, inclusiv evreilor. În principiu, comandamentul militar maghiar a prescris utilizarea armelor, în cazul în care detașamentele de muncă ar i fost atacate (Ungváry 2004: 121). Naziștii erau enervaţi de numărul mare de evrei care își îndeplineau parţial serviciul în uniforme, beneiciind (în principiu) – ca membri ai armatei maghiare – de protecţia acesteia. Le era teamă că o asemenea atitudine ar putea avea efecte de dezbinare și asupra armatei germane (Braham 1997: 315–316). Între septembrie 1942 și iunie 1943, la conducerea Ministerului Apărării Naţionale Maghiare se găsea general-colonelul antinazist Vilmos Nagy Nagybaczoni, care a încercat să îmbunătăţească situaţia celor din detașamentele de muncă, căutând să pună capăt acţiunilor arbitrare, atât pe front, cât și în spatele frontului. Nagy a insistat ca înrolările să se facă în funcţie de grupe de vârstă, iar cei de peste 42 de ani și cei inapţi de muncă să ie lăsaţi la vatră ori să nu ie înregimentaţi.103 Contrar practicii anterioare, după șase luni a făcut posibilă demobilizarea evreilor și a minoritarilor din detașamentele de muncă. În dis- 100 Gidó Attila, Interviu biograic cu Béla Müller, Cluj, noiembrie 2003. [http://www.centropa.hu/index.php?nID=30&x= PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlYXJjaFZhbHVlPTE4NTsgc2VhcmNoU2tpcD0yMDsg b3JpU1Q9bmFtZTsgb3JpU1Y9Tf1sbGVy]. Interviul poate i accesat şi în limba engleză: [http://www.centropa.org/ index.php?nID=30&x=PXVuZGVmaW5lZDsgc2VhcmNoVHlwZT1CaW9EZXRhaWw7IHNlYXJjaFZhbHVlPTYzMTsgc2V hcmNoU2tpcD0yMDsgb3JpU1Q9bmFtZTsgb3JpU1Y9TXVsbGVy]. 101 A 10. Könnyűhadosztály tábori bíróságának ítélete [Decizia luată de Tribunalul Militar al Diviziei 10], 20 septembrie 1942, Magyar Országos Levéltár Baranya Megyei Levéltár [Arhiva Naţională Maghiară, Arhiva judeţului Baranya], Documentele Tribunalului Poporului din Pécs, 476/1946. 102 Declarațiile supraviețuitorilor S. C. (bărbat, n. 1910, Munkacevo), S. H. (bărbat, n. 1923, Nelipine), B. I. (bărbat, n. 1910, Uzshorod), V. J. (bărbat, n. 1909, Ruzomberok), G. J. (bărbat, n. 1911, Kisvárda), F. M. (bărbat, n. 1911, Budapeste), MZSL, DEGOB, Proc. verb. 221, 875, 2093, 2729, 2811, 3028. 103 Regulamentul strict conidenţial nr. 5600. M.1b.-1942. al MA. 14 noi. 1942. HdtL MA M.1b.-5600/1942. 31 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 cursurile sale parlamentare a adus – de asemenea – argumente în favoarea tratamentului unitar și a metodelor umane aplicate deţinuţilor, spunând că acest lucru este și în interesul armatei.104 Împotriva abuzurilor a iniţiat acţiuni procedurale dezbătute în cadrul tribunalului militar. Pentru a putea ţine mai bine sub control cazurile de încălcare a legii, a îniinţat un post de inspector al detașamentelor de muncă de pe front și unul pentru cele din spatele frontului. Reglementarea lui Nagy, emisă la 19 decembrie 1942, a gestionat – în ansamblu – situaţia celor din detașamentele de muncă din ţară. A dispus ca acestora să li se aplice un tratament sever, dar uman, luând măsuri contra neregulilor și abuzurilor. Printre altele, a interzis utilizarea sancţiunilor nepermise, a stabilit condiţiile îngrijirilor medicale și instalarea corespunzătoare a muncitorilor, respectarea slujbelor religioase și a hotărât ca medicii și inginerii să lucreze în specialitatea lor.105 Mai multe tipuri de reglementări au precizat drepturile aparţinătorilor și serviciile sociale de care puteau avea parte aceștia.106 Soarta evreilor alaţi pe front depindea însă în continuare de intenţiile pe care le aveau comandanţii locali. În Jurnalul ministrului de apărare maghiar se găsesc mai multe speciicări legate de iraţionalitatea economică și socială a campaniei antievreiești (Nagybaczoni Nagy 1986: 126–132). În urma denunţurilor ori a petiţiilor și listelor aparţinând unor asociaţii „patriotice”, uneori au fost înrolaţi oameni în vârstă, bolnavi sau invalizi, la fel și specialiști de neînlocuit în domeniul lor. De pildă, medicii care din cauza restricţiilor nu puteau i înregistraţi la Colegiul Medicilor au fost chemaţi la muncă izică. La modul cel mai vehement era cerut acest lucru de Asociaţia Naţională a Medicilor Maghiari (MONE), organizaţie de apărare a intereselor din acest domeniu de activitate, care a dorit să scape astfel de concurenţa evreiască. Membrii organizaţiei ar i dorit să se pună imediat în aplicare cota (6%) stabilită de legile antievreiești. În Ardealul de Nord, de exemplu, unde aproape jumătate dintre medici erau evrei, acest lucru ar i însemnat prăbușirea sistemului medical. Vilmos Nagy Nagybaczoni, colaborând cu ministrul afacerilor interne, Ferenc Keresztes-Fischer, care avea și el concepţii mai moderate, a obţinut până la urmă ca în iarna anului 1942, mulţi dintre medicii evrei alaţi pe linia frontului să ie lăsaţi la vatră și duși în spatele frontului pentru a-și îndeplini serviciul muncii obligatorii ca medici (Kovács 1994: 122–127). La presiunea partidelor de extremă dreapta și a germanilor, în iunie 1943, Vilmos Nagy Nagybaczoni și-a dat demisia. Succesorul lui a devenit general-colonelul Lajos Csatay, care era mai conservator decât predecesorul său și mult mai loial faţă de alianţa germană, dar care a continuat, în fapt, politica moderată referitoare le evrei. La sfârșitul lunii iunie 1943 au fost reglementate din nou condiţiile de muncă, remuneraţia, alimentaţia și instalarea celor din detașamentele de muncă.107 Potrivit unor rapoarte sosite la Ministerul Apărării, însă, în anumite unităţi de peste graniţă, tratamentele aplicate lucrătorilor din detașamentele de muncă erau în continuare dintre cele mai rele. Anchetele făcute au dovedit legitimitatea doleanţelor și au decis responsabilitatea comandanţilor. Din acest motiv, în octombrie 1943 Csatay a emis o nouă dispoziţie, în care solicita încetarea abuzurilor, și a hotărât ca cei care nu respectă cele prescrise de regulament să ie imediat demiși și trimiși în faţa Curţii Marţiale.108 Împotriva comandanţilor care încălcau legea au fost cu adevărat aplicate procedurile legale. Pe de altă parte, în toată această atmosferă antisemită generală, legea era adesea prea permisivă faţă de cei vinovaţi ori s-a încercat tergiversarea cazurilor.109 O trăsătură comună a celor două sisteme de muncă obligatorie era tratamentul inuman aplicat celor din detașamente. Potrivit unui regulament conidenţial, emis la 18 iulie de către viceprim-ministrul român Ioan (Jack) Popescu, în caz de evadare, unul din zece muncitori va i executat (Geller 2004: 81, Florian 2012: 79, Şerbănescu 1997. I: 396). Această dispoziţie a fost aplicată la nivel naţional. Regulamentul central, conform căruia – după cum a fost prescris de ordinul emis de Ion Antonescu – evreii din detașamentele de muncă ce nu lucrează în mod corespunzător nu vor mai primi soldă, iar dacă cineva evadează, iecare al 10-lea deţinut va i executat, a sosit la Prefectura judeţului Hunedoara în data de 3 august 1941.110 În România, în anul 1942 a fost emisă de către Marele Stat Major o dispoziţie care stabilea pedeapsa corporală a deţinuţilor chiar și în cazuri de abateri mai mici (Carp f.a.: 35). De cel mai aspru 104 Képviselőházi Napló [Jurnal parlamentar], vol. XV, şedinţa 309 (19 noiembrie 1942), p. 595–596. 105 Regulament prezidenţial nr. 121480/1942 KMOF, 19 decembrie 1942, HdtL MA VKF [Com. Statului-Major] 1, 6024/1942. 106 Ordin Circular nr. 23000/prez. 22. g.–1943 referitor la ajutorarea celor înregimentaţi pentru serviciul muncii obligatorii auxiliare. Budapesti Közlöny [Monitorul Oicial din Budapesta], 9 aprilie 1943, nr. 80. 107 Ordin Circular nr. 97. OM. KMOF.–1943, 23 iunie 1943, HdtL VKF [Com. Statului-Major] OM 1. 15/1943. 108 Regulament Prezidenţial nr. 180475/1943, KMOF, 9 octombrie 1943, HdtL preş. VKF [Com. Statului-Major] 1, 6218/1943. 109 Documentele procedurale împotriva căpitanului Brunó Tövisváry şi a colegilor săi, octombrie 1943–martie 1944. Karsai 1962. II: 417–430. 110 ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 7. 32 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi tratament au avut parte detașamentele de muncă obligatorie din Transnistria alate sub conducerea germanilor. Condiţiile de viaţă și de muncă a persoanelor înregimentate în batalioanele de muncă obligatorie din România și Ungaria erau stabilite în mare măsură de conducerea de rang inferior, așadar de comandanţii taberelor și de oiţeri. Deși în general comportamentul oiţerilor și al gardienilor era monstruos existau și cazuri în care aceștia erau mai îngăduitori (poate din omenie, poate ca urmare a mituirii). Ordonanţa Ministerului Apărării Naţionale, emisă la sfârșitul lunii iulie și transmisă garnizoanei din Chișinău, care a interzis ca oiţerii să mai favorizeze unii deţinuţi, atestă faptul că acest fenomen era destul de răspândit (Trașcă 2010: 193–194, Cf.: Şerbănescu 1997. I: 398). 4. Concluzii n Între sistemul muncii obligatorii din România și Ungaria au existat diferenţe marcante din punctul de vedere al organizării, al obiectivului de funcţionare și al consecvenţei. Din perspectiva legislativă, o importantă deosebire a constat în faptul că în Ungaria, legile antievreiești – astfel și cele legate de detașamentele de muncă obligatorie – au fost puse în circulaţie prin votul unui Parlament funcţional. În România – în lipsa Parlamentului – sistemul muncii obligatorii era reglementat nu de legi, ci de Decretelege semnate de generalul (din august 1941 mareșalul) Ion Antonescu, care era președintele Consiliului de Miniștri. În România, scutirile de la serviciul muncii obligatorii puteau i răscumpărate cu bani, pe când în Ungaria acest lucru nu era posibil în mod oicial. În România, înregimentarea evreilor și afacerile legate de sistemul de scutiri au urmat mai multe scopuri: distrugerea puterii economice a populaţiei evreiești, utilizarea specialiștilor indispensabili, exploatarea muncii izice gratuite. Instituţia muncii obligatorii era strâns legată de măsurile discriminative din punct de vedere economic, așa cum erau, de pildă, exproprierile în cazul proprietăţilor private, agricole sau industriale ori excluderea concurenţei din economie. Așadar, odată cu înrolările în serviciul muncii obligatorii se dorea și românizarea vieţii economice și publice (Friling – Ioanid – Ionescu 2005: 183–192, Ancel 2008: 170). Cu ocazia unei adunări a Consiliului de Miniștri din 5 august 1941, Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, a subliniat faptul că în acel moment, datorită condiţiilor politice interne și externe, există posibilitatea – ce nu poate i ratată – excluderii evreilor din viaţa economică și a propulsării elementelor românești. Totodată a atras atenţia și asupra faptului că toate aceste acţiuni trebuie să ie executate pas cu pas, în mod sistematic, în așa fel încât economia românească să nu aibă de suferit în urma lor. Tocmai din acest motiv, în cazul detașamentelor de muncă se va avea în vedere eicacitatea acestora și posibilitatea înlocuirii israeliţilor specialiști. Antonescu a menţionat și faptul că, de pildă, inginerii vor i chemaţi la munca obligatorie doar în cazul în care pot i înlocuiţi la locul lor de muncă, iar cei din detașamente vor i folosiţi doar acolo unde pot i utilizate cunoștinţele lor de specialitate (Benjamin 1993: 302).111 Evident, nici forţa de muncă gratuită sau ieftină nu era un aspect de neglijat, deoarece multe dintre activităţi – reparaţii ale căilor ferate și ale drumurilor importante din punctul de vedere al circulaţiei militare și civile – erau realizate de evrei luaţi la munca obligatorie. Forţa de muncă evreiască s-a dovedit o verigă deosebit de importantă și în cazul industriei militare, dar și în cadrul altor unităţi de producţie ori în agricultură. În anul 1943, erau angajaţi în fabricile și întreprinderile din ţară peste 21 000 de evrei luaţi la muncă obligatorie, în majoritatea muncitori caliicaţi și specialiști. În general nu erau plătiţi, exceptând persoanele care lucrau în unităţile producătoare de obiecte de uz militar. Acestea au primit o remuneraţie corespunzătoare soldei zilnice (Ancel 2008: 169). În cazul ambelor ţări, excluderea evreilor din armată și concentrarea lor în unităţile de muncă obligatorie pot i puse în legătură cu desfășurarea relaţiilor cu Germania și cu evenimentele care au avut loc pe 111 De pildă, cunoştinţele de specialitate ale inginerilor erau valoriicate în atelierele de cale ferată din Craiova, regiunea Olteniei. Dintre cei 40 de ingineri care au condus lucrările de fabricare şi reparaţie a locomotivelor, 36 erau evrei înrolaţi la munca obligatorie şi doar 4 români. Legat de acest lucru s-a pus şi problema că în locul inginerilor români lucrează evreii, în timp ce românii practică sporturi de relaxare ori se ocupă de tot feluri de activităţi comerciale, pe jumătate sau pe de-a întregul ilegale. Şerbănescu 1998: 150. 33 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 plan intern și extern. În România, discriminarea antisemită și rasială a luat amploare în timpul pierderilor teritoriale din 1940, iar după septembrie 1940, drept urmare a dispoziţiilor guvernului legionar, a fost mai accentuată. Aderarea României la Pactul Tripartit din 23 noiembrie și semnarea acordului economic româno–german la 4 decembrie au însemnat legalizarea excluderii evreilor din armată și a utilizării forţei de muncă a acestora în scopurile statului. Totodată, instituţia muncii obligatorii se ală în strânsă legătură și cu concentrarea forţată de populaţie (vezi: Ancel 2008: 354–362). În urma evreilor – evacuaţi din mediul rural începând din vara anului 1941 și concentraţi în marile centre urbane – au rămas valori mobile importante. În afară de acest lucru, forţa lor de muncă era utilizată, la fel ca și a celor rămași pe loc, în cadrul unor activităţi agricole, infrastructurale și de sistematizare a localităţilor. De multe ori, rabinii și liderii comunităţilor evreiești erau folosiţi de putere ca mijloace de colectare a valorilor materiale. În vederea adunării mai eiciente a împrumutului reîntregirii care s-a impus evreilor, în luna august 1941, toţi rabinii și liderii comunităţilor evreiești din taberele de muncă și lagărele de internare au fost lăsaţi acasă cu sarcina de a convinge comunităţile din care făceau parte să contribuie la împrumut. Cu această ocazie, liderii comunităţilor trebuiau să meargă mai întâi la București, unde au primit instrucţiuni în legătură cu această acţiune de la Wilhelm Filderman, liderul Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreiești din România.112 Uneori au fost trimiși acasă și intelectualii, deoarece guvernului îi era teamă că împrumutul reîntregirii ar putea suferi un total eșec. La începutul lunii noiembrie 1941, Comunitatea Evreilor Ortodocși din Deva a cerut Centrului de Recrutare din judeţul Hunedoara să permită plecarea din tabără a cel puţin doi intelectuali din Haţeg, deoarece toţi intelectualii evrei fuseseră luaţi din oraș, iar astfel se putea întâmpla să nu mai ie cine să facă propagandă pentru împrumut.113 Munca obligatorie, care viza în primul rând bărbaţii alaţi la vârsta îndeplinirii serviciului militar, a afectat populaţia evreiască, ce deţinea forţa de muncă cea mai valoroasă. Potrivit datelor Congresului Mondial Evreiesc, în Ardealul de Nord erau concentraţi aproximativ 82% dintre bărbaţi, iar în Transilvania de Sud doar 67%, această cifră iind mai scăzută, printre altele, și din cauza scutirilor. În ambele cazuri, prima garnizoană se ala, în general, într-o regiune mai restrânsă; astfel, o treime dintre cei concentraţi din Ardealul de Nord au ajuns la Batalionul 10 Baia Mare, în timp ce peste două treimi dintre cei proveniţi din Transilvania de Sud au rămas în localităţile de baștină sau în judeţ ori au fost repartizaţi în detașamentele de muncă din apropiere. În urma intrării în război din anul 1941, o treime dintre batalioanele de muncă din Ardealul de Nord au ajuns pe front, o mare parte a membrilor acestora pierzându-și viaţa. Majoritatea celor concentraţi în Transilvania de Sud – alată sub autoritate românească – au continuat însă munca izică în spatele frontului.114 Condiţiile de viaţă și de muncă ale celor din tabere erau diferite nu doar în funcţie de paznici și comandanţi, ci depindeau și de regiunea în care se alau. Evreii care munceau în Transilvania de Sud trăiau în condiţii mult mai bune decât camarazii lor din Transnistria, supravegheaţi de germani. În Ardealul de Sud, de fapt în toată regiunea Vechiului Regat, numărul acelor evrei care și-au pierdut viaţa din cauza relelor tratamente din taberele de muncă a fost foarte redus. Evident, de la o regiune la alta, condiţiile de viaţă se schimbau și în funcţie de tipul de activitate. În Ungaria, sistemul a cauzat decesul unui număr impresionant de evrei, însă totodată a și salvat de la moarte sigură zeci de mii de oameni. În România, însă, numărul cazurilor de deces a fost relativ mic. Referitor la ambele ţări se poate airma că serviciul muncii obligatorii a evreilor era un sistem cu caracter antisemit, bazat în primul rând pe o ideologie rasistă, dar motivul îniinţării acestuia nu a fost exterminarea.115 Evident, o altă chestiune era însă viitorul destin al evreilor luaţi la muncă obligatorie. Se cunoaște faptul că Ion Antonescu, de pildă, a considerat instituţia muncii obligatorii doar o soluţie provizorie, iar pe termen lung a plănuit o rezolvare deinitivă a problemei evreiești, așadar îndepărtarea evreilor din ţară (Ancel 2003: 131). Literatura de specialitate stabilește numărul victimelor sistemului muncii obligatorii din Ungaria la 50–70 de mii de persoane. Majoritatea acestora, aproximativ 25–40 de mii de oameni, au pierit pe frontul de est sau în captivitate sovietică înainte de ocuparea Ungariei de către armata germană în martie 112 113 114 115 34 ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 402–487, Cf.: Şerbănescu 1997. I: 406. ANRSJHD, Fond 27 (Prefectura judeţului Hunedoara), dos. 266/1941, f. 487. ACSIER, fond. III (Congersul Mondial Evreiesc), pe baza chestionarelor dos. 10, 12 şi 21, Gidó 2010: 34–35. În România a făcut excepţie, probabil, doar Detaşamentul de muncă forţată 120 din Balta (Transnistria), unde ponderea mortalităţii era mult mai ridicată decât în celelalte detaşamente. Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi 1944.116 În ceea ce privește victimele sistemului muncii obligatorii din România nu au fost realizate evidenţe; numărul evreilor dispăruţi aici nu reiese în mod distinct din statisticile Holocaustului românesc. În Ungaria, după război, mulţi dintre gardienii și oiţerii care au săvârșit atrocităţi și crime au fost aduși în faţa Tribunalului Poporului și judecaţi. În România, judecarea criminalilor de război s-a făcut de Tribunale ale Poporului îniinţate la Cluj și la București, dar procesele de aici se ocupau cu crimele de război și alte delicte săvârșite împotriva poporului de pe teritoriul Ardealului de Nord, așadar sub suveranitate maghiară, ori judecau încălcări ale legii care fuseseră comise sub suveranitate românească și aveau legătură – în primul rând – cu deportările din Transnistria și atrocităţile din Bucovina, Basarabia și Moldova, nu cu sistemul de muncă obligatorie.117 Bibliograie ANCEL, Jean (ed.) 1986 Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust. 12 Vols. Beate Klarsfeld Foundation, New York. ANCEL, Jean 2001 Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. Vol. I. Editura Hasefer, București. 2003 Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. Vol. II. Editura Hasefer, București. 2007 The Economic Destruction of Romanian Jewry. International Institute for Holocaust Research, Yad Vashem, Jerusalem. 2008 Distrugerea economică a evreilor români. Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, București. BALLA,Tibor 2010 A Nagy Háború osztrák-magyar tábornokai [Generalii din Monarhia Austro-Ungară pe vremea Marelui Război]. Argumentum, Budapest. BANCOŞ, Dorel 2000 Social şi naţional în politica guvernului Ion Antonescu. Editura Eminescu, București. BARTHA, Ákos 2010 Magyarország első nemzeti munkatábora. – A sárospataki diákok útépítése [Prima tabără de muncă naţională din Ungaria – Construcţia de drumuri de către elevii din Sárospatak]. In Sárospataki Füzetek, 4. 59–79. BENJAMIN, Lya (ed.) 1993 Evreii din România între anii 1940–1944. Vol. I. Legislaţia antievreiască. Editura Hasefer, București. 1996 Evreii din România între anii 1940–1944. Vol. II. Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri. Editura Hasefer, București. 116 Pentru diversele estimări vezi: Ungváry 2004: 119–120, Stark 1995: 76, Varga 1997: 518, Braham 1997: 1246, Karsai 2001: 226. 117 Pentru cazul României vezi mai pe larg: Friling – Ioanid – Ionescu 2005: 319–337. Pentru condamnările legate de sistemul muncii obligatorii vezi cazul lui Nicolae Vitcu. Între 1941–1944 Vitcu a fost comandant al Cercului Teritorial Hunedoara, respectiv al Detașamentului evreiesc de muncă obligatorie nr.102 din Ghioroc. Pentru crimele săvârșite a fost condamnat de către Tribunalul Poporului Cluj la 15 ani de muncă silnică. Yad Vashem Archives, Ierusalim, TR. 16/24, p. 9–76. 35 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 BENOSCHOFSKY, Ilona – KARSAI, Elek 1958 Vádirat a nácizmus ellen. Dokumentumok a magyarországi zsidóüldözés történetéhez [Act de acuzare împotriva nazismului. Documente referitoare la istoria persecuţiei evreilor din Ungaria], vol. I. MIOK, Budapest. BONHARDT, Attila 2005 A munkaszolgálat a Honvédségben (puska helyett ásó) [Serviciul de muncă obligatorie în Armata Maghiară (târnăcop în loc de pușcă)]. In RAVASZ István (ed.): ... és újfent hadiidők!, avagy a „boldog békeidők” nem térnek vissza 1939–1945. [...din nou e timp de război! Ori „nu se mai întorc vremurile dulci de pace” 1939–1945]. Petit Real–HM Hadtörténeti Intézet és Múzeum, Budapest, 250–255. BRAHAM, Randolph L. (ed.) 1963 The Destruction of Hungarian Jewry I-II. (A Documentary Account). World Federation of Hungarian Jews, New York. 2008 Az észak-erdélyi holokauszt földrajzi enciklopédiája [Enciclopedia geograică a Holocaustului din Transilvania de Nord]. Park Könyvkiadó, Koinónia, Budapest, Kolozsvár. BRAHAM, Randolph L. 1977 The Hungarian Labor Service System, 1939-1945. East European Quarterly, Boulder [Colo.]. 1996 A magyarországi háborús munkaszolgálat: túlélők visszaemlékezései [Serviciul muncii obligatorii din Ungaria pe vremea războiului: memoriile supravieţuitorilor]. Teljes Evangéliumi Diák- és Ijúsági Szövetség, Budapest. 1997 A népirtás politikája. A Holocaust Magyarországon [Politica genocidului. Holocaustul din Ungaria], Vol. I–II. Belvárosi, Budapest. CARP, Matatias f. a. Holocaust Romániában. Tények és dokumentumok a romániai zsidók pusztulásáról – 1940–1944 [Holocaustul din România. Fapte și documente despre dispariţia evreilor din România – 1940–1944]. Primor Kiadó, Budapest. CASE, Holly 2009 Between States. The Transylvanian Question and the European Idea during World War II. Stanford University Press, Stanford, California. CHIOVEANU, Mihai 2012 Munca forţată în Holocaustul din România. Sfera Politicii 5. (20) 82–92. COMAN, Gheorghe 2000 Pe urmele eroilor de la Moisei. Editura Limes, Cluj. CSAPODY, Tamás 2011 Bori munkaszolgálatosok. Fejezetek a bori munkaszolgálat történetéből [Deţinuţii de la Bor. Capitole din istoria serviciului de muncă obligatorie în localitatea Bor]. Vince Kiadó, Budapest. CSŐSZ, László 2010 A Vészkorszak Jász-Nagykun-Szolnok vármegyében [Holocaustul în comitatul Jász-NagykunSzolnok]. PhD értekezés [Teză de doctorat], Szegedi Tudományegyetem. DEÁK, István 1993 Volt egyszer egy tisztikar. A Habsburg-monarchia katonatisztjeinek társadalmi és politikai története, 1848–1918 [A fost odată un corp de oiţeri. Istoria social-politică a oiţerilor Monarhiei Austro-Ungare]. Gondolat, Budapest. DELETANT, Dennis 2006 Hitler`s Forgotten Ally. Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–1944. Palgrave Macmillan, New York. 36 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi FÁBRY, Dániel 1938 Munkaszolgálat [Serviciul de muncă obligatorie]. Magyar Királyi Állami Nyomda, Budapest. FLORIAN, Alexandru 2012 Legi rasiale în regimul Ion Antonescu. Munca obștească obligatorie. Sfera Politicii 1. (20) 75–83. FRILING, Tuvia – IOANID, Radu – IONESCU, Mihail E. 2005 Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului din România. Raport inal. Polirom, Iași. GELLER, Jaacov 2004 Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului (1940–1944). Editura Hasefer, București. GERLACH, Christian – ALY, Götz 2005 Az utolsó fejezet. Reálpolitika, ideológia és a magyar zsidók legyilkolása 1944/1945. Noran, Budapest GIDÓ, Attila – SÓLYOM, Zsuzsa 2010 Kolozsvár, Nagykároly és Nagyvárad zsidó túlélői. A Zsidó Világkongresszus 1946-os észak-erdélyi felmérése [Supravieţuitorii evrei din Cluj, Carei și Oradea. Ancheta Congresului Mondial Evreiesc din anul 1946]. Working Paper, Nr. 35, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, ClujNapoca. GYÉMÁNT, Ladislau 2004 The Jews of Transylvania. A Historical Destiny. Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca. HILSCHER, Rezső 1933 A kötelező és az önkéntes munkaszolgálat [Serviciul muncii obligatorii și voluntare]. Sárkány Nyomda, Budapest. HOLLAND, Kenneth 1939 Youth in European Labor Camps. A Report to the American Youth Commission. American Council on Education, Washington, D.C. IANCU, Carol 2000 Evreii din România 1919–1938. De la emancipare la marginalizare. Editura Hasefer, București. IOANID, Radu 2006 Holocaustul în România. Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940–1944. Editura Hasefer, București. JUHÁSZ, Gyula – PAMLÉNYI, Ervin – RÁNKI, György – TILKOVSZKY, Loránt (ed.) 1968 A Wilhelmstrasse és Magyarország. Német diplomáciai iratok Magyarországról 1933–1944 [„Wilhelmstrasse” și Ungaria. Documente diplomatice germane despre Ungaria 1933–1944]. Kossuth Könyvkiadó, Budapest. KÁDÁR, Gábor – VÁGI, Zoltán 2005 Hullarablás. A magyar zsidók gazdasági megsemmisítése [Jefuirea cadavrelor. Lichidarea economică a evreilor maghiari]. Hanna Arendt Egyesület–Jafa, Budapest. KARSAI, Elek (ed.) 1962 „Fegyvertelen álltak az aknamezőkön”: Dokumentumok a munkaszolgálat történetéhez Magyarországon [„Au stat fără arme pe câmpurile minate”: Documente referitoare la istoria serviciului muncii obligatorii din Ungaria]. Vol. I–II. MIOK, Budapest. KARSAI, Elek 1967 Vádirat a nácizmus ellen. Dokumentumok a magyarországi zsidóüldözés történetéhez [Act de acuzare împotriva nazismului. Documente referitoare la istoria persecuţiei evreilor din Ungaria]. Vol. III. MIOK, Budapest. 37 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 KARSAI, László – MOLNÁR, Judit (ed.) 1994 Az Endre–Baky–Jaross per [Procesul Endre–Baky–Jaross]. Cserépfalvi, Budapest. KEREKES, Sándor 1938 A németbirodalmi munkaszolgálat [Serviciul muncii obligtorii în al III-lea Reich]. Fără editură [Első Kecskeméti Hírlapkiadó és Ny.], fără loc [Kecskemét]. KIS, Gergő Barnabás – SZABÓ, Péter 2004 Munkaszolgálatosok a Donnál. „A 105/11. tábori munkásszázad igaz és valóságos története 1942 októberétől 1943 januárjáig.” [Detașamente de muncă forţată la Don. „Istoria adevărată și neinventată a detașamentelor de muncă de campanie nr. 105/11 din octombrie 1942 până în ianuarie 1943”]. In: Hadtörténelmi Közlemények 3. 887–926. KOSSA, István 1984 Dunától a Donig [De la Dunăre la Don]. Ed. 3, Kossuth, Budapest. KOVÁCS M., Mária 1994 Liberal Professions, Illiberal Politics: Hungary from the Habsburgs to the Holocaust. Woodrow Wilson Center–Oxford Univ. Press, Washington, D.C. – New York. NAGYBACZONI NAGY, Vilmos 1986 Végzetes esztendők, 1938–1945 [Anii fatali, 1938–1945], ed. a 2-a rev. Magvető, Budapest. NICIU, Marţian et al. 1997 Istoria României. Transilvania. Vol. II, Institutul de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca. 1945 Populaţia evreiască în cifre. Memento statistic. Congresul Mondial Evreiesc. Secţiunea din România, București. PÓR, Dezső – ZSADÁNYI, Oszkár f.a. [1947] Te vagy a tanú! (Ukrajnától Auschwitzig) [Tu ești martorul! (Din Ucraina până la Auschwitz)]. Kossuth Könyvkiadó, Budapest. RÁKOS, Imre – VERŐ, Gábor (ed.) 2008 Munkaszolgálat a Don-kanyarban [Munca forţată de la Cotitura Donului]. Ex Libris, Budapest. ROTKIRCHEN, Livia 1983 The Slovak Enigma: A Reassesment of the Halt of the Deportations. In: East Central Europe. Vol X. Parts 1–2. 3–13. SALLAI, Elemér 1979 Mozgó vesztőhely [Eșafod mișcător]. Magvető Könyvkiadó, Budapest. SĂNDULESCU, Valentin 2008 „Taming the Body”: Preliminary Considerations Regarding the Legionary Work Camps System (1933–1937). In: Historical Yearbook Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” 5. 85–94. SHAPIRO, Paul A. 2002 Evreii din Chișinău. Revenirea autorităţilor române; ghetoizarea și deportarea. In: BRAHAM, Randolph L.: Exterminarea evreilor români şi ucraineni în perioada antonesciană. Editura Hasefer, București, 165–233. STAN, Florin 2010 Munca obligatorie a evreilor din România în anii celui de-al doilea război mondial: Calvar și mijloc de supravieţuire. Analele Universităţii „Ovidius” – Seria Istorie 3. 2006. 135–152. 38 Csősz LászLó – Gidó AttiLA • eXcluşi şi eXploataţi STARK, Tamás – SZAKÁLY, Sándor – SZABÓ, Péter 1992 Magyar munkaszolgálat [Munca obligatorie din Ungaria]. In: Magyar Nemzet 20 februarie 1992 SZAKÁLY, Sándor 1987 A magyar katonai elit, 1938–1945 [Elita militară maghiară, 1938–1945]. Magvető, Budapest. SZÉCSÉNYI, András 2011 Egyetemi munkaszolgálat Magyarországon a Horthy-korszakban [Munca obligatorie studenţească din Ungaria în perioada horthystă]. In: Történeti muzeológiai szemle. A Magyar Múzeumi Történész Társulat évkönyve, nr. 11. 53–72. SZINAI, Béla 1939 Magyar nemzeti munkaszolgálat [Munca obligatorie naţională din Ungaria]. Magyar Királyi Állami Nyomda, Budapest. SZITA, Szabolcs 1989 Halálerőd: A munkaszolgálat és a hadimunka történetéhez, 1944–1945 [Fortăreaţa morţii: istoria muncii obligatorii și militare, 1944–1945]. Kossuth, Budapest. ŞERBĂNESCU, Ion (coord.) 1997 Evreii din România între anii 1940–1944. Vol. III: 1940–1942. Perioada unei mari retrişti. Partea I-a. Editura Hasefer, București. 1998 Evreii din România între anii 1940–1944. Vol. IV: 1943–1944. Bilanţul tragediei – Renaşterea speranţei. Editura Hasefer, București. TARNÓI, László f.a. [1939] Magyar munkaszolgálat. Munkatáborok a magyar nép és föld szolgálatában [Munca obligatorie din Ungaria. Tabere de muncă în serviciul poporului și al pământului maghiar]. Ed. a 2-a. Turul, Budapest. TRAŞCĂ, Ottmar 2010 „Chestiunea evreiască” în documente militare române 1941–1944. Institutul European, Institutul „Elie Wiesel”, Iași. TRAŞCĂ, Ottmar – DELETANT, Dennis (ed.) 2007 Al III-lea Reich şi Holocaustul din România. 1940–1944. Documente din arhivele germane. Editura Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, București. ŢURLEA, Petre 1996 Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească. Studii şi documente. Editura Enciclopedică, București. UNGVÁRY, Krisztián 2005 A magyar honvédség a második világháborúban [Armata maghiară din timpul celui de-al Doilea Război Mondial]. Osiris, Budapest. VEIGA, Francisco 1995 Istoria Gărzii de Fier 1919–1941. Mistica ultranaţionalismului. Ed. a II-a. Humanitas, București. 39 MN • népszámlálás 2011. working WORKING papers PAPERS • 48/2013 erdélyi magyar népesedés a XXi. század első évtizedében DESPRE INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR NAŢIONALE ABOUT THE ROMANIAN INSTITUTE FOR RESEARCH ON NATIONAL MINORITIES A NEMZETI KISEBBSÉGKUTATÓ INTÉZETRŐL MINORITĂȚILOR NAŢIONALE NAȚIONALE (ISPMN) funcţionează funcționează ca INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR MINORITĂŢILOR instituție publică și ca personalitate personalitate juridică juridică în însubordinea subordineaGuvernului Guvernuluișișiîn sub coordonarea Departameninstituţie coordonarea Departametului tului pentru Interetnice. Institutului este în municipiul Cluj-Napoca. pentru RelaţiiRelații Interetnice. SediulSediul Institutului este în municipiul Cluj-Napoca. Scop și activităţi de bază Studierea și cercetarea inter- și pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării și exprimării identităţii etnice, studierea aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţionale și ale altor comunităţi etnice din România. Direcţii principale de cercetare Schimbare de abordare în România, în domeniul politicilor faţă de minorităţile naţionale: analiza politico-instituţională a istoriei recente; Dinamica etno-demografică a minorităţilor din România; Revitalizare etnică sau asimilare? Identităţi în tranziţie, analiza transformărilor identitare la minorităţile etnice din România; Analiza rolului jucat de etnicitate în dinamica stratificării sociale din România; Patrimoniul cultural instituţional al minorităţilor din România; Patternuri ale segregării etnice; Bilingvismul: modalităţi de producere, atitudini și politici publice; Noi imigranţi în România: modele de încorporare și integrare. The ROMANIAN INSTITUTE FOR RESEARCH ON NATIONAL MINORITIES (RIRNM) is a legally constituted public entity under the authority of the Romanian Government. It is based in Cluj-Napoca. Aim The inter- and multidisciplinary study and research of the preservation, development and expression of ethnic identity, as well as social, historic, cultural, linguistic, religious or other aspects of national minorities and of other ethnic communities in Romania. Major research areas Changing policies regarding national minorities in Romania: political and institutional analyses of recent history; Ethno-demographic dynamics of minorities in Romania; Identities in transition – ethnic enlivening or assimilation? (analysis of transformations in the identity of national minorities from Romania); Analysis of the role of ethnicity in the social stratification dynamics in Romania; The institutional cultural heritage of minorities in Romania; Ethnic segregation patterns; Bilingualism: ways of generating bilingualism, public attitudes and policies; Recent immigrants to Romania: patterns of social and economic integration. 40 working papers • 43/2012 A kolozsvári székhelyű, jogi személyként működő NEMZETI KISEBBSÉGKUTATÓ INTÉZET (NKI) a Román Kormány hatáskörébe tartozó közintézmény. Célok A romániai nemzeti kisebbségek és más etnikai közösségek etnikai identitásmegőrzésének, -változásainak, -kifejeződésének, valamint ezek szociológiai, történelmi, kulturális, nyelvészeti, vallásos és más jellegű aspektusainak kutatása, tanulmányozása. Főbb kutatási irányvonalak A romániai kisebbségpolitikában történő változások elemzése: jelenkortörténetre vonatkozó intézmény-politikaielemzések; elemzések; intézménypolitikai A romániai kisebbségek népességdemográfiai jellemzői; Átmeneti identitások – etnikai revitalizálás vagy asszimiláció? (a romániai kisebbségek identitásában végbemenő változások elemzése); Az etnicitás szerepe a társadalmi rétegződésben; A romániai nemzeti kisebbségek kulturális öröksége; Az etnikai szegregáció modelljei; A kétnyelvűség módozatai, az ehhez kapcsolódó attitűdök és közpolitikák; Új bevándorlók Romániában: társadalmi és gazdasági beilleszkedési modellek. 41 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 A apărut/previous issues/Megjelent: n Nr. 1 Kiss Tamás – Csata István: Evoluţia populaţiei maghiare din România. Rezultate şi probleme metodologice. Evolution of the Hungarian Population from Romania. Results and Methodological Problems n Nr. 2 Veres Valér: Analiza comparată a identităţii minorităţilor maghiare din Bazinul Carpatic. A Kárpát-medencei magyarok nemzeti identitásának összehasonlító elemzése. n Nr. 3 Fosztó László: Bibliograie cu studiile şi reprezentările despre romii din România – cu accentul pe perioada 1990–2007 n Nr. 4 Remus Gabriel Anghel: Migraţia şi problemele ei: perspectiva transnaţională ca o nouă modalitate de analiză a etnicităţii şi schimbării sociale în România n Nr. 11 Székely István Gergő: The representation of national minorities in the local councils – an evaluation of Romanian electoral legislation in light of the results of the 2004 and 2008 local elections. Reprezentarea minorităţilor naţionale la nivel local – O evaluare a legislaţiei electorale româneşti pe baza rezultatelor alegerilor locale din 2004 şi 2008 n Nr. 12 Kiss Tamás – Barna Gergő – Sólyom Zsuzsa: Erdélyi magyar iatalok 2008. Közvélemény-kutatás az erdélyi magyar iatalok társadalmi helyzetéről és elvárásairól. Összehasonlító gyorsjelentés. Tinerii maghiari din Transilvania 2008. Anchetă sociologică despre starea socială şi aşteptările tinerilor maghiari din Transilvania. Dimensiuni comparative n Nr. 13 Yaron Matras: Viitorul limbii romani: către o politică a pluralismului lingvistic n Nr. 5 Székely István Gergő: Soluţii instituţionale speciale pentru reprezentarea parlamentară a minorităţilor naţionale n Nr. 14 Sorin Gog: Cemeteries and dying in a multi-religious and multi-ethnic village of the Danube Delta n Nr. 6 Toma Stefánia: Roma/Gypsies and Education in a Multiethnic Community in Romania n Nr. 15 Irina Culic: Dual Citizenship Policies in Central and Eastern Europe n Nr. 7 Marjoke Oosterom: Raising your Voice: Interaction Processes between Roma and Local Authorities in Rural Romania n Nr. 16 Mohácsek Magdolna: Analiza inanţărilor alocate organizaţiilor minorităţilor naţionale n Nr. 8 Horváth István: Elemzések a romániai magyarok kétnyelvűségéről n Nr. 17 Gidó Attila: On Transylvanian Jews. An Outline of a Common History n Nr. 9 Rudolf Gräf: Palatele ţigăneşti. Arhitectură şi cultură n Nr. 18 Kozák Gyula: Muslims in Romania: Integration Models, Categorization and Social Distance n Nr. 10 Tódor Erika Mária: Analytical aspects of institutional bilingualism. Reperele analitice ale bilingvismului instituţional n Nr. 19 Iulia Hossu: Strategii de supravieţuire într-o comunitate de romi. Studiu de caz. Comunitatea „Digului”, Orăştie, judeţul Hunedoara 42 n Nr. 20 Székely István Gergő: Reprezentarea politică a minorităţilor naţionale în România. The political representation of national minorities in Romania n Nr. 21 Peti Lehel: Câteva elemente ale schimbării perspectivei religioase: secularizarea, transnaţionalismul şi adoptarea sectelor în satele de ceangăi din Moldova Transnational Ways of Life, Secularization and Sects. Interpreting Novel Religious Phenomena of the Moldavian Csángó Villages n Nr. 22 Sergiu Constantin: Tirolul de Sud – un model de autonomie şi convieţuire? n Nr. 23 Jakab Albert Zsolt: Organizarea memoriei colective în Cluj-Napoca după 1989 The Organization of Collective Memory by Romanians and Hungarians in Cluj-Napoca after 1989 n Nr. 24 Peti Lehel: Apariţia Fecioarei Maria de la Seuca – în contextul interferenţelor religioase şi etnice The Marian Apparition from Seuca/Szőkefalva in the Context of Religious and Ethnical Interferences n Nr.25 Könczei Csongor: De la Kodoba la Codoba. Despre schimbarea identităţii etnice secundare într-o familie de muzicanţi romi dintr-un sat din Câmpia Transilvaniei Hogyan letta Kodobákból Codoba? „Másodlagos” identitásváltások egy mezőségi cigánymuzsikus családnál n Nr. 26 Marius Lazăr: Semantică socială şi etnicitate. O tipologie a modurilor identitare discursive în România n Nr. 27 Horváth István (coord.) – Veress Ilka – Vitos Katalin: Közigazgatási nyelvhasználat Hargita megyében az önkormányzati és a központi kormányzat megyeszintű intézményeiben Utilizarea limbii maghiare în administraţia publică locală şi în instituţiile deconcentrate din judeţul Harghita n Nr. 28 Sarău Gheorghe: Bibliograie selectivă privind rromii (1990 - 2009) n Nr. 29 Livia Popescu, Cristina Raţ, Adina Rebeleanu: „Nu se face discriminare!”...doar accesul este inegal. Diicultăţi în utilizarea serviciilor de sănătate de către populaţia romă din România/ „No discrimination!” Just unequal access... Barriers in the use of healthcare services among the Romanian Roma n Nr.30 Kiss Tamás – Veress Ilka: Minorităţi din România: dinamici demograice şi identitare n Nr.31 Sólyom Zsuzsa: Ancheta sociologică – Coeziune socială şi climat interetnic în România, octombrie – noiembrie 2008 n Nr. 32 Könczei Csongor: Művészeti szakoktatás avagy műkedvelő hagyományőrzés? Helyzetkép a romániai magyar iskolai néptáncoktatásról n Nr. 33 Veress Ilka: Strategiile de reproducere culturală ale minorităţii armene din România n Nr. 34 Kiss Dénes: Sistemul instituţional al minorităţilor etnice din România n Nr. 35 Gidó Attila – Sólyom Zsuzsa: Kolozsvár, Nagykároly és Nagyvárad zsidó túlélői. A Zsidó Világkongreszszus 1946-os észak-erdélyi felmérése The surviving Jewish inhabitants of Cluj, Carei and Oradea. The survey of the World Jewish Congress in 1946 n Nr. 36 Marin Timeea Elena: „We are Gypsies, not Roma“. Ethnic Identity Constructions and Ethnic Stereotypes – an example from a Gypsy Community in Central Romania n Nr. 37 Kiss Dénes: Romániai magyar nonproit szervezetek – 2009 - 2010. A szervezetek adatbázisának bemutatása és a nonproit szektor szociológiai elemzésea 43 MN working WORKING papers PAPERS • 48/2013 n Nr. 38 Lazăr Andreea: O cartograiere a concepţiilor „populare” despre apartenenţa naţională în statele membre ale Uniunii Europene n Nr. 43 Kiss Tamás – Barna Gergő: Népszámlálás 2011 Erdélyi magyar népesedés a XXI. század első évtizedében. Demográiai és statisztikai elemzés n Nr. 39 Gidó Attila: School Market and the Educational Institutions in Transylvania, Partium and Banat between 1919 and 1948 n Nr. 44 Plainer Zsuzsa: Controlul presei locale orădene în primii ani ai sistemului ceauşist. Descriere generală şi aspecte minoritare n Nr. 40 Horváth István: Romania and Moldova, Migration mid-19th Century to Present, with Special Focus on Minorities Migration/Migraţia din România şi Republica Moldova de la mijlocul secolului XIX până în prezent, cu accent pe migraţia minorităţilor n Nr. 45 Remus Gabriel Anghel: Migraţia croaţilor din România. Între migraţie etnică şi migraţie de muncă n Nr. 41 Plainer Zsuzsa: WHAT TO GIVE IN RETURN? Suspicion in a Roma shantytown from Romania n Nr. 42 Sorbán Angella: Kisebbség – társadalomszerkezet – kétnyelvűség 44 n Nr. 46 Gheorghe Sarău: Istoricul studiului limbii rromani şi al şcolarizării rromilor în România (1990–2012) n Nr. 47 Könczei Csongor – Sárkány Mihály – Enikő Vincze: Etnicitate şi economie