TEZA DE DOCTORAT

TEZA DE DOCTORAT SANCŢIUNI PENALE ALTERNATIVE LA PEDEAPSA ÎNCHISORII Conducător ştiinţific, PROFESOR UNIV.DR.COSTICĂ BULAI Doctorand, LEONTIN CORAŞ REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT Sancţiunile penale alternative la privaţiunea de libertate au apărut ca rezultat al unei îndelungate şi dureroase evoluţii a sistemului sancţionator penal, a evoluţiei în sensul continuei umanizări a pedepsei. În contextul evoluţiei concepţiilor de politica penală şi al progreselor înregistrate în criminologie, penologie şi sociologie s-au conturat etape de căutări şi experimentări ale unor forme şi modalităţi de substituire a executării pedepselor privative de libertate, ajungându-se, cu precizările necesare, la un adevărat sistem de sancţiuni penale alternative la privaţiunea de libertate. Apariţia şi evoluţia sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii sunt legate organic de apariţia şi evoluţia sistemului probaţiunii şi a serviciilor de probaţiune, deoarece, oricare ar fi sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii, acestea nu pot funcţiona şi nu-şi pot atinge scopul decât sub supravegherea, asistenţa şi controlul personalului specializat din cadrul serviciilor de probaţiune. Actualitatea temei investigate este justificata atât de umanizarea şi personalizarea pedepsei, de mutaţiile intervenite in filozofia sistemelor penale, care au stat la originea politicilor şi masurilor legislative de penalizare, a integrării tuturor actorilor sociali - victima, infractor, comunitate - în soluţionarea conflictului generat de săvârşirea infracţiunii, cât şi de dezbaterile şi căutările declanşate de adoptarea unui nou cod penal român, care trebuie să ţină seama de tendinţele europene şi mondiale în materie penală. Cercetarea a avut ca scop demonstrarea necesitaţii obiective şi a utilităţii incontestabile, sub aspectul politicii penale, a unui sistem de sancţiuni penale neprivative de libertate, alternative la pedeapsa închisorii. Pornind de la analiza critică a sistemului sancţionator penal şi a sistemelor de executare a pedepselor privative de libertate, evidenţiind efectele negative ale pedepselor privative de libertate în contrast cu avantajele pe care le prezintă sancţiunile penale alternative, în baza consultării lucrărilor ştiinţifice din literatura de specialitate română şi universală, a documentelor ONU şi ale Consiliului Europei, precum şi a legislaţiilor penale europene care au impulsionat aplicarea acestor sancţiuni penale alternative, am definit, caracterizat şi argumentat necesitatea promovării sancţiunilor penale alternative şi rolul serviciilor de probaţiune în realizarea lor. Teza este o monografie care abordează o temă care nu a mai fost tratată în literatura noastră de specialitate şi care şi-a propus să contribuie la elaborarea legislaţiei penale din ţara noastră. Raportat la lucrările ştiinţifice consultate, publicate în Europa si SUA, teza abordează într-o perspectiva nouă, unitară, atât sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii cât şi serviciile de probaţiune, argumentată de legătura organică dintre acestea. Caracterizând genul proxim al sancţiunilor penale şi reliefând diferenţa specifică a sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, ca element de noutate, am definit sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii, prezentând caracteristicile acestora şi am analizat regulile din Recomandarea R(92)16 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare. Dintr-o perspectiva nouă, conturată în urma cercetării efectuate, am combătut teoriile care au susţinut că aplicarea combinată a sancţiunilor penale alternative contravine flagrant principiului „ne bis in idem”, susţinând că este posibilă o asociere a sancţiunilor privative de libertate, acest aspect fiind un exerciţiu de voinţă politică a legislativului; în acest sens am adus ca argument reglementări din legislaţia unor ţări europene. Teza susţine că sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii sunt o categorie de sancţiuni penale distincte, cu trăsături specifice, pledând că acestea să devină independente şi autonome în cadrul sistemelor de pedepse, supunându-se unor reguli proprii şi specifice. În sprijinul tezei invoc Regulile de la Tokyo, Reguli şi Standarde Minime ale naţiunilor unite cu privire la măsurile neprivative de libertate adoptate de către al VIII -lea Congres al Naţiunilor Unite, care a reprezentat cadrul normativ juridic internaţional al reglementarii sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate, precum şi Recomandarea R92(16) a Comitetului de Miniştrii a statelor membre ale Consiliului Europei, care constituie Regulamentul European privind sancţiunile şi măsurile comunitare. Întrucât cercetarea temei privitoare la sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii presupune o viziune de ansamblu asupra pedepsei şi sistemelor sancţionatoare penale existente în istoria dreptului penal, cu avantajele şi neajunsurile acestora, asupra genezei şi evoluţiei sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, am examinat întreaga problematică pe care o implică tema abordată, în cadrul a patru capitole şi anume: capitolul I intitulat „Conceptul şi necesitatea pedepsei ca mijloc de combatere a criminalităţii şi evoluţia sistemelor de pedepse. Definiţia sancţiunilor penale alternative”; capitolul II intitulat „Instituţia probaţiunii şi serviciile de probaţiune, mijloc de realizare a sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii”; capitulul III intitulat „Sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii în dreptul penal contemporan” şi capitolul IV cu titlu „Sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii în dreptul penal român”. Capitolul I debutează cu definiţia şi necesitatea pedepsei ca mijloc de combatere a criminalităţii, fiind urmată de prezentarea scopului şi funcţiile pedepsei, pentru a construi argumentele care să justifice denumirea de sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii, concluzionând că şi acestea au acelaşi scop şi funcţii, în principal, ca pedeapsa. Într-o secţiune separată sunt examinate sistemele de pedepse şi evoluţia sistemelor de pedepse, evidenţiind rolul marchizului Cezare Beccaria Bonesana, care a cerut abolirea pedepsei cu moartea şi desfiinţarea torturii, pledând pentru certitudinea, personalizarea, îmblânzirea, egalitatea si proporţionalitatea pedepselor, precum şi criticile aduse şcolii clasice a dreptului penal de Cezare Lambroso, Erico Ferri si Raffaele Garofalo, care au susţinut introducerea substituenţilor penali (condamnarea condiţionată sau suspendarea executării sentinţei), reuşind să impună noi tipuri de sancţiuni. O alta fază analizată este cea a apariţiei probaţiunii în sistemul anglo-saxon, prin acţiunea unui cizmar filantrop din Boston, Jhon Augustus, care in perioada 1841-1859 a fost garantul bunei conduite a 1800 de delincvenţi, mai ales vagabonzi şi beţivi, şi suspendarea franco-belgiană a executării pedepsei. Sub influenţa noilor curente criminologice şi juridico-penale, în special sub teoria apărării sociale, a fost perfecţionat procesul de individualizare a pedepsei, iar începând cu 1980-1990 în SUA şi-au făcut apariţia pedepsele intermediare, dintre care pot fi evidenţiate supravegherea intensivă, arestul la domiciliu, serviciul în folosul comunităţii, detenţia pe timp de noapte sau zi. Tendinţa de baza a dezvoltării ştiinţelor juridico-penale şi procesual-penale ale perioadei contemporane a devenit căutarea unor modalităţii optime de soluţionare a conflictelor care apar în legătura cu săvârşirea infracţiunilor de gravitate redusă, fapt evidenţiat şi de recomandările ONU şi Consiliului Europei de lărgire a aplicării sancţiunilor alternative detenţiunii. O secţiune distinctă este critica regimurilor de detenţie, examinând fenomenele umane din penitenciare şi starea penitenciarelor, concluzionând că eliminarea omului din societate impune costuri mari (în 2005 o luna de detenţie costând peste 10 milioane ROL), precum si traume greu de remediat. Sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii prezintă însuşirile generale ale sancţiunilor penale, dar şi unele trăsături specifice. Se precizează că ele sunt, ca şi pedepsele, o consecinţă inevitabilă a răspunderii penale, se supun principiului legalităţii, au o durată determinată, trebuie să fie proporţionale cu infracţiunea săvârşită, adaptate personalităţii infractorului, inclusiv antecedentelor penale ale acestuia, nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile lui fundamentale, să fie consimţite de infractor, iar acesta trebuie să aibă sentimentul responsabilităţii faţă de victimele infracţiunii şi să dovedească faptul că menţinerea lui în libertate este eficientă. S-a optat pentru denumirea de „sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii”, cu motivarea că acestea au ca temei săvârşirea unei infracţiuni, funcţionează ca mijloc de restabilire a ordinii de drept încălcate, sunt prevăzute de legea penală şi reprezintă o alternativă la detenţia în penitenciar ( p.65). În această perspectivă, sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii sunt definite ca substituenţi ai pedepsei închisorii, luaţi de instanţa de judecată cu ocazia aplicării unor sancţiuni, cu consimţământul infractorului, având ca scop menţinerea acestuia în libertate (comunitate), prin limitarea unor drepturi şi libertăţi, în paralel cu exercitarea unui control din partea unor servicii de specialitate. În concordanţă cu această definiţie, s-a considerat ca principale sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii: probaţiunea, amendă, munca în folosul comunităţii, suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a presta o muncă în folosul comunităţii, amânarea aplicării pedepsei pentru persona fizică, semidetenţia (de tip italian sau francez) şi detenţiunea la sfârşit de săptămână (modelul portughez şi spaniol). Capitolul al II-lea al tezei, consacrat instituţiei probaţiunii şi serviciilor de probaţiune, ca mijloc de realizare a sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii, tratează într-o primă secţiune, probleme privind noţiunea de probaţiune, apariţia şi evoluţia instituţiei probaţiunii. În ce priveşte noţiunea de probaţiune, se observă că, în literatura de specialitate, nu există un concept unitar, asupra acestei sancţiuni alternative. În sistemul de common law unde probaţiunea (probation system) a apărut pentru prima dată, aceasta este definită ca ansamblu de măsuri de supraveghere şi de asistare a unei persoane care a săvârşit o infracţiune şi care, prin hotărârea instanţei de judecată, dar cu consimţământul ei, este supusă supravegherii unor agenţi de probaţiune (probation officers), pe o perioadă determinată de timp, spre a vedea dacă, în acest interval, va avea o bună purtare. În funcţie de conduita probaţionarului, evaluată de consilierul de probaţiune, instanţa urmează ca, la capătul perioadei de probă, să pronunţe hotărârea de condamnare sau să renunţe la aceasta. Sunt însă cazuri în care judecătorul hotărăşte condamnarea infractorului la o pedeapsă cu închisoarea, dispunând totodată suspendarea executării pedepsei şi plasarea condamnatului sub probaţiune pe termenul de probă prevăzut de lege, între 6 luni şi 3 ani, executarea sau neexecutarea pedepsei depinzând astfel de conduita condamnatului pe durata termenului de încercare. Sub ambele sale forme, probaţiunea apare ca o pedeapsă de sine stătătoare, prin care se urmăreşte controlul asupra fenomenului infracţional, reabilitarea infractorilor şi reintegrarea lor în comunitate. Sub diferite forme sau variante, probaţiunea este astăzi una dintre cele mai răspândite şi mai utile sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii, iar extinderea ei în toate sistemele de drept penal, în special după 1980 a generat, cum era de aşteptat, variaţii semnificative, atât la nivelul reglementărilor juridice, cât şi al practicii efective a reintegrării şi supravegherii comunitare, ca urmare în special a condiţiilor socio-culturale şi politico-juridice diferite, la nivelul cărora s-a implementat această sancţiune comunitară. În ciuda acestor diferenţieri, probaţiunea păstrează cel puţin două trăsături care trădează originea ei comunitară: a) probaţiunea ca activitate constructivă de reintegrare a infractorului în comunitate şi b) probaţiunea ca atitudine de iertare simbolică din partea comunităţii. În esenţă, probaţiune oriunde ar funcţiona, este considerată ca fiind, în acelaşi timp, o formă de intervenţie şi de sprijin, având originea în common low, şi o modalitate de protejare a drepturilor şi libertăţilor civile ale infractorilor (p.78). Pentru mai buna cunoaştere şi înţelegere a existenţei probaţiunii, în teză sunt examinate, în continuare, perspectiva istorică şi condiţiile de acordare a probaţiunii în Marea Britanie şi în S.U.A. În cea de-a doua secţiune a capitolului al II-lea sunt examinate serviciile de probaţiune, structura şi funcţiile acestora în diferite sisteme de drept. Serviciile de probaţiune au fost organizate cu o dublă finalitate, consilierii de probaţiune urmând să fie, în acelaşi timp, un fel de poliţie personală şi lucrători sociali. Pe lângă faptul că sunt organe anexe ale justiţiei, efectuând investigaţii presentenţiale şi rapoarte, consilierii de probaţiune supraveghează pe cel supus probaţiunii, ţinându-l în afara infracţionalităţii şi asigurându-i un tratament adecvat şi alte servicii de asistenţă. Scopul urmărit este nu numai acela ca infractorul să se abţină de la săvârşirea din nou a unei infracţiuni, dar şi de a determina la acesta o comportare morală acceptabilă. În scopul cunoaşterii modului de organizare şi funcţionare al serviciilor de probaţiune în diferite sisteme de drept penal, au fost trecute în revistă sistemele existente în Marea Britanie, S.U.A., Irlanda, Luxemburg, Spania, Norvegia şi Finlanda. Cu privire la fiecare dintre aceste sisteme, se arată modul de organizare, structura administrativă şi a personalului, competenţele şi organizarea activităţii serviciilor de probaţiune. Depăşind cadrul strict al probaţiunii, se analizează, în capitolul al III-lea al tezei, problemele privind sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii în general, în dreptul penal contemporan. Apariţia şi concretizarea ideilor privitoare la sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii au fost precedate de unele mutaţii semnificative în concepţiile cu privire la fenomenul infracţional şi la eficienţa luptei împotriva acestuia în societatea de astăzi. Ţinând seama de progresele realizate în lupta cu diferite forme grave ale criminalităţii, dar şi de unele limite şi deficienţe constatate în combaterea criminalităţii ca fenomen de masă şi pornind de la această realitate, s-a ajuns la noi concepţii şi viziuni cu privire la combaterea fenomenului infracţional cu ajutorul pedepsei. Una dintre aceste concepţii este aceea cu privire la justiţia restaurativă, concepută ca un nou model de prevenire şi control al criminalităţii. În această concepţie, în soluţionarea conflictului creat prin săvârşirea infracţiunii, activitatea restaurativă se centrează pe prejudiciul cauzat prin infracţiune, acordându-se un interes egal victimei şi infractorului, aceştia urmând să fie în egală măsură implicaţi în înfăptuirea actului de justiţie şi să se acorde sprijin victimelor prin repararea prejudiciului cauzat acestora, în măsura şi în modalitatea dorită de aceasta. În acelaşi timp şi infractorul trebuie ajutat să înţeleagă, să accepte şi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de victimă şi faţă de comunitate. În realizarea justiţiei restaurative, comunitatea este factorul esenţial, care încurajează colaborarea părţilor, reabilitarea victimei, reintegrarea infractorilor. Justiţia restaurativă arată respect faţă de toate părţile implicate: victimă, infractor, comunitate. Deşi se dovedeşte eficientă numai în cazul infracţiunilor de mai mică gravitate, justiţia restaurativă contribuie la umanizarea şi personalizarea pedepsei, cu precădere în cazul infractorilor minori, dar nu numai. În teză sunt prezentate supoziţiile paradigmei tradiţionale represive şi paradigmei restitutive,sintetizate în tabelul de mai jos (la fila 79 din teză) Supoziţiile paradigmei tradiţionale represive Supoziţiile paradigmei restitutive > Infracţiunea este un act îndreptat împotriva statului, o încălcare a legii, a unui ideal abstract. > Infracţiunea este un act împotriva altei persoane sau a comunităţii. > Pedeapsa este eficientă dacă: a.) ameninţarea cu pedeapsa previne infracţiunea. b.) pedeapsa schimbă comportamentul. > Producerea deliberată a suferinţei nu contribuie la refacerea echilibrului vieţii comunitare perturbat prin comiterea infracţiunii. > Controlul infracţiunii se realizează prin intermediul sistemului justiţiei penale. > Controlul infracţionalităţii se realizează în primul rând prin intermediul sistemului socio-economic. > Răspunderea este identică cu suferinţa. > Răspunderea înseamnă asumarea faptei comise şi a obligaţiei de reparare a pagubei produse. > Rolul victimei este periferic. > Victima este actorul central al justiţiei penale restitutive > Infractorul este caracterizat prin pagubele produse. > Infractorul este caracterizat prin capacitatea şi dorinţa de reparaţie. > Infracţiunea este un act individual care dă naştere unei răspunderii personale. > Răspunderea penală are atât o dimensiune individuală cât şi una socială. Opinia susţinută în teză este că dezvoltarea justiţiei restaurative trebuie să se realizeze la două niveluri: la nivelul micro-structural, al relaţiilor interpersonale, unde justiţia restaurativă încearcă să înlăture consecinţele negative ale infracţiunii, urmărindu-se obţinerea de rezultate satisfăcătoare pentru victimă, linişte pentru comunitate şi temeiuri resocializate pentru infractori, şi la nivel macro-structural, unde justiţia restaurativă vizează structuri instituţionalizate specifice, care înfăptuiesc justiţia prin acte restaurative (p.111-112). Se reţine concluzia că justiţia restaurativă, care implică o justiţie de comunitate raportată la interesele acesteia, este favorabilă introducerii sancţiunilor comunitare ca substituenţi ai pedepsei închisorii. Aceeaşi concluzie este desprinsă şi din analiza documentelor O.N.U. şi ale altor organisme internaţionale cu privire la sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii şi cu privire la măsurile comunitare, analiză întreprinsă în cadrul secţiunii a II- a capitolului al III-lea al tezei. La începutul secţiunii s-a subliniat rolul deosebit al dreptului internaţional cu privire la drepturile omului, în reglementarea măsurilor neprivative de libertate în legislaţiile penale naţionale, subliniind că, indiferent de particularităţile existente în legislaţiile şi practicile naţionale ale probaţiunii, respectarea principiilor, normelor şi valorilor drepturilor omului este obligatorie atât în relaţiile cu infractorul, cât şi în relaţiile cu victima şi cu comunitatea. În teză sunt invocate dispoziţiile cuprinse în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1966, privitoare la norme, valori şi principii legate direct sau indirect de sancţiunile penale neprivative de libertate. Tot la nivelul O.N.U., sunt evocate regulile şi recomandările adoptate în diferitele Congrese ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul infractorilor, aprobate apoi în Adunarea Generală a O.N.U., cum sunt Regulile şi standardele minime ale administraţiei justiţiei juvenile, cunoscute sub numele de Regulile de la Beijing, aprobate în 1985, care stau la baza tratamentului comunitar, non-custodial pentru minori, constituind totodată un ghid pentru prevenirea delincvenţei juvenile. De asemenea, sunt invocate Regulile şi standardele minime pentru măsurile neprivative de libertate, adoptate la Congresul al VIII-lea al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentului infracţional, aprobate în Adunarea Generală a O.N.U în 1990 şi cunoscute sub denumirea de Regulile de la Tokyo. Aceste reguli privesc sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate, implementarea şi administrarea măsurilor comunitare, standardele de pregătire a personalului abilitat să lucreze în acest domeniu, politicile de implementare a acestor sancţiuni, cooperarea infracţională în materia prevenirii criminalităţii şi tratamentul infractorilor. În fine, este evocat Ghidul O.N.U. cu privire la delincvenţa juvenilă, aprobat în Adunarea Generală a O.N.U. în 1990 şi cunoscut sub numele de Ghidul de la Riyadh. Referindu-se la sancţiunile neprivative de libertate în sistemul european al drepturilor omului, teza analizează Recomandarea nr. (92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare, elaborate pe baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi-a libertăţilor fundamentale adoptată de Consiliul Europei în 1950,reţinându-se că regulile europene au avut un triplu scop: să stabilească standardele după care legislaţiile naţionale să reglementeze sancţiunile comunitare neprivative de libertate, să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului pentru infractorii supuşi unor asemenea sancţiuni şi să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea şi administrarea acestor măsuri. Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliul Europei prin regulile menţionate sunt exprimate în Recomandarea nr. (92)17 adoptată în aceeaşi zi şi în care se arată că sancţiunile privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă, la care se recurge numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident neadecvată. În scopul promovării sancţiunilor şi măsurile comunitare, instanţa va pronunţa o sancţiune sau o măsură comunitară în locul pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni. Recomandarea precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca adevărate pedepse, atât de către legiuitor, cât şi de către opinia publică, aceasta din urmă fiind chemată să sprijine şi să participe la implementarea lor. Sancţiunile comunitare au ca trăsături comune faptul că menţin pe infractor în comunitate, că impun anumite restrângeri ale libertăţii acestuia şi că sunt implementate şi administrate de agenţii specializate ( p.133-134). În legătură cu principiile şi direcţiile pentru orientarea politicilor de cercetare a sancţiunilor neprivative de libertate, cel de al X – lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul infractorilor, care a avut loc la Viena în anul 2000, a reiterat necesitatea promovării alternativelor la încarcerare, a politicilor şi procedurilor justiţiei restaurative, cu respectarea deplină a drepturilor, nevoilor şi intereselor victimei, ale infractorului şi ale comunităţii. În sistemul european un rol esenţial în realizarea cooperării în domeniul prevenirii şi controlului fenomenului infracţional revine Consiliului Europei şi Conferinţei Europene permanente asupra probaţiunii, înfiinţată în 1981. Secţiunea a III – a din acest capitol este consacrată prezentării şi analizei recomandărilor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare cuprinse în Recomandarea nr. R/92/16 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la Regulamentul european privind sancţiunile şi măsurile comunitare. După o privire de ansamblu asupra Regulamentului, se face o prezentare a celor 90 de reguli pe care acesta le conţine şi care se referă la cadrul juridic al sancţiunilor şi măsurilor comunitare, la garanţiile judiciare şi la căile de atac, la respectarea drepturilor omului şi a liberalităţilor fundamentale, la cooperarea şi consimţământul infractorului în implementarea sancţiunilor şi măsurile comunitare, la implicarea şi participarea comunităţii, la condiţiile de executare a sancţiunilor şi a măsurilor şi altele. Fiecare regulă este însoţită de un comentariu în care se explică esenţa acesteia şi problemele pe care le ridică. Pe lângă acestea, se fac referiri la conţinutul Recomandării nr. 22 din 2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind îmbunătăţirea implementării regulilor europene ale sancţiunilor şi măsurilor comunitare. S-a reliefat că într-o perioadă în care asistăm în Europa la libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor se impune mai mult ca oricând folosirea unor reguli juridice omogene, iar executarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare trebuie să contribuie la consolidarea cooperării internaţionale din sfera penalului. În ultima secţiune a capitolului al III-lea, se face o trece în revistă a cadrului sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii în dreptul penal contemporan. Sunt menţinute în acest context probaţiunea anglo –americană şi condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei , arestul la domiciliu, monitorizarea electronică şi semidetenţiunea. O atenţie specială este acordată muncii în folosul comunităţii . După unele referiri la conceptul de muncă în folosul comunităţii, la apariţia şi evoluţia acestui concept, la obiectivele principale ale muncii în folosul comunităţii şi la argumentele pro şi contra acestei sancţiuni, se analizează această sancţiune în unele state europene precum Marea Britanie, Franţa, Cehia, Suedia, Bulgaria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Scoţia Spania. În fine, este examinată, în acelaşi cadru al măsurilor comunitare, şi medierea, în special medierea victimă – infractor, ca mod de soluţionare a conflictului de drept penal, prin întâlnirea părţilor în prezenţa unui mediator desemnat special de către organizaţii şi autorităţi cu activitate specializată în acest sens. Ca principală formă a justiţiei restaurative, medierea este tot mai mult utilizată atât în diferitele etape ale procesului penal, existând o mare diversitate şi în tipul de relaţii pe care serviciile de mediere le au cu sistemele de justiţie penală. Se arată, în acest sens, că prin Recomandarea nr. 22 /2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la îmbunătăţirea implementării regulilor europene pentru sancţiuni şi măsuri comunitare, se recomandă statelor membre să creeze cadrul necesar pentru implementarea în propria legislaţie a medierii victimă - infractor, în vederea promovării măsurilor şi sancţiunilor non-custodiale (p.257). Ultimul capitol al tezei de doctorat este intitulat „Sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii în dreptul penal român”, subliniindu-se că, în Codul penal român în vigoare, sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii sunt reglementate, în principal, ca mijloace de individualizare a pedepsei, cum sunt suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei la locul de muncă, aceasta din urmă cu o aplicare din ce în ce mai redusă; singura pedeapsă neprivativă de libertate, prevăzută ca alternativă la pedeapsa închisorii fiind amenda. În ce priveşte perspectiva de evoluţie a sistemului, reglementările prevăzute de noul Cod penal din 2004 care, deşi nu a intrat în vigoare, reflectă cu claritate tendinţele politicii legislative a domeniului examinat. Sub acest aspect, în teză se menţionează că legiuitorul noului Cod penal, pe lângă amendă ca alternativă la pedeapsa închisorii, a introdus pedeapsa muncii în folosul comunităţii, ca o alternativă la pedeapsa închisorii. Totodată a introdus şi o nouă variantă a suspendării pedepsei sub supraveghere, caracterizată prin obligaţia condamnatului de a presta o muncă în folosul comunităţii şi au fost introduse noi mijloace de evitare a pedepsei închisorii, cum sunt renunţarea la pedeapsa închisorii şi amânarea condiţionată a aplicării pedepsei. De aici rezultă că în dreptul penal român sistemul de sancţiuni penale alternative la pedeapsa închisorii este în curs de formare, urmând să fie definitivat odată cu intrarea în vigoare a noii legislaţii penale. Acest sistem este examinat în secţiunea a II-a a ultimului capitol, fără deosebire după cum componentele acestuia sunt prevăzute în codul penal în vigoare sau în noul Cod penal. Este astfel analizată, în primul rând, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu referiri la originea şi evoluţia instituţiei, la condiţiile ei de aplicare şi executare şi la problemele teoretice şi practice la care acestea dau naştere. De asemenea, este examinată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cu problemele teoretice şi practice specifice şi, alături de ea, este prezentată, pe baza dispoziţiilor corespunzătoare din noul Cod penal, suspendarea executării sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a presta o muncă în folosul comunităţii. Relevând existenţa unor contradicţii în reglementarea acestei măsuri,se propune, alături de alţi autori, modificarea condiţiilor de luare a măsurii în discuţie, incluzându-se acordul condamnatului de a presta munca în folosul comunităţii (p.301). În acelaşi cadru, sunt examinate amânarea condiţionată a aplicării pedepsei închisorii şi munca în folosul comunităţii, instituţii introduse pentru prima dată prin dispoziţiile noului Cod penal. În ultimul rând, este examinată amenda ca sancţiune penală alternativă la pedeapsa închisorii, prevăzută şi în noul Cod penal, subliniindu-se noutăţile aduse de noua reglementare prin folosirea sistemului zilelor amendă, care permite judecătorului o dublă personalizare a pedepsei, o dată prin stabilirea numărului zilelor amendă şi a doua oară prin stabilirea cuantumului sumei ce urmează să fie plătită pentru o zi amendă. De asemenea, în cazul sustragerii cu rea-credinţă de la plata amenzii, noul Cod penal prevede şi posibilitatea înlocuirii amenzii cu munca în folosul comunităţii, în cazul în care condamnatul îşi dă acordul pentru aceasta . În ultima secţiune din capitolul final al tezei, sunt analizate serviciile de probaţiune în dreptul penal român, pe baza reglementărilor în vigoare cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 192/2002, precum şi în Legea nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune. Sunt prezentate, în acest sens, principiile generale ale activităţii de probaţiune, activitatea serviciilor de probaţiune raportată la competenţa teritorială a acestora şi la referatele de evaluare, supraveghere în comunitate, asistenţa şi consilierea. Se evidenţiază, în acest fel, rolul serviciilor de probaţiune în realizarea sancţiunilor neprivative de libertate, ca substituenţi ai pedepsei închisorii, cum sunt suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în cele două modalităţi examinate, amânarea condiţionată a aplicării pedepsei, executarea muncii în folosul comunităţii şi, în general, în supravegherea executării sancţiunilor neprivative de libertate, inclusiv a executării muncii educative a libertăţii supravegheate. Privind condiţiile numirii în funcţia de consilier de probaţiune, acesta sunt la nivel european, cerându-se ca persoana să fie licenţiată în asistenţă socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept. Prin modificările codului de procedură penală au fost introduse dispoziţii care conţin elemente specifice probaţiunii şi monitorizării electronice, în cadrul măsurilor preventive, respectiv a obligării de a nu părăsi localitatea şi a liberării provizorii, dar în mod greşit nu sunt implicate în aceste acţiuni serviciile de probaţiune. În concluzia finală se rezumă următoarele: Sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii reprezintă un remediu pentru eliminarea consecinţelor negative ale detenţiei şi o consecinţa a evoluţiei şi umanizării pedepselor. Ca efect al globalizării, sursele de reglementare juridică internaţională, precum şi reglementările uniunii europene au reprezentat un serios impuls în afirmarea şi implementarea sancţiunilor penele alternative la pedeapsa închisorii şi a măsurilor comunitare. Avantajele de natură economică şi socială ale sancţiunilor penale alternative explică în mare măsura necesitatea aplicării lor, concomitent cu diversificarea acestor sancţiuni pentru a răspunde mai eficient individualizării în funcţie de persoana infractorului, precum şi necesitaţii apărării societăţii. În urma cercetării efectuate rezultă că sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii sunt substituenţi legali, luaţi de instanţa cu ocazia aplicării pedepsei,cu acordul infractorului, având ca scop menţinerea acestuia în comunitate, limitarea drepturilor şi libertăţilor proporţional cu necesitatea apărării sociale şi supunerea acestuia unui control şi supravegheri din partea unor agenţii specializate. Din evoluţia sancţiunilor penale alternative din ultimul secol rezultă că acestea au debutat ca măsuri comunitare, iar ulterior au devenit sancţiuni penale autonome şi independente. Remarcăm faptul că pentru a le afirma ca adevărate sancţiuni penale şi pentru a le da o mai mare eficienţă legislaţiile existente în Europa şi în SUA au permis combinarea acestor sancţiuni, derogându-se de la principiul “non bis în idem”. De asemenea sancţiunile penale alternative la pedeapsa închisorii permit îmbinarea menţinerii infractorului în comunitate cu plasarea temporală a acestuia în detenţie, urmărindu-se ca acesta să desfăşoare o activitate sociala utilă şi să existe o represiune din partea societăţii pentru fapta penala comisă. Menţionăm că aceste sancţiuni care combină menţinerea infractorului în comunitate cu executarea parţială a pedepsei în detenţie, nu se confundă cu regimurile de detenţie deschise care au ca scop readaptarea persoanei condamnate la integrarea în societate, ele fiind sancţiuni penale autonome aplicate de instanţa în procesul individualizării pedepsei şi nu ulterior în procesul individualizării execuţionale. Un rol important în executarea sancţiunilor penale alternative revine serviciilor de probaţiune, care îşi desfăşoară activitatea în toate fazele procesului penal. În majoritatea ţărilor personalul din serviciul de probaţiune are o înaltă calificare, fiind alcătuit din absolvenţi ai facultăţilor de psihologie, sociologie, drept sau asistenţă socială, de masterate în domeniile enunţate anterior, şi supuşi, ulterior, unor forme de pregătire specifică. În ceea ce priveşte organizarea, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de probaţiune din România, remarcăm faptul ca acestea sunt raliate, din punct de vedere legislativ la normele europene în domeniu, urmând a fi alocate şi fondurile necesare susţinerii materiale a activităţii serviciilor de probaţiune. Referitor la sancţiunile penale alternative existente în dreptul penal român, acestea sunt limitate la amendă, suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea condiţionata a executării pedepsei sub supraveghere, iar în noul cod penal au fost introduse ca sancţiuni penale alternative munca în folosul comunităţii, suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere cu obligaţia condamnatului de a efectua o munca în folosul comunităţii. Apreciem că se impune diversificarea sancţiunilor penale alternative la pedeapsa închisorii existente şi introducerea ca pedepse autonome, dar cu o reglementare distinctă într-o secţiune din cadrul capitolului referitor la pedepse, a probaţiunii, muncii în folosul comunităţii, detenţiunii la sfârşit de săptămână, a semidetenţiei, a arestului la domiciliu şi a monitorizării electronice. Doctorand, Leontin Coraş PAGE 17