Cuprins

Prefață
Pe coasta muntelui
Fericirile
Apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel: „Ferice de cei săraci în
duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!
Ferice de cei blânzi.
Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată,
Ferice de cei împăciuitori,
Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii,
Ferice va fi de voi când,
Voi sunteți sarea pământului.
Voi sunteți lumina lumii.
Spiritualitatea Legii
Adevăratul motiv al slujirii
Rugăciunea „Tatăl nostru”
Ellen G. White
Cugetări de pe Muntele Fericirilor
Prefață

Predica de pe Munte reprezintă binecuvântarea Cerului pentru lume – un

glas venit de la tronul lui Dumnezeu. Ea a fost dată omenirii să fie o lege a
datoriei și o lumină a Cerului, speranță și mângâiere în descurajare, bucurie
și alinare pe cărările vieții și în mijlocul tuturor dificultăților. În Predica de pe
Munte, Maestrul Predicator și Învățător rostește cuvintele care I-au fost
încredințate de Tatăl.
Fericirile sunt mesajul de salut pe care Hristos îl adresează nu numai celor ce
cred, ci întregii familii omenești. Pentru un moment, Domnul pare să fi uitat
că nu Se află în cer, ci în lume, și folosește salutul obișnuit în patria luminii.
Binecuvântările se revarsă de pe buzele Sale ca un torent de viață năvalnic și
îndelung stăvilit.
Hristos nu lasă nicio umbră de îndoială cu privire la acele trăsături de
caracter pe care El le va aproba și le va binecuvânta întotdeauna. Domnul îi
ignoră pe vanitoșii preferați de lume și Își îndreaptă atenția spre cei
dezmoșteniți, numindu-i fericiți pe toți cei ce primesc lumina și viața Sa.
Celor săraci în duh, celor umili, îndurerați, disprețuiți și persecutați El le
deschide larg brațele Sale ocrotitoare, spunându-le: „Veniți la Mine… și Eu
vă voi da odihnă.”
Domnul Hristos poate privi nenorocirea lumii fără să simtă nicio umbră de
regret, pentru că a creat omul. El nu vede în inima omenească doar păcatul
și nenorocirea. În înțelepciunea și iubirea Lui infinite, El vede posibilitățile
omului, înaltele standarde la care poate ajunge. Isus știe că, în ciuda faptului
că ființele omenești au folosit greșit binecuvântările primite și au distrus
demnitatea cu care le-a înzestrat Dumnezeu, totuși Creatorul va fi slăvit prin
răscumpărarea lor.
Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Muntele Fericirilor își vor păstra
puterea de influență de-a lungul tuturor timpurilor. Fiecare frază este un
giuvaer din tezaurul adevărului. Principiile enunțate în această predică le
sunt destinate tuturor oamenilor, din orice categorie și din toate veacurile.
Vorbind cu o putere divină, El a evidențiat, una după alta, fiecare categorie a
celor binecuvântați, pentru că și-au format caractere neprihănite, și Și-a
exprimat convingerea și speranța că, dacă trăiește asemenea Dătătorului
vieții, prin credința în El, fiecare om poate atinge standardul înălțat în
cuvintele Sale.
Capitolul 1
Pe coasta muntelui
Cu mai bine de paisprezece secole înainte de nașterea lui Isus în
Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în Valea Sihemului și au ascultat glasul
preoților care le vorbeau de pe înălțimile aflate de o parte și de alta a văii,
proclamând binecuvântările și blestemele – „binecuvântarea, dacă veți
asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru…, și blestemul, dacă nu
veți asculta…” (Deuteronomul 11:27,28). Ca urmare, muntele de pe care au
fost rostite cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut ca Muntele
Binecuvântării.
Totuși nu de pe Garizim au fost rostite acele cuvinte care aveau să
devină adevărata binecuvântare pentru lumea cuprinsă de întristare și de
păcat. Poporul Israel nu reușise să atingă idealul înalt la care fusese chemat.
Nu Iosua, ci un alt conducător trebuia să-l călăuzească pe poporul lui
Dumnezeu la adevărata odihnă a credinței. Iar Garizim nu mai este cunoscut
drept Muntele Binecuvântărilor, ci un alt munte, fără nume, aflat lângă lacul
Ghenezaret, unde Domnul Isus a rostit cuvintele de binecuvântare pentru
ucenicii Lui și pentru mulțime.
Să lăsăm ca imaginația noastră să se întoarcă la acea scenă și, în timp ce
stăm jos, alături de ucenici, pe coasta muntelui, să împărtășim gândurile și
simțămintele care le-au umplut inima. Dacă înțelegem ce au însemnat
cuvintele lui Isus Hristos pentru ascultătorii Săi de atunci, putem descoperi
în ele o nouă prospețime și frumusețe și putem învăța lecțiile profunde
aflate în ele.
Când Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, concepția populară
despre Mesia și despre lucrarea Lui era atât de greșită, încât poporul era cu
totul nepregătit să-L accepte. Spiritul adevăratei devoțiuni se pierduse în
tradiție și în formalism, iar profețiile erau interpretate sub influența inimii lor
mândre și iubitoare de lume. Iudeii așteptau venirea lui Mesia, nu ca un
salvator din păcat, ci ca un mare împărat, care urma să aducă toate națiunile
sub conducerea supremă a Leului din seminția lui Iuda. În zadar căutase Ioan
Botezătorul să-i cheme la pocăință, cu puterea pătrunzătoare a profeților din
vechime. În zadar Îl arătase el pe Isus, pe malul Iordanului, ca fiind Mielul lui
Dumnezeu, care îndepărtează păcatul lumii. Dumnezeu Se străduise să le
îndrume gândurile spre profeția lui Isaia cu privire la un Mântuitor care
suferă, dar ei nu au fost dispuși să asculte.
Dacă învățătorii și conducătorii din Israel s-ar fi supus harului Său
transformator, Domnul Isus i-ar fi făcut ambasadorii Lui între oameni. Iudeea
era locul în care a fost proclamată prima venire a împărăției și chemarea la
pocăință. Prin alungarea profanatorilor din templu, Domnul Isus Și-a anunțat
lucrarea în calitate de Mesia – Cel care va curăța templul sufletului de
întinarea păcatului și va face din poporul Său un templu sfânt pentru
Domnul. Cu toate acestea, conducătorii iudei nu au fost dispuși să se
umilească pentru a-L accepta pe Învățătorul umil din Nazaret. La cea de a
doua călătorie a Sa în Ierusalim, Domnul Isus a fost somat să se prezinte în
fața Sinedriului și numai frica de popor i-a determinat pe acei demnitari să
nu încerce să-I ia viața. După aceea, Domnul a părăsit Iudeea și a început să
lucreze în Galileea.
Activitatea Lui în Galileea a continuat timp de mai multe luni, până la
rostirea Predicii de pe Munte. Solia pe care o propovăduise pretutindeni în
țară, că „Împărăția cerului este aproape” (Matei 4:17), captivase atenția
oamenilor din toate categoriile sociale, înflăcărând și mai mult speranțele lor
ambițioase. Faima noului Învățător ajunsese până dincolo de granițele
Palestinei și, în ciuda atitudinii conducătorilor, se răspândea ideea că El ar
putea fi Eliberatorul mult așteptat. În calea Lui ieșeau în întâmpinare mulțimi
de oameni, și entuziasmul poporului devenea tot mai mare.
Venise timpul ca ucenicii, care fuseseră în cea mai strânsă legătură cu
Domnul Hristos, să se implice într-o manieră mai concretă în lucrarea Lui,
pentru ca acele mulțimi de oameni, care Îl căutau pe Isus, să nu rămână
părăsite ca niște oi fără păstor. Unii dintre ucenici se alăturaseră Domnului
încă de la începutul lucrării Sale și aproape toți cei doisprezece fuseseră
împreună cu Isus ca niște membri ai familiei Lui. Cu toate acestea, amăgiți de
învățăturile rabinilor, și ei împărtășeau așteptările populare cu privire la o
împărăție pământească. Ucenicii nu puteau înțelege ce făcea Domnul Isus. Ei
erau contrariați și încurcați, deoarece Domnul nu făcuse niciun efort pentru
a-Și consolida poziția și lucrarea, căutând să obțină sprijinul preoților și al
rabinilor, și nu făcuse nimic pentru a-Și afirma autoritatea ca rege
pământesc. Acești ucenici nu erau pregătiți pentru misiunea sfântă care
trebuia să le fie încredințată după ce Domnul Hristos Se va înălța la cer. De
aceea, pentru ei încă mai era de îndeplinit o mare lucrare. Totuși ei
răspunseseră iubirii lui Hristos și, deși erau destul de slabi în credință,
Domnul Isus văzuse în ei niște oameni pe care îi putea educa și disciplina
pentru marea Lui lucrare. Acum, după ce fuseseră cu El suficient de mult
timp pentru a li se întări, într-o anumită măsură, încrederea în caracterul
divin al misiunii Sale și după ce oamenii, la rândul lor, văzuseră dovada
puterii Lui, pe care nu o puteau pune la îndoială, era pregătită calea ca
principiile Împărăției Lui să fie confirmate în mod public, fapt ce urma să-i
ajute să înțeleagă adevărata ei natură.
Singur, pe un munte de lângă Marea Galileei, Domnul Isus petrecuse o
noapte întreagă în rugăciune pentru ucenicii aleși de El. Dimineața, i-a
chemat la El și, sfătuindu-i și rugându-Se pentru ei, Și-a pus mâinile pe capul
lor, în semn de binecuvântare, și i-a consacrat pentru lucrarea Evangheliei.
Apoi, i-a însoțit pe malul mării, unde, încă de dimineață, devreme, începuse
să se adune o mare mulțime de oameni.
Pe lângă ascultătorii obișnuiți din orășelele galileene, erau adunați acolo
nenumărați locuitori din Iudeea și chiar din Ierusalim, din Pereea și din
rândul populației pe jumătate păgâne din Decapole, din Idumeea, din
localitățile care se întindeau până departe, în sudul Iudeii, din Tir și Sidon,
cetăți feniciene, aflate pe țărmul Mediteranei. „Când au auzit tot ce făcea,
au venit la El” „ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor.” Și „din El ieșea
o putere, care-i vindeca pe toți” (Marcu 3:8; Luca 6:17,19).
Apoi, deoarece plaja era atât de îngustă, încât cei care doreau să-L
asculte nu ar fi putut să-L audă nici dacă ar fi stat toți în picioare, Domnul
Isus i-a condus la poalele muntelui. A urcat pe munte și, când a ajuns într-un
loc mai înalt, care oferea un spațiu plăcut, suficient de larg pentru o adunare
numeroasă, S-a așezat pe iarbă, iar ucenicii și mulțimea I-au urmat exemplul.
Ucenicii s-au adunat în jurul Maestrului lor, cuprinși de simțământul că
era de așteptat să se întâmple ceva neobișnuit. Evenimentele dimineții le
inspiraseră siguranța că urmau să fie făcute niște declarații inedite cu privire
la Împărăția pe care, așa cum sperau în adâncul inimii lor, Domnul avea să o
instaureze în curând.
În timp ce ședeau pe pajiștea verde, așteptând cuvintele Învățătorului
divin, mintea le era plină de gânduri legate de gloria viitoare. Acolo erau
cărturari și farisei care așteptau ziua când să preia dominația asupra
păgânilor romani și să stăpânească bogățiile și splendoarea celui mai mare
imperiu al lumii. Țăranii și pescarii sărmani sperau să audă asigurarea că își
vor schimba colibele lor mizere, hrana sărăcăcioasă, viața de trudă și teama
de lipsuri cu case îmbelșugate și o viață ușoară. În locul veșmintelor
învechite, pe care ziua le foloseau ca îmbrăcăminte, iar noaptea, ca
învelitori, ei sperau că Hristos le va dărui mantiile bogate și scumpe pe care
le purtau cuceritorii lor.
Toate inimile vibrau de speranța vanitoasă că Israel urma să fie onorat
în curând înaintea tuturor națiunilor, ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu,
iar Ierusalimul să fie înălțat la rangul de capitală a unei împărății universale.
Capitolul 2
Fericirile
Apoi a început să vorbească și să-i învețe
astfel: „Ferice de cei săraci în duh,
căci a lor este Împărăția cerurilor!”
Matei 5:2,3
Aceste cuvinte ajungeau la urechile mulțimii mirate ca și când ar fi fost
ceva cu totul nou și ciudat. O asemenea învățătură era în opoziție cu tot ce
auziseră vreodată acești oameni de la preoți și de la rabini. Ei nu vedeau în
ea nimic care să le satisfacă mândria sau să le hrănească speranțele
ambițioase. Totuși acest Învățător nou era atât de diferit și avea o putere
care îi fascina. Candoarea iubirii divine se revărsa din însăși prezența Sa,
asemenea parfumului florilor. Cuvintele Lui erau „ca o ploaie, care cade pe
un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia” (Psalmii 72:6). Toți
simțeau în mod instinctiv că acolo se afla o Persoană care le cunoștea tainele
sufletului, și totuși Se apropia de ei cu o compasiune plină de duioșie. Inima
lor se deschidea și, în timp ce ascultau cuvintele Lui, Duhul Sfânt le dezvăluia
ceva din semnificația acelei lecții de care omenirea avusese atât de multă
nevoie de-a lungul veacurilor.
În zilele Domnului Hristos, conducătorii religioși ai poporului se
considerau bogați în comori spirituale. Rugăciunea fariseului: „Dumnezeule,
Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18:11) exprima
sentimentele acestei categorii și, într-o anumită măsură, pe cele ale întregii
națiuni. Cu toate acestea, în mulțimea care Îl înconjura pe Domnul Isus erau
unii care își simțeau sărăcia spirituală. Când puterea lui Hristos s-a dezvăluit
cu ocazia pescuirii minunate, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului și a
exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8);
tot așa, în mulțimea adunată pe munte erau suflete care, în prezența
purității Sale, se simțeau „ticăloase, nenorocite, sărace, oarbe și goale” (vezi
Apocalipsa 3:17). Ele doreau nespus de mult „harul lui Dumnezeu care aduce
mântuirea” (Tit 2:11). În aceste suflete, cuvintele de salut ale Domnului
Hristos au trezit speranță; ele au înțeles că viața lor era binecuvântată de
Dumnezeu.
Domnul Isus le oferise cupa binecuvântării și celor care se considerau că
sunt „bogați și nu duc lipsă de nimic” (vezi Apocalipsa 3:17), dar ei au
refuzat-o și au întors spatele cu dispreț harului Său binevoitor. Cel care
crede că nu-i lipsește nimic și este mulțumit cu starea lui, considerând că
este suficient de bun, nu se străduiește să devină părtaș al harului și al
neprihănirii lui Hristos. Mândria nu simte nicio nevoie și astfel închide inima
față de Domnul Hristos și față de binecuvântările nemăsurate pe care El a
venit să le dăruiască. În inima unui asemenea om nu există niciun loc pentru
Isus. Cei care se consideră bogați și respectabili nu se roagă cu credință și nu
primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei cred că au tot ce își doresc și ca
urmare pleacă de la El, fără să primească nimic. Dar cei care știu că le este
imposibil să se mântuiască singuri și că, prin ei înșiși, nu sunt capabili să
îndeplinească nicio faptă neprihănită prețuiesc ajutorul pe care îl poate oferi
Domnul Hristos. Aceștia sunt cei numiți „săraci în duh”, pe care Domnul îi
declară fericiți.
Înainte de a ierta pe cineva, Domnul Hristos îl face să simtă remușcarea
și părerea de rău pentru păcatul săvârșit. Iar lucrarea de a convinge de păcat
Îi aparține Duhului Sfânt. Cei a căror inimă a fost impresionată de Duhul
mustrător al lui Dumnezeu înțeleg că în ei înșiși nu există nimic bun. Ei
înțeleg că tot ce au făcut de-a lungul timpului este afectat de egoism și de
păcat. Asemenea sărmanului vameș, ei stau deoparte, neîndrăznind să-și
ridice capul și să privească spre cer, și strigă disperați: „Dumnezeule, ai milă
de mine, păcătosul” (Luca 18:13). Dar tocmai astfel de oameni sunt declarați
fericiți. Există iertare pentru păcătosul pocăit, căci Domnul Hristos este
„Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Făgăduința lui
Dumnezeu este: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18). „Vă voi da
o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou… Voi pune Duhul Meu în voi”
(Ezechiel 36:26,27).
Despre cei săraci în duh, Domnul Isus spune: „A lor este Împărăția
cerurilor.” Această împărăție nu este o împărăție pământească, trecătoare,
așa cum speraseră ascultătorii lui Hristos. Domnul le dezvăluia oamenilor
împărăția spirituală a iubirii Sale, o împărăție a harului și a neprihănirii.
Semnul distinctiv al apartenenței la Împărăția lui Mesia este asemănarea cu
Fiul omului. Supușii Lui sunt cei săraci în duh, cei smeriți, cei persecutați din
cauza neprihănirii. Împărăția cerurilor este a lor. În viața lor a început o
lucrare care îi va face să aibă „parte de moștenirea sfinților, în lumină”
(Coloseni 1:12), chiar dacă această lucrare încă nu s-a realizat pe deplin.
Cei care au un simțământ profund al sărăciei sufletului lor, cei care simt
că nu au nimic bun în ei înșiși pot găsi neprihănire și putere privind la
Domnul Hristos. El spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați”
(Matei 11:28). El te îndeamnă să schimbi sărăcia ta cu bogățiile harului Său.
Noi nu suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Domnul Hristos,
Garantul nostru, este vrednic și întru totul capabil să-i mântuiască pe toți cei
care vin la El. Oricare ar fi experiența ta din trecut, oricât de descurajatoare
ar fi situația ta actuală, dacă vei veni la Isus așa cum ești, slab, neajutorat și
cuprins de disperare, Mântuitorul nostru milos îți va ieși în întâmpinare pe
cale, te va cuprinde în brațele Lui iubitoare și te va îmbrăca în mantia
neprihănirii Sale. El ne prezintă înaintea Tatălui înveșmântați în haina albă a
caracterului Său. El mijlocește în favoarea noastră înaintea lui Dumnezeu,
spunând: „Eu am luat locul celui păcătos. Nu privi la alunecările și căderile
acestui copil, ci privește la Mine.” Satana vorbește cu glas tare împotriva
noastră, acuzându-ne de păcat și pretinzând că suntem ai lui, dar sângele lui
Hristos mărturisește pentru noi cu o putere mai mare.
„«Numai în Domnul», mi se va zice, «locuiesc dreptatea și puterea… În
Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel»” (Isaia
45:24,25).
Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!
Matei 5:4
Plânsul despre care se vorbește aici este expresia unei întristări sincere,
din adâncul inimii, pentru păcat. Domnul Isus spune: „Și, după ce voi fi
înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). Când
este atras să privească la Cel înălțat pe cruce, omul înțelege cât de păcătoasă
este natura umană. El înțelege că tocmai păcatul lui L-a torturat și L-a
răstignit pe Domnul slavei. El își dă seama că, deși a fost iubit cu o duioșie
nespusă, viața lui a fost o manifestare continuă a răzvrătirii și a ingratitudinii.
Că el L-a părăsit pe Cel mai bun Prieten și a profitat pe nedrept de darul cel
mai prețios al Cerului. El L-a crucificat din nou pe Fiul lui Dumnezeu și a
străpuns din nou inima Lui sângerândă și îndurerată. Un astfel de credincios
simte că prăpastia largă, adâncă și întunecată a păcatului îl desparte de
Dumnezeu și plânge cu inima zdrobită.
Cel care plânge în felul acesta „va fi mângâiat”. Dumnezeu ne dezvăluie
vinovăția, ca să ne facă să alergăm la Hristos, pentru ca, prin El, să fim eliberați
de sclavia păcatului, ca să ne bucurăm de libertatea fiilor lui Dumnezeu. Noi
putem veni la piciorul crucii într-un spirit de pocăință adevărată și putem lăsa
acolo povara noastră.
Cuvintele Mântuitorului transmit o solie de mângâiere și pentru cei care
suferă încercări, pentru cei care sunt tulburați, descurajați și se simt singuri.
Întristările noastre nu sunt întâmplătoare și lipsite de sens. Dumnezeu „nu
necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor”
(Plângerile 3:33). Când îngăduie să vină asupra noastră încercări și suferințe,
El o face „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui” (Evrei
12:10). Dacă este acceptată cu credință, încercarea care pare atât de amară
și atât de greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Loviturile
nemiloase, care spulberă bucuriile pământești, vor constitui tocmai mijlocul
prin care privirile noastre sunt îndreptate spre cer. Cât de mulți sunt aceia
care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus, dacă întristarea nu i-ar fi îndrumat
să caute mângâierea la El!
Încercările vieții sunt niște instrumente folosite de Dumnezeu pentru a
îndepărta petele și asprimea din caracterul nostru. Modelarea, tăierea,
purificarea și șlefuirea caracterului constituie un proces dureros; este greu
să fii apăsat pe roata polizorului. Dar, în felul acesta, piatra prețioasă este
modelată și pregătită să-și ocupe locul în templul ceresc. Domnul nu supune
un material lipsit de valoare la o asemenea lucrare atentă și minuțioasă.
Numai pietrele prețioase sunt șlefuite pentru a fi folosite la zidirea unui
palat.
Domnul va lucra pentru toți cei care își vor pune încrederea în El. Cei
credincioși vor câștiga victorii prețioase. Ei vor învăța lecții valoroase și vor
trăi experiențe importante.
Tatăl nostru ceresc nu este niciodată nepăsător față de cei loviți de
întristare. Când David urca pe Muntele Măslinilor, „plângând cu capul
acoperit și mergea cu picioarele goale” (2 Samuel 15:30), Domnul îl privea
plin de compătimire. David era îmbrăcat în sac, iar conștiința îl tortura.
Semnele exterioare ale umilinței exprimau regretul profund al inimii sale. El
și-a prezentat cazul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de durere și cu
lacrimi, iar Domnul nu Și-a abandonat slujitorul. Niciodată nu I-a fost David
mai drag Infinitei Iubiri ca atunci când, chinuit de propria conștiință, fugea
să-și salveze viața, urmărit de vrăjmașii care fuseseră instigați chiar de fiul
său. Domnul spune: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc.
Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te!” (Apocalipsa 3:19). Domnul întărește
inima zdrobită și îndepărtează orice pată din inima care plânge, până când
aceasta devine o locuință a Lui.
Cu toate acestea, când asupra noastră vin încercări, câți dintre noi nu
suntem asemenea lui Iacov! Credem că suntem atacați de un vrăjmaș și
luptăm orbește în întuneric, până când puterile noastre se epuizează, fără să
găsim nicio mângâiere și nicio eliberare. Atingerea divină din zorii zilei l-a
făcut pe Iacov să-L recunoască pe Acela cu care luptase – Îngerul
legământului. Plângând, copleșit de simțământul neajutorării, el a căzut în
brațele Infinitei Iubiri, cerând binecuvântarea pe care sufletul său o dorea cu
disperare. Trebuie să învățăm că încercările sunt spre binele nostru. Să nu
disprețuim mustrarea Domnului și nici să nu ne prăbușim când suntem
certați și corectați de El.
„Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!… El face rana, și tot El o
leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește. De șase ori te va izbăvi din necaz
și de șapte ori nu te va atinge răul” (Iov 5:17-19). Domnul Isus aduce
vindecare fiecărui suflet lovit de necaz și de suferință. Viața celui rămas
singur, cuprins de durere și suferință, poate fi luminată de manifestările
prețioase ale prezenței Sale.
 Dumnezeu nu dorește să fim doborâți de necaz, cu inima tristă și frântă.
El ne invită să privim în sus și să vedem chipul Său drag și iubitor.
Mântuitorul binecuvântat este alături de mulți oameni ai căror ochi sunt atât
de orbiți de lacrimi, încât nu reușesc să-L vadă. El dorește stăruitor să ne
prindă de mână și să ne atragă atenția, ca să privim la El cu o credință
simplă, îngăduindu-I să ne călăuzească. Inima Lui este deschisă și pentru
necazurile și durerile noastre și este mișcată de întristările și încercările
noastre. El ne-a iubit cu o iubire veșnică și ne-a înconjurat cu dovezile
bunătății Sale iubitoare. Dacă ne îndreptăm gândurile spre El pe întregul
parcurs al zilei, meditând fără încetare la bunătatea Lui, El ne va înălța
sufletul pe un tărâm al păcii, mai presus de necazurile și dificultățile
cotidiene.
Gândiți-vă la aceasta, copii ai suferinței și ai durerii, și bucurați-vă în
speranță! „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră” (1
Ioan 5:4).
Fericiți sunt, de asemenea, și cei care plâng împreună cu Domnul Isus,
simțind compasiune față de întristarea lumii și suferind din cauza păcatului
ei. Într-un astfel de plâns nu se regăsește niciun gând egoist. Domnul Isus a
fost Omul durerii, îndurând agonii pe care nicio limbă omenească nu le
poate descrie. Sufletul Său a fost lovit și sfâșiat de nelegiuirile oamenilor. El
trudea cu un zel istovitor pentru a împlini nevoile omenirii și pentru a alina
suferințele și nefericirea ei, iar când vedea că mulțimea refuza să vină la El,
ca să poată avea viață, inima Lui era zdrobită de durere. Toți cei care sunt
urmași ai lui Hristos vor avea parte de o experiență asemănătoare. Dacă vor
avea dragostea Lui, ei se vor angaja în lucrarea Sa de salvare a celor pierduți.
Pentru că sunt părtași la suferințele lui Hristos, ei vor fi părtași și la slava Lui.
Pentru că iau parte cu El în lucrarea Lui și beau împreună cu El cupa durerii,
vor lua parte și la bucuria Sa.
Prin suferință, Domnul Isus a primit lucrarea de mângâiere. El suferă în
toate durerile oamenilor; și „în toate necazurile lor n-au fost fără ajutor”
(Isaia 63:9). „Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate
să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2:18). În această lucrare de
slujire, fiecare suflet care s-a făcut părtaș al suferințelor Lui are privilegiul de
a fi părtaș al mângâierii Sale. „Căci, după cum avem parte din belșug de
suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos avem parte din belșug și de
mângâiere” (2 Corinteni 1:5). Celui ce plânge Domnul îi oferă un dar special,
iar acest dar are puterea de a impresiona, de a schimba și de a câștiga inima
oamenilor. Iubirea lui Isus deschide inima celui lovit și rănit, pătrunde în
sufletul lui și devine un balsam vindecător pentru cei care suferă. „…
Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în
toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine
suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în
vreun necaz!” (2 Corinteni 1:3,4)
Ferice de cei blânzi.
Matei 5:5
Fericirile descriu o serie de etape progresive ale experienței creștine.
Cei care au simțit că au nevoie de Hristos, cei care au plâns din cauza
păcatului și au rămas alături de Hristos în școala suferinței vor învăța de la
divinul Învățător lecția blândeții.
Răbdarea și amabilitatea, manifestate când ești tratat greșit, nu erau
niște caracteristici prețuite nici de păgâni, nici de iudei. Declarația făcută
despre Moise, sub inspirația Duhului Sfânt, că el era cel mai blând om de pe
fața pământului, nu era considerată de oamenii timpului său ca fiind o
recomandare, ci, mai degrabă, tindea să inspire milă sau dispreț. Cu toate
acestea, Domnul Isus a așezat blândețea printre cele mai importante însușiri
necesare pentru intrarea în Împărăția Sa. Acest har prețios este dezvăluit și
evidențiat în viața și în caracterul Său.
Domnul Isus, strălucirea slavei Tatălui, „măcar că avea chipul lui
Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu
Dumnezeu” (Filipeni 2:6). El a fost de acord să treacă prin cele mai
umilitoare experiențe ale vieții, trăind printre copiii oamenilor nu ca un rege
care pretinde omagii și respect, ci ca unul a cărui misiune era aceea de a le
sluji altora. Răscumpărătorul lumii avea o natură mult superioară îngerilor,
totuși în caracterul Maiestății Sale divine se manifestau o blândețe și o
umilință care îi atrăgeau pe toți la Sine.
Domnul Isus S-a golit de Sine Însuși și nu s-a văzut nicio urmă de egoism
în tot ce a făcut. El a supus totul voinței Tatălui Său. Când misiunea Lui pe
pământ era pe punctul de a se încheia, Domnul a putut spune: „Eu Te-am
proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4).
El ne îndeamnă: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.”
„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei 11:29;
16:24). Detronați eul și nu-l mai lăsați să dețină supremația asupra sufletului!
Cel care va vedea renunțarea la sine și umilința inimii lui Hristos se va simți
ca și Daniel care, descriind momentul când L-a văzut pe Cel ce Se asemăna cu
un Fiu al omului, a declarat: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat și
am pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8). Atunci, atitudinea de independență,
mândria cu care ne lăudăm când declarăm că suntem propriii stăpâni vor fi
înțelese în adevărata lor natură infamă și detestabilă, ca fiind niște dovezi
ale supunerii față de Satana.
Firea omenească se străduiește în permanență să iasă în evidență și
este mereu gata de luptă. Dar cel care învață de la Domnul Hristos este golit
de sine, de mândrie, de dragostea pentru supremație, iar în sufletul lui este
liniște. Eul cedează poziția și se așază la dispoziția Duhului Sfânt. Ca urmare,
noi nu mai suntem nerăbdători să ocupăm locul cel mai înalt. Nu mai avem
nicio ambiție de a ieși din anonimat și de a-i suprima pe toți cei care stau în
calea afirmării noastre, ci simțim că locul cel mai înalt pentru noi se află la
picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând brațul Său călăuzitor și
ascultând glasul Lui care ne îndrumă. Apostolul Pavel a trăit experiența
aceasta și declara: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc…, dar nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în
trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe
Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2:20).
Când Îl primim pe Domnul Hristos ca oaspete permanent în suflet,
pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi inima și mintea
noastră prin Hristos Isus. Viața Mântuitorului pe pământ, deși trăită în
miezul conflictului, a fost plină de pace. În ciuda faptului că vrăjmașii furioși
Îl urmăreau fără încetare, El a spus: „Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu
M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8:29). Nicio
furtună a furiei umane sau satanice nu ar fi putut tulbura liniștea și calmul
comuniunii Sale desăvârșite cu Dumnezeu.
Domnul ne spune: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o
dă lumea” (Ioan 14:27). „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la
Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11:29). Purtați împreună
cu Mine jugul slujirii pentru slava lui Dumnezeu și pentru salvarea omenirii și
veți vedea că jugul este ușor și povara nu este grea.
Ceea ce distruge pacea noastră este iubirea de sine. Atâta timp cât eul
este viu, noi suntem într-o permanentă stare de alertă ca să-l păzim de orice
pericol de moarte și de orice insultă; dar, când eul este mort și viața noastră
este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, nu vom lua în considerare și nu vom
pune la inimă faptul că suntem neglijați sau trecuți cu vederea. Vom fi surzi
la reproșuri și orbi față de insulte și gesturi de dispreț. „Dragostea este
îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește,
dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios,
nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de
nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește
totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată”
(1 Corinteni 13:4-8).
Fericirea izvorâtă din motivații pământești este schimbătoare și diferă în
funcție de circumstanțele care o generează, dar pacea lui Hristos este
constantă și durabilă. Ea nu depinde de circumstanțele vieții, de cantitatea
bunurilor pământești sau de numărul prietenilor. Domnul Hristos este
izvorul de apă vie, iar fericirea pe care o dăruiește El nu ne va dezamăgi
niciodată.
Blândețea lui Hristos manifestată în cămin îi va face fericiți pe toți
membrii acestuia. Ea nu provoacă certuri, nu răspunde furios, ci liniștește
spiritul iritat și răspândește în jur o amabilitate și o bunătate care sunt
simțite de toți cei ce se află în sfera ei plină de farmec. Oriunde este
cultivată, blândețea lui Hristos face ca familiile de pe pământ să devină o
parte a marii familii din cer.
Ar fi cu mult mai bine să răbdăm acuzațiile false decât să ne supunem la
tortura provocată de dorinȚa de răzbunare împotriva dușmanilor. Spiritul
urii și al răzbunării își are originea în Satana și singurul rezultat pentru cel
care îl nutrește este doar răul. Adevăratul secret al binecuvântării și al
fericirii este blândețea, acea blândețe care constituie rodul rămânerii în
Hristos. „El slăvește pe cei nenorociți, mântuindu-i” (Psalmii 149:4).
Cei blânzi „vor moșteni pământul”. Păcatul a pătruns în lume din cauza
dorinței de înălțare a sinelui. Ca rezultat, primii noștri părinți au pierdut
stăpânirea asupra împărăției lor, care era pământul acesta frumos. Dar, prin
renunțarea la sine, Domnul Hristos răscumpără și restaurează ce a fost
pierdut. Iar Domnul spune că noi trebuie să biruim așa cum a biruit El
(Apocalipsa 3:21). Prin umilință și predarea sinelui, noi putem deveni
împreună-moștenitori cu El atunci când „cei blânzi vor moșteni pământul”
(Psalmii 37:11).
Pământul promis celor blânzi nu va fi asemenea celui de acum,
întunecat de umbrele morții și ale blestemului. „Dar noi, după făgăduința
Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou în care va locui neprihănirea.” „Nu
va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu
și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji” (2 Petru 3:13; Apocalipsa 22:3).
Acolo nu există nicio dezamăgire, nicio întristare, nu există păcat și
nimeni care să zică: „sunt bolnav”; nu există procesiuni funerare, nici
moarte, nici despărțiri, nici inimi zdrobite, ci acolo este Isus, este pace. Pe
Noul Pământ „nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici
soarele, căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape”
(Isaia 49:10).
Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire,
căci ei vor fi săturați!
Matei 5:6
Neprihănirea înseamnă sfințenie, asemănare cu Dumnezeu, iar
„Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:16). Neprihănirea este conformarea față
de legea lui Dumnezeu, pentru că „toate poruncile Tale sunt drepte!”
(Psalmii 119:172). Și „dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este
împlinirea Legii” (Romani 13:10). Neprihănirea înseamnă dragoste, iar
dragostea este lumina și viața lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu
este întrupată în Domnul Hristos. Când Îl primim pe El, noi primim
neprihănirea.
Neprihănirea nu este dobândită prin eforturi dureroase sau prin muncă
istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii, ci este un dar oferit fără plată
fiecărui suflet care flămânzește și însetează după ea. „Voi, toți cei însetați,
veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate (…), fără
bani și fără plată!” (Isaia 55:1; 54:17) „Așa este mântuirea care le vine de la
Mine, zice Domnul” și „iată Numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea
noastră!” (Ieremia 23:6)
Nicio ființă omenească nu este capabilă să asigure acele elemente care
pot satisface foamea și setea sufletului. Dar Domnul Isus spune: „Iată, Eu
stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el,
voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). „Eu sunt Pâinea vieții. Cine
vine la Mine nu va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine nu va înseta
niciodată” (Ioan 6:35).
Așa cum călătorul obosit caută izvorul de apă în deșert și, când îl
găsește, își astâmpără setea arzătoare, tot astfel creștinul însetează după
apa curată a vieții, al cărei izvor este Domnul Hristos.
Când vom înțelege desăvârșirea caracterului Mântuitorului nostru, vom
dori să fim transformați și înnoiți întru totul după chipul curăției Sale. Cu cât
știm mai mult despre Dumnezeu, cu atât mai înalt va fi idealul în ceea ce
privește caracterul nostru și cu atât mai stăruitoare și mai serioasă va fi
dorința de a reflecta asemănarea cu El. Când sufletul Îl caută pe Dumnezeu
și când dorința inimii poate fi exprimată în cuvintele: „Da, suflete, încrede-te
în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea” (Psalmii 62:5), atunci divinul se
unește cu natura umană.
Dacă suntem conștienți de nevoia sufletului, dacă flămânzim și însetăm
după neprihănire, aceasta este o dovadă că Domnul Hristos a lucrat asupra
inimii noastre, trezind în ea dorința de a-L căuta, pentru ca El să
îndeplinească în dreptul nostru, prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, acele lucruri
pe care nu le putem îndeplini singuri. Nu trebuie să căutăm să ne astâmpărăm
setea căutând apă în pâraie secate, căci fântâna cea adâncă este chiar
deasupra noastră și, dacă ne vom ridica doar puțin mai sus pe calea credinței,
vom putea bea fără plată din apele ei bogate.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt un izvor inepuizabil de viață. Căutând apă
vie, vom fi aduși în comuniune cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Adevăruri cu care
ne-am familiarizat se vor înfățișa minții noastre într-o perspectivă nouă; texte
din Scriptură vor reveni în memoria noastră instantaneu, într-o nouă
semnificație, asemenea unor străfulgerări de lumină; vom înțelege legătura
dintre celelalte adevăruri și lucrarea de răscumpărare și vom ști că Domnul
Hristos ne călăuzește, că Învățătorul divin este lângă noi.
Domnul Isus a zis: „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un
izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14). Când Duhul Sfânt ne
va dezvălui adevărul, vom trăi cele mai valoroase experiențe ale vieții și vom
simți o dorință arzătoare de a le vorbi și altora despre lucrurile mângâietoare
care ne-au fost descoperite. Când vom veni în legătură cu ceilalți, le vom
împărtăși noi idei cu privire la caracterul lucrării lui Hristos. Ne vom bucura
de o nouă descoperire a iubirii Sale miloase, pe care o vom manifesta nu
numai față de cei care Îl iubesc pe Hristos, ci și față de cei care nu Îl iubesc.
„Dați și vi se va da” (Luca 6:38), căci Cuvântul lui Dumnezeu este „o
fântână din grădini, un izvor de ape vii ce curge din Liban” (Cântarea
cântărilor 4:15). Inima care a gustat odată iubirea lui Hristos cere fără
încetare să primească tot mai mult și, dacă le oferim și altora din ceea ce noi
înșine am primit, vom primi cu o și mai mare îmbelșugare. Fiecare
descoperire făcută de Dumnezeu unui suflet îi sporește capacitatea de a
cunoaște și de a iubi. Strigătul neîncetat al inimii este: „Mai mult din Tine” și,
cu fiecare răspuns al Duhului Sfânt, ea va spune: „Mult mai mult” (Romani
5:9,10). Căci lui Dumnezeu îi place „să facă nespus mai mult decât cerem sau
gândim noi” (Efeseni 3:20). Domnul Isus a renunțat la Sine pentru mântuirea
omenirii pierdute, iar Duhul Sfânt I-a fost dat fără măsură. Tot așa Duhul
Sfânt îi va fi dat fiecărui urmaș al lui Hristos, dacă inima lui Îi va fi consacrată
în întregime lui Dumnezeu, pentru ca Domnul să locuiască în ea. Domnul
Însuși a poruncit: „Fiți plini de Duh” (Efeseni 5:18), iar aceasta nu este doar o
poruncă, ci și o garanție a împlinirii făgăduinței dăruirii Duhului Sfânt. Tatăl a
dorit ca „toată plinătatea să locuiască în Hristos” și „voi aveți totul deplin în
El” (Coloseni 1:19; 2:10).
Dumnezeu Și-a revărsat dragostea cu generozitate, asemenea ploilor
bogate, care înviorează pământul. El spune: „Să picure cerurile de sus și să
plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea și
să iasă totodată din el izbăvirea!” „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și nu
este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui
Israel, nu-i voi părăsi. Voi face să izvorască râuri pe dealuri și izvoare în
mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz și pământul uscat în șuvoaie de ape”
(Isaia 45:8; 41:17,18).
„Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har” (Ioan 1:16).
Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
Matei 5:7
Prin natura ei, inima omului este rece, întunecată și lipsită de iubire. O
atitudine miloasă și iertătoare nu este o trăsătură firească a omului, ci este
rezultatul influenței Duhului divin, care i-a impresionat inima. „Noi Îl iubim,
pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19).
Dumnezeu Însuși este izvorul milei. Biblia Îl descrie ca fiind „milostiv și
plin de îndurare” (Exodul 34:6). El nu ne tratează după cum merităm. El nu
întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci revarsă asupra noastră
bogățiile dragostei Sale, pentru a ne face să fim vrednici de ea. El nu este
răzbunător. Nu caută să ne pedepsească, ci să ne răscumpere. Chiar și
severitatea pe care o manifestă prin actele providenței Sale are scopul de a
ne feri de căderi. El este cuprins de o dorință puternică de a alina durerile
oamenilor și de a pune balsamul Său vindecător pe rănile lor. Este adevărat
că
Dumnezeu „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:7), dar
este dispus să îndepărteze vinovăția.
Cei milostivi sunt „părtași la natura divină”, și iubirea miloasă a lui
Dumnezeu își găsește expresia în caracterul lor. Toți cei a căror inimă simte
împreună cu inima Iubirii Infinite vor căuta să salveze, nu să condamne.
Domnul Hristos locuind în suflet este un izvor care nu seacă niciodată. Acolo
unde se află El, va exista bunăvoință și o dorință nemăsurată de a le face
bine altora.
Când cei căzuți în greșeală, cei ispitiți, victimele nenorocite ale păcatului
apelează la ajutorul său, creștinul nu se întreabă dacă sunt vrednici, ci cum ar
putea să le facă bine. El vede în cele mai degradate și mai nenorocite ființe
umane făpturi pentru a căror salvare a murit Domnul Hristos și pe care
Dumnezeu le-a încredințat copiilor Săi, în vederea lucrării de mijlocire.
Cei milostivi manifestă compasiune față de săraci, suferinzi și oprimați.
Iov declară: „Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de
sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie
inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea și-i slujeam de îmbrăcăminte,
neprihănirea îmi era manta și turban. Orbului îi eram ochi și șchiopului, picior.
Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut” (Iov 29:12-
16).
 Viața multora este o luptă dureroasă; ei își cunosc defectele și lipsurile și
se simt decăzuți și necredincioși; ei cred că nu au niciun motiv de mulțumire.
Pentru mulți dintre acești oameni singuri, părăsiți și frământați, un cuvânt
amabil, o privire care exprimă simpatie și înțelegere, o expresie de apreciere
ar fi ca un pahar cu apă rece pentru un om însetat. Un cuvânt de simpatie,
un gest de bunătate ar ușura povara care apasă greu pe umerii obosiți.
Fiecare cuvânt sau faptă de bunătate, în care nu este egoism, constituie o
expresie a iubirii lui Hristos față de omenirea pierdută.
Cei milostivi „vor avea parte de milă”. „Sufletul binefăcător va fi săturat
și cel ce udă pe alții va fi udat și el” (Proverbele 11:25). În sufletul celui milos
se așterne o pace plăcută. Viața de slujire a celui care uită de sine pentru
binele altora este însoțită de un simțământ de satisfacție binecuvântată.
Duhul Sfânt, care locuiește în suflet și Se manifestă în viață, va sensibiliza
inimile aspre și va trezi simpatie, duioșie și amabilitate. Noi culegem ce am
semănat. „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua nenorocirii
Domnul îl izbăvește, Domnul îl păzește și-l ține în viață! El este fericit pe
pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijină când
este pe patul de suferință: îi ușurezi durerile în toate bolile lui” (Psalmii 41:1-
3).
Cel care își consacră viața lui Dumnezeu, în lucrarea de slujire pentru
copiii Lui, se află în legătură cu Acela care are la dispoziția Sa toate resursele
universului. Viața lui este legată de viața lui Dumnezeu prin lanțul de aur al
promisiunilor Sale neschimbătoare. „Și Dumnezeul meu să îngrijească de
toate trebuințele voastre după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni
4:19). Iar în ceasul încercării finale, cel milostiv va găsi scăpare în mila
Mântuitorului și va fi primit în locașurile veșnice.
Ferice de cei cu inima curată,
căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Matei 5:8
Evreii erau atât de severi cu privire la curăția ceremonială, încât
rânduielile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor era preocupată de
reguli și restricții și erau tulburați continuu de teama de a nu se întina în
exterior, dar nu percepeau murdăria și răul pe care egoismul le aducea în
inima lor.
Nu la această curăție ceremonială S-a referit Domnul Isus ca fiind una
dintre condițiile intrării în Împărăția Lui, ci El a evidențiat necesitatea
curăției inimii. Înțelepciunea care vine de sus este „mai întâi curată” (Iacov
3:17). În cetatea lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat. Toți cei care vor
locui acolo trebuie să ajungă curați din punct de vedere moral. Cel care
învață de la Domnul Isus va simți un dezgust tot mai profund față de
comportamentul neglijent, față de limbajul indecent și necuviincios și față de
gândirea vulgară. Când Hristos locuiește în inimă, gândirea și
comportamentul exprimă puritate morală, noblețe și rafinament.
Dar cuvintele Domnului Isus: „Ferice de cei cu inima curată” au o
semnificație mai profundă. Ele înseamnă a fi curat nu doar în sensul în care
înțelege lumea curăția, adică absența senzualității sau a poftei, ci a fi sincer
și corect în ce privește scopurile ascunse și motivele sufletului, a fi umil, fără
interese egoiste, asemenea unui copil.
Numai cei care se aseamănă se pot aprecia reciproc. Dacă nu acceptăm
în propria viață principiul iubirii care se jertfește, nu Îl putem cunoaște pe
Dumnezeu, deoarece este tocmai principiul caracterului Său. Inima înșelată
de Satana Îl consideră pe Dumnezeu ca fiind un tiran, o ființă lipsită de
înțelegere, severă și neînduplecată; trăsăturile egoiste ale naturii umane și
chiar ale lui Satana însuși Îi sunt atribuite Creatorului iubitor. „Ți-ai închipuit
că Eu sunt ca tine”, spune El, „dar te voi mustra și îți voi pune totul sub
ochi!” (Psalmii 50:21). Faptele providenței lui Dumnezeu sunt interpretate ca
fiind expresia unei naturi arbitrare și răzbunătoare. Tot așa este și în privința
Bibliei – tezaurul bogățiilor harului Său. Adevărurile ei sunt înalte cât cerul și
cuprind veșnicia, și totuși slava lor rămâne neobservată. Pentru o mare parte
a omenirii, Hristos Însuși este „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat”,
iar oamenii nu văd în El „nicio frumusețe” care să-i facă să Îl dorească (Isaia
53:2). Când a trăit printre oameni, Hristos era manifestarea lui Dumnezeu în
natura umană, dar cărturarii și fariseii au declarat despre El: „Nu zicem noi
bine că ești samaritean și că ai drac?” (Ioan 8:48). Chiar și ucenicii Lui erau
atât de orbiți de egoismul inimii lor, încât cu greu reușeau să Îl înțeleagă pe
Acela care venise pentru a-L descoperi pe Dumnezeu. De aceea, Isus a trăit
printre oameni singur și neînțeles. Numai Cerul Îl înțelegea pe deplin.
Când Domnul Hristos va veni în slavă, cei nelegiuiți nu vor putea suporta
să-L privească. Lumina prezenței Sale este viață pentru cei ce Îl iubesc, dar
pentru cei necredincioși înseamnă moarte. Pentru ei, așteptarea venirii Sale
este „doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui
pe cei răzvrătiți” (Evrei 10:27). Când Se va arăta Domnul Isus, ei se vor ruga
la munți să-i ascundă de fața Aceluia care a murit pentru a-i răscumpăra.
Dar pentru inimile care au devenit curate prin locuirea Duhului Sfânt,
situația este cu totul diferită. Ele Îl pot cunoaște pe Dumnezeu. Când i-a fost
descoperită slava Domnului, Moise a fost ascuns în crăpătura unei stânci;
când suntem ascunși în Hristos, noi vedem iubirea lui Dumnezeu.
„Cine iubește curăția inimii și are bunăvoința pe buze este prieten cu
împăratul” (Proverbele 22:11). Noi Îl vedem pe Dumnezeu aici și acum, prin
credință. Discernem bunătatea și mila Lui în manifestările providenței Sale,
în experiența noastră de zi cu zi. Noi Îl recunoaștem în caracterul Fiului Său.
Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem și să acceptăm în inima noastră adevărul
cu privire la Dumnezeu și la Acela pe care L-a trimis El. Cei cu inima curată Îl
văd pe Dumnezeu din perspectiva unei relații noi și inspiratoare, pline de
simpatie, deoarece Îl privesc ca fiind Răscumpărătorul lor și, înțelegând
curăția și iubirea caracterului Său, ei doresc cu ardoare să reflecte chipul
Său. Ei Îl văd ca pe un Tată plin de dorul de a-Și îmbrățișa fiul care se
pocăiește, și inima lor se umple cu o bucurie de nedescris și cu slavă.
Cei cu inima curată observă prezența Creatorului în toate lucrările
brațului Său puternic, în frumusețea pe care o cuprinde universul. Iar în
Cuvântul Său scris, ei înțeleg și mai clar revelația harului Său, bunătatea și
mila Sa. Adevăruri care par ascunse pentru cei înțelepți le sunt descoperite
pruncilor. Frumusețea și valoarea adevărului rămân neobservate de oamenii
înțelepți în lucrurile lumești, dar le sunt dezvăluite fără încetare acelora care
au o dorință sinceră și încrezătoare de a cunoaște și de a îndeplini voia lui
Dumnezeu. Când devenim părtași ai naturii divine, noi descoperim adevărul
și îl înțelegem.
Deși se află încă în această lume, cei cu inima curată trăiesc ca și când s-
ar afla în prezența vizibilă a lui Dumnezeu. Iar pe Noul Pământ, ei Îl vor
vedea față în față, așa cum Îl vedea Adam când vorbea și umbla cu
Dumnezeu în Eden. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar
atunci, vom vedea față în față” (1 Corinteni 13:12).
Ferice de cei împăciuitori,
căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!
Matei 5:9
Hristos este „Domnul păcii” (Isaia 9:6), iar misiunea Lui este aceea de a
instaura iarăși, pe pământ și în cer, pacea pe care a tulburat-o păcatul. „Deci,
fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin
Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Oricine consimte să renunțe la păcat
și își deschide inima în fața iubirii lui Hristos devine părtaș la pacea cerească.
Acesta este singurul fundament al păcii. Harul Domnului Hristos primit în
inimă risipește spiritul vrăjmășiei; el cucerește întotdeauna sufletul și îl umple
cu iubire. Cel care s-a împăcat cu Dumnezeu și cu semenii nu poate fi
nefericit. În inima lui nu va exista niciodată invidie, iar bănuielile rele nu își
vor găsi locul. În inimile împovărate și istovite de lupta pentru existență,
duhul păcii se va așterne ca roua.
Urmașii Domnului Hristos sunt trimiși în lume cu o solie a păcii. Orice
credincios care le împărtășește altora iubirea lui Hristos, prin influența
liniștită și naturală a vieții sale sfinte, este un împăciuitor. De asemenea,
împăciuitor este oricine conduce pe altcineva, prin cuvinte sau fapte, să
renunțe la păcat și să-și consacre inima lui Dumnezeu.
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!”
Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu Cerul. În jurul lor se răspândește
atmosfera liniștită a prezenței lui Hristos. Prin influența și prin caracterul lor
plăcut, lumea descoperă că ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Oamenii observă
comportamentul lor și știu că ei au fost cu Isus. „Oricine iubește este născut
din Dumnezeu.” „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” „Căci
toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”
(Romani 8:9,14).
„Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine
de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu
atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7).
Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii,
căci a lor este Împărăția cerurilor!
Matei 5:10
Domnul Isus nu le oferă urmașilor Săi speranța de a câștiga slava și
bogățiile pământești; El nu le promite că vor trăi o viață ușoară, dar le
acordă privilegiul de a umbla alături de Domnul lor pe calea renunțării la
sine și a ocării, deoarece lumea nu-i înțelege și nu-i apreciază.
Răscumpărătorul lumii decăzute S-a confruntat cu împotrivire din
partea tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai omului. Atât oamenii, cât și
îngerii răi s-au unit într-o confederație nemiloasă pentru a lupta contra
Domnului păcii. Deși fiecare cuvânt și fiecare faptă a Sa erau o expresie a
compasiunii divine, faptul că El nu Se asemăna cu lumea genera cea mai
înverșunată împotrivire din partea acesteia. Pentru că nu a îngăduit nicio
manifestare a pasiunilor rele din firea umană, Domnul a stârnit cea mai
cruntă opoziție și vrăjmășie. Tot așa se va întâmpla cu toți cei care vor trăi cu
evlavie în Hristos Isus. Între neprihănire și păcat, între dragoste și ură, între
adevăr și falsitate există un conflict ireconciliabil. Când cineva prezintă
dragostea lui Hristos și frumusețea sfințeniei Sale, supușii lui Satana sunt
alungați, iar prințul răului este hotărât să opună rezistență. Toți cei care sunt
inspirați de Duhul lui Hristos se vor confrunta cu persecuția și cu disprețul.
Caracterul persecuției se modifică odată cu trecerea timpului, dar principiul
ei – spiritul care o animă – este același care a provocat uciderea celor aleși
de Domnul încă din zilele lui Abel.
Când caută să ajungă în armonie cu Dumnezeu, oamenii constată că
vrăjmășia împotriva crucii lui Hristos nu a încetat. Domniile și stăpânirile
spiritelor nelegiuite din locurile nevăzute sunt gata de luptă împotriva
tuturor acelora care doresc să respecte Legea cerului. Așadar, în loc să se
întristeze din cauza persecuției, ucenicii lui Hristos ar trebui să se bucure,
deoarece persecuția constituie o dovadă că merg pe urmele Domnului lor.
Domnul nu l-a asigurat pe poporul Său că va fi scutit de ispite și de
încercări, în schimb i-a făgăduit ceva mult mai bun. Domnul a zis: „Puterea ta
să țină cât zilele tale!” (Deuteronomul 33:25). „Harul Meu îți este de ajuns,
căci puterea Mea, în slăbiciune, este făcută desăvârșită” (2 Corinteni 12:9).
Dacă veți fi nevoiți să treceți prin cuptorul aprins al suferinței pentru cauza
lui Isus, El va fi alături de voi așa cum a fost alături de cei trei credincioși din
Babilon. Cei care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura de fiecare
ocazie de a fi părtași ai umilinței și ai ocării pe care le-a suferit El. Iubirea față
de Domnul lor îi va face să considere că suferința pentru cauza Lui este o
experiență plăcută.
Satana i-a persecutat pe credincioșii lui Dumnezeu în toate timpurile. El
i-a torturat și i-a dus la moarte, dar, murind, ei au devenit biruitori. Prin
credința lor statornică, ei au dovedit că există Unul mai puternic decât
Satana. Chiar dacă Satana a fost în stare să-i tortureze și să le nimicească
trupul, totuși nu a fost capabil să se atingă de viața lor spirituală, care era
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. El a fost în stare să-i închidă între zidurile
închisorii, dar nu a putut să le încătușeze mintea. Ei au văzut slava care se
afla dincolo de întuneric și au declarat: „Eu socotesc că suferințele din
vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care
are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18). „Căci întristările noastre
ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de
slavă” (2 Corinteni 4:17).
În mijlocul încercărilor și al persecuțiilor, cei aleși manifestă slava lui
Dumnezeu – caracterul Său. Biserica lui Dumnezeu, urâtă și persecutată de
lume, este educată și disciplinată în școala lui Hristos. Credincioșii merg pe
căile înguste ale vieții; ei sunt purificați în focul suferinței. Ei Îl urmează pe
Domnul Hristos, trecând prin conflicte dureroase; suportă cu răbdare
renunțarea la sine și trec prin dezamăgiri amare; dar această experiență
dureroasă îi face să înțeleagă caracterul blestemat și vinovat al păcatului și
să simtă repulsie față de el. Pentru că sunt părtași ai suferințelor lui Hristos,
ei vor fi părtași ai slavei Sale. Profetului i s-a descoperit în viziune sfântă
triumful poporului lui Dumnezeu. El spune: „Și am văzut ca o mare de sticlă
amestecată cu foc, și pe marea de sticlă (…) stăteau biruitorii fiarei (…). Ei
cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și
ziceau: «Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule
atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!»”
„Aceștia vin din necazul cel mare, ei și-au spălat hainele și le-au albit în
sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui
Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de
domnie Își va întinde peste ei cortul Lui” (Apocalipsa 15:2,3; 7:14,15).
Ferice va fi de voi când,
din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî…
Matei 5:11
Chiar de la căderea lui, Satana s-a folosit de înșelăciune. El a răspândit o
concepție greșită despre caracterul lui Dumnezeu și tot așa îi prezintă și pe
copiii lui Dumnezeu. Psalmistul spune: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine
cad asupra mea” (Psalmii 69:9). În același fel, ocările adresate lui Hristos cad
asupra ucenicilor Săi.
Nicio ființă omenească nu a fost interpretată atât de tendențios și
despre niciun om nu s-au spus lucruri neadevărate cu o cruzime atât de
mare ca despre Fiul Omului. El a fost batjocorit din cauza ascultării Sale
fidele de principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu. Oamenii L-au urât fără
motiv. Cu toate acestea, Domnul a rămas liniștit și calm în fața vrăjmașilor
Lui, declarând că ocara este o parte a moștenirii creștinului și i-a învățat pe
urmașii Săi cum să înfrunte săgețile răutății, îndemnându-i să nu se
descurajeze când sunt persecutați.
Deși pot înnegri reputația, vorbele neadevărate nu pot păta caracterul.
Acesta se află în paza lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu suntem de acord cu
păcatul, nicio putere, fie satanică, fie omenească, nu este capabilă să ne
păteze sufletul. Omul a cărui inimă stă neclintită de partea lui Dumnezeu
rămâne același atât în încercările cele mai dureroase și în circumstanțele
cele mai descurajatoare, cât și atunci când prosperă, iar lumina și favoarea
lui Dumnezeu par să se reverse asupra lui. Cuvintele lui, motivele lui,
acțiunile lui pot fi interpretate tendențios și falsificate, dar el nu ia în
considerare faptul acesta, deoarece are în vedere scopuri mai înalte.
Asemenea lui Moise, el suportă cu răbdare „ca și cum ar fi văzut pe Cel ce
este nevăzut” (Evrei 11:27); privind „nu la lucrurile care se văd, ci la cele ce
nu se văd” (2 Corinteni 4:18).
Domnul Hristos cunoaște foarte bine toate acele lucruri înțelese greșit și
reprezentate în mod fals de oameni. Oricât de disprețuiți sau de calomniați
ar fi, copiii Lui își pot permite să aștepte cu calm, răbdare și încredere,
pentru că nu există nimic ascuns care nu va fi descoperit, iar cei care Îl
onorează pe Dumnezeu vor fi onorați de El înaintea oamenilor și a îngerilor.
Isus a zis: „Când oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni (…), bucurați-vă și
veseliți-vă!” Apoi, El a îndreptat atenția ascultătorilor Săi spre profeții din
trecut, care au vorbit în Numele Domnului, recomandându-i ca fiind „o pildă
de suferință și de răbdare” (Iacov 5:10). Abel, primul credincios dintre copiii
lui Adam, a murit ca martir. Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar lumea nu l-a
prețuit. Noe a fost batjocorit, spunându-se despre el că este un fanatic și un
alarmist. „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” „Unii, ca să
dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se
dădea și au fost chinuiți” (Evrei 11:36,35).
Solii aleși ai lui Dumnezeu au fost batjocoriți și persecutați de-a lungul
tuturor timpurilor, și totuși, prin suferința lor, cunoașterea de Dumnezeu s-a
răspândit până la mari depărtări. Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să-și
ocupe locul în această lucrare și să contribuie la progresul ei, conștient fiind
că orice ar face vrăjmașii lui nu va fi împotriva adevărului, ci mai degrabă în
favoarea acestuia. Dumnezeu intenționează ca adevărul să ajungă în centrul
atenției, tocmai prin faptul că este sfidat, devenind subiect de examinare și
dezbatere. Fiecare controversă, fiecare respingere, fiecare efort de a
restrânge libertatea de conștiință constituie un mijloc folosit de Dumnezeu
pentru a stârni interesul unor oameni care, în alte condiții, ar rămâne
indiferenți.
Cât de adesea s-a văzut acest rezultat în istoria solilor lui Dumnezeu!
Când, instigați de Sinedriu, oamenii l-au ucis cu pietre pe nobilul și
elocventul Ștefan, cauza Evangheliei nu a suferit nicio pierdere. Lumina
cerului care a strălucit pe chipul lui Ștefan și mila divină care s-a simțit în
rugăciunea rostită de el în clipa morții au fost ca o săgeată ascuțită a convingerii,
străpungând inima lui Saul, acel membru fanatic al Sinedriului care stătea
deoparte și privea. Iar Saul, fariseul persecutor, a devenit vasul ales, apostolul
chemat de Dumnezeu să vestească Numele lui Hristos înaintea neamurilor, a
regilor și a copiilor lui Israel. Mult timp după aceea, Pavel, înaintat în vârstă, scria
din locul în care era închis, în Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe
Hristos din pizmă și din duh de ceartă, dar alții, din bunăvoință (…), nu cu gând
curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de
ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit” (Filipeni 1:15-18). Prin
evenimentele legate de întemnițarea lui Pavel, Evanghelia s-a răspândit
pretutindeni și au fost câștigate inimi pentru Hristos, chiar și printre demnitarii
din palatul cezarului. Sămânța „care nu poate putrezi” a Cuvântului lui
Dumnezeu, „care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1:23), este semănată
în inima oamenilor, chiar prin eforturile lui Satana de a o distruge. Prin ocara și
persecuția suferite de copiii Săi, Numele lui Hristos este mărit și sufletele sunt
salvate.
Mare este în ceruri răsplata celor care sunt martorii lui Hristos în mijlocul
persecuției și al batjocurii. În timp ce oamenii caută binele pământesc, Domnul
Isus le îndreaptă atenția spre o răsplată cerească. Dar El nu plasează totul
într-o viață viitoare; răsplata începe aici. În vremurile străvechi, Domnul i S-a
arătat lui Avraam și i-a spus: „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte
mare” (Geneza 15:1). Aceasta este răsplata tuturor celor care Îl urmează pe
Hristos. Dumnezeu Emanuel – Cel „în care sunt ascunse toate comorile
înțelepciunii și ale științei”, în care „locuiește trupește toată plinătatea
Dumnezeirii” (Coloseni 2:3,9) – ne oferă privilegiul de a stabili o relație plină
de iubire cu El, de a-L cunoaște, de a-L avea, de a primi atributele Lui, pe
măsură ce inima noastră se deschide; posibilitatea de a cunoaște iubirea și
puterea Lui, de a deține bogățiile de necuprins ale lui Hristos, de a înțelege
tot mai mult „care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să
cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți
plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:18,19) – „«aceasta este
moștenirea robilor Domnului, așa este mântuirea care le vine de la Mine»,
zice Domnul” (Isaia 54:17).
Aceasta a fost bucuria care a umplut inima lui Pavel și a lui Sila în
închisoarea din Filipi, când s-au rugat și au cântat spre lauda lui Dumnezeu.
Domnul Hristos era acolo, alături de ei, iar lumina prezenței Sale străbătea
întunericul, aducând slava curților cerești. Apostolul Pavel scria din Roma,
neluând în considerare lanțurile sale, deoarece văzuse răspândirea
Evangheliei: „Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Filipeni 1:18).
Iar cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Munte își găsesc ecoul în mesajul
adresat de Pavel bisericii persecutate din Filipi: „Dar bine ați făcut că ați luat
parte la strâmtorarea mea” (Filipeni 4:14).
Voi sunteți sarea pământului.
Matei 5:13
Sarea este prețuită datorită proprietăților ei de conservare, iar când îi
numește pe copiii Lui „sarea pământului”, Dumnezeu dorește să-i învețe că
scopul pentru care le-a dăruit harul Său este ca ei să poată sluji pentru
mântuirea altora. Intenția lui Dumnezeu în alegerea unui popor dintre toate
popoarele lumii nu a fost doar aceea de a-i adopta ca fii și fiice ale Sale, ci
pentru ca prin ei lumea să poată primi harul care aduce mântuirea (Tit 2:11).
Dumnezeu nu l-a ales pe Avraam doar pentru a fi prietenul Lui special, ci pentru
ca prin el să fie transmise mai departe privilegiile pe care El dorea să le
reverse asupra tuturor națiunilor. Înainte de crucificare, în ultima rugăciune
făcută împreună cu ucenicii Săi, Isus a spus: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru
ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr” (Ioan 17:19). În același fel, creștinii care
sunt curățați prin adevăr vor avea calități mântuitoare care împiedică
degradarea morală a lumii.
Pentru a conserva, sarea trebuie să se amestece cu materia în care este
adăugată, să pătrundă și să o impregneze. Tot astfel, prin asocierea cu alții și
prin relațiile personale, oamenii vin în legătură cu puterea mântuitoare a
Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți în masă, ci fiecare, individual. Influența
personală este o putere, de aceea trebuie să ne apropiem de cei cărora
dorim să le facem bine.
Gustul sării reprezintă puterea de viață a creștinului – este iubirea lui
Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos care inundă viața. Iubirea lui Hristos se
răspândește rapid și exercită o influență puternică. Dacă locuiește în noi, ea
se manifestă în relația cu semenii noștri, într-o manieră vizibilă. Pe măsură
ce ne apropiem de ei, inima lor este încălzită de interesul și dragostea
noastră neegoistă. Credincioșii sinceri răspândesc în jur o energie plină de
viață, care pătrunde în sufletul celor pentru care lucrează și le conferă o
nouă putere morală. Nu puterea omului, ci puterea Duhului Sfânt este cea
care realizează lucrarea transformatoare.
Domnul Isus a adăugat avertizarea solemnă: „Dar, dacă sarea își pierde
gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună
la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.” În timp
ce ascultau cuvintele Domnului Hristos, oamenii puteau vedea sarea albă
sclipind pe drumuri, unde fusese aruncată, deoarece își pierduse gustul și
era nefolositoare. Această sare fără gust constituia o bună reprezentare a
stării spirituale a fariseilor și a efectului religiei lor asupra societății. Ea
reprezintă viața oricărui om de la care s-a depărtat puterea harului lui
Dumnezeu și a cărui credință s-a răcit, rămânând fără Hristos. Oricare ar fi
declarațiile lui, un asemenea om este privit de semeni și de îngeri ca fiind
lipsit de gust și neplăcut. Unora ca aceștia, Domnul Hristos le spune: „Știu
faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în
clocot!” (Apocalipsa 3:15)
Fără o credință vie în Hristos, ca Mântuitor personal, ne este imposibil
să facem ca influența noastră să aibă efect într-o lume a scepticismului. Nu
le putem oferi altora ce nu avem. Noi exercităm o influență pentru
binecuvântarea și înnobilarea omenirii numai în măsura în care suntem
consacrați lui Hristos. Dacă în viața noastră nu există o slujire reală, o iubire
sinceră și o experiență adevărată, înseamnă că ne lipsește capacitatea de a-i
ajuta pe alții – pentru că legătura cu Cerul s-a rupt, nu mai exercităm nicio
influență aducătoare de viață, asemenea lui Hristos. Dacă Duhul Sfânt nu ne
poate folosi ca mijlocitori, prin care să vestească lumii adevărul, așa cum
este el în Hristos, noi suntem ca sarea care și-a pierdut gustul și este lipsită
de orice valoare. Prin faptul că ne lipsește harul lui Hristos, noi dovedim
lumii că adevărul pe care pretindem că îl credem nu are nicio putere
sfințitoare și, astfel, anulăm orice efect al Cuvântului lui Dumnezeu în sfera
noastră de influență. „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-
aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar
dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar
dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste,
nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana
săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi
folosește la nimic” (1 Corinteni 13:1-3).
Când umple inima, iubirea se revarsă asupra altora nu datorită
favorurilor pe care le-ar putea primi de la ei, ci datorită faptului că este un
principiu de viață. Ea schimbă caracterul, controlează impulsurile, suprimă
spiritul de vrăjmășie și înnobilează sentimentele. Această iubire este tot atât
de vastă ca și universul și este în armonie cu iubirea îngerilor slujitori. Dacă
este cultivată în inimă, ea înmiresmează întreaga viață și își răspândește
binecuvântarea asupra tuturor celor din jur. Iubirea și numai iubirea ne
poate face să fim sarea pământului.
Voi sunteți lumina lumii.
Matei 5:14
Când îi învăța pe oameni, Domnul Isus făcea ca lecțiile Lui să fie
interesante și să atragă atenția ascultătorilor, prezentând adesea ilustrații
inspirate din natura înconjurătoare. Oamenii se adunaseră încă de
dimineață. Soarele strălucitor, care se înălța din ce în ce mai sus pe cerul
albastru, alunga umbrele așternute peste văile și defileurile înguste ale
munților. Slava cerului oriental încă nu își pierduse strălucirea. Lumina
soarelui inunda locul cu splendoarea ei; suprafața liniștită a lacului reflecta
razele aurii și oglindea norii trandafirii ai dimineții. Pe fiecare mugur, pe
fiecare floare și pe frunzele verzi sclipeau picăturile de rouă. Natura zâmbea
sub binecuvântarea unei noi zile, iar păsările cântau plăcut în frunzișul
pomilor. Mântuitorul a privit mulțimea adunată în fața Lui, apoi răsăritul
soarelui și le-a zis ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii.” Așa cum soarele
își împlinește menirea, împrăștiind umbrele nopții și trezind lumea la viață,
tot așa urmașii lui Hristos trebuie să-și îndeplinească misiunea, răspândind
lumina cerului peste cei care se află în întunericul greșelii și al păcatului.
În lumina sclipitoare a dimineții, orășelele și satele de pe colinele aflate
în preajmă se vedeau limpede, dând un aspect atrăgător întregului tablou.
Arătând spre acestea, Domnul Isus a spus: „O cetate așezată pe un munte nu
poate să rămână ascunsă.” Și a adăugat: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o
pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”
(Matei 5:15). Majoritatea celor care ascultau cuvintele lui Isus erau
agricultori și pescari. Locuințele lor umile aveau doar o singură încăpere, în
mijlocul căreia se afla un sfeșnic ce oferea lumină pentru toți cei din casă.
„Tot așa”, a zis Isus, „să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei
să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în
ceruri” (Matei 5:16).
Nicio altă lumină nu a strălucit și nu va străluci vreodată asupra omului
căzut, în afara luminii care vine de la Hristos. Isus, Mântuitorul, este singura
lumină care poate risipi întunericul unei lumi aflate sub influența păcatului.
Despre Domnul Hristos este scris: „În El era viața, și viața era lumina
oamenilor” (Ioan 1:4). Ucenicii puteau deveni purtători ai luminii numai
primind viața Lui. Numai viața lui Hristos în suflet și iubirea Lui evidențiată în
trăsăturile caracterului îi puteau face să fie lumina lumii.
 În el însuși, omul nu deține nicio lumină proprie. Despărțiți de Hristos,
suntem asemenea unei lumânări stinse, asemenea lunii ascunse de lumina
soarelui. Noi nu deținem nici măcar o singură rază de lumină pe care să o
răspândim în întunericul lumii. Dar, când ne întoarcem spre Soarele
Neprihănirii, când intrăm în legătură cu Domnul Hristos, întregul suflet
radiază de strălucirea prezenței divine.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină printre
oameni. Ei sunt lumina întregii lumi. Tuturor celor ce poartă Numele Lui,
Domnul le spune: „Voi v-ați consacrat Mie, iar Eu v-am trimis în lume ca
reprezentanți ai Mei.” Așa cum Tatăl L-a trimis pe Hristos în lume, tot astfel,
declară El, „i-am trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17:18). Așa cum Tatăl S-a
descoperit prin Isus, tot așa Isus trebuie să Se descopere prin noi. Deși
Mântuitorul nostru este Marele Izvor al luminii, nu uita, o, creștine, că El
este descoperit prin oameni! Binecuvântările lui Dumnezeu sunt oferite prin
oameni. Domnul a venit în mod personal în lume ca Fiu al omului. Unită cu
natura divină, natura umană trebuie să intre într-o legătură nemijlocită cu
tot ce aparține naturii umane. Biserica lui Hristos și fiecare ucenic al
Domnului, în mod personal, constituie mijloacele rânduite de cer prin care
Dumnezeu li Se descoperă oamenilor. Îngerii slavei așteaptă să transmită
prin voi lumina și puterea cerului pentru cei care sunt gata să moară. Oare
vor da greș oamenii aleși să îndeplinească această lucrare? O, lumea este
privată în mod abuziv și într-o măsură atât de mare de influența Duhului
Sfânt care i-a fost promis!
Dar Domnul Isus nu i-a îndemnat pe ucenici: „Străduiți-vă să faceți ca
lumina voastră să strălucească.” El le-a spus: „Așa să lumineze lumina
voastră.” Dacă Hristos locuiește în inimă, lumina prezenței Sale nu poate fi
ascunsă. Dacă aceia care pretind a fi urmași ai lui Hristos nu sunt lumina
lumii, aceasta se datorează faptului că puterea dătătoare de viață i-a părăsit;
ei nu mai au nicio lumină de răspândit, pentru că nu au nicio legătură cu
Sursa luminii.
În toate veacurile, „Duhul lui Hristos care era în ei” (1 Petru 1:11) i-a
făcut pe adevărații copii ai lui Dumnezeu să fie o lumină pentru oamenii din
generația lor. Iosif a fost o lumină pentru Egipt. Prin moralitatea lui
impecabilă, prin bunăvoință și dragoste, el L-a reprezentat pe Domnul
Hristos în mijlocul unei națiuni idolatre. Când s-au aflat pe drumul spre Țara
Făgăduită, israeliții sinceri au fost o lumină pentru popoarele din jurul lor.
Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. Prin Daniel și tovarășii lui din
Babilon, prin Mardoheu, în Persia, razele puternice ale luminii au strălucit în
mijlocul întunericului din curțile regale. Tot astfel, ucenicii lui Hristos sunt
așezați ca purtători de lumină pe calea spre cer; prin intermediul lor, harul,
mila și bunătatea Tatălui sunt exprimate în mod vizibil pentru lumea
învăluită în întunericul greșitei înțelegeri a lui Dumnezeu. Când văd faptele
lor bune, cei din jur sunt determinați să-L slăvească pe Tatăl din cer,
deoarece în acest fel este evidențiat în mod clar faptul că pe tronul
universului există un Dumnezeu al cărui caracter este vrednic de laudă și
demn de urmat ca exemplu. Iubirea divină, care radiază în inimă, și armonia
creștină, manifestată în viață, sunt ca o scânteiere a strălucirii cerului dată
oamenilor de pe pământ, ca să poată înțelege și să poată prețui frumusețea
și desăvârșirea lui.
Astfel, oamenii sunt ajutați să creadă în „dragostea pe care o are
Dumnezeu față de noi” (1 Ioan 4:16). Inimile care au fost cândva păcătoase
și imorale sunt purificate și transformate pentru a fi prezentate „fără
prihană și pline de bucurie înaintea slavei Sale” (Iuda 24).
Cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteți lumina lumii” evidențiază faptul că
El le-a încredințat urmașilor Săi o misiune mondială. În zilele lui Hristos,
egoismul, mândria și prejudecata ridicaseră un zid înalt și puternic ce îi
despărțea pe aceia cărora li se încredințase custodia scrierilor sfinte de toate
celelalte popoare de pe pământ. Dar Mântuitorul a venit pentru a schimba
această situație. Cuvintele pe care le auzeau oamenii de pe buzele Lui erau
diferite de tot ce auziseră vreodată de la preoți sau de la rabini. Hristos a
dărâmat orice zid de despărțire, a îndepărtat iubirea de sine și prejudecățile
naționaliste care dezbină și a predicat iubirea față de toți membrii familiei
omenești. El i-a înălțat pe oameni mai presus de cercul îngust al
prejudecăților lor egoiste; a anulat toate granițele și deosebirile artificiale
din interiorul societății. El nu a făcut nicio deosebire între cunoscuți și
străini, prieteni și dușmani. Domnul ne-a învățat să considerăm orice suflet
care are nevoie de ajutor ca fiind aproapele nostru și să privim lumea ca
fiind domeniul nostru de activitate.
După cum razele soarelui străbat până în cele mai îndepărtate colțuri
ale lumii, tot astfel Dumnezeu plănuiește ca lumina Evangheliei să ajungă la
fiecare locuitor al pământului. Dacă biserica lui Hristos și-ar fi îndeplinit
obiectivul avut în vedere de Domnul nostru, lumina ar fi strălucit peste toți
cei care se află încă în întuneric, în ținutul morții și al umbrelor ei. În loc de a
se grupa în comunități sociale închise, evitând astfel să-și asume
responsabilitatea și să poarte crucea, membrii bisericii ar fi trebuit să se
răspândească în toate țările, lăsând ca lumina lui Hristos să strălucească prin
ei, lucrând asemenea Lui pentru mântuirea oamenilor. Dacă ar fi procedat în
acest fel, „Evanghelia aceasta a Împărăției” ar fi fost dusă cu repeziciune în
toată lumea.
Acesta este modul în care trebuie să fie îndeplinit planul lui Dumnezeu
de a alege un popor care să fie al Său, începând cu Avraam, din câmpiile
Mesopotamiei, și până la noi, cei de azi. El spune: „Voi face din tine un neam
mare și te voi binecuvânta; … și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12:2).
Cuvintele rostite de Hristos în Predica de pe Munte au fost un ecou al
declarațiilor profetului-evanghelist și ne sunt adresate nouă, celor care trăim
în această ultimă generație: ,,Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și
slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60:1). Dacă în sufletul vostru răsare
slava Domnului, dacă ați privit frumusețea Aceluia care este mai mare
„peste zecile de mii” și a Aceluia „întru totul vrednic de iubit”, dacă în inima
voastră a început să strălucească prezența slavei Sale, voi sunteți cei cărora
le este adresat acest cuvânt al Domnului. Ați stat voi împreună cu Hristos pe
Muntele Schimbării la Față? Jos, în câmpie, se află sufletele înrobite de
Satana; ele așteaptă cuvântul credinței și al rugăciunii ca să le elibereze.
Nu trebuie doar să contemplăm slava lui Hristos, ci și să vorbim despre
frumusețea caracterului Său. Isaia nu s-a mulțumit doar să privească slava lui
Hristos, ci a vorbit despre El. Când David a început să mediteze la iubirea
uimitoare a lui Dumnezeu, în inima lui s-a aprins un foc și a început să
vorbească. El nu a putut să nu descrie ce a văzut și a simțit. Oare cel care
poate înțelege, prin credință, planul minunat de răscumpărare, slava
singurului Fiu al lui Dumnezeu, nu trebuie să mărturisească despre aceasta?
Cine poate contempla iubirea de nedescris manifestată pe crucea de pe
Golgota prin moartea lui Hristos, ca să nu pierim, ci să avem viața veșnică,
cine poate înțelege toate acestea și să nu aibă cuvinte pentru a-și exprima
admirația față de slava Mântuitorului?
„În locașul Lui, totul strigă: Slavă!” (Psalmii 29:9). Cântărețul plăcut al lui
Israel L-a lăudat pe Domnul cu harfa, zicând: „Voi spune strălucirea slăvită a
măreției Tale și voi cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea
înfricoșată și eu voi povesti mărimea Ta” (Psalmii 145:5,6).
 Crucea de pe Golgota trebuie înălțată înaintea oamenilor pentru a le
atrage atenția asupra ei și pentru a-i face să se gândească la ea. Atunci,
toate capacitățile lor spirituale vor fi înzestrate cu o putere divină, care vine
direct de la Dumnezeu. Toate energiile lor se vor concentra într-o lucrare
sinceră pentru Domnul. Lucrătorii vor răspândi asupra lumii raze de lumină,
ca niște facle vii care luminează pământul.
O, Domnul Hristos îl acceptă cu atâta bucurie și bunăvoință pe fiecare
om care I se consacră! El unește natura umană cu natura divină pentru a o
face capabilă să vestească în lume taina iubirii întrupate. Vorbiți despre
această iubire, rugați-vă și cântați despre ea; proclamați pretutindeni solia
slavei Sale și continuați să înaintați cu perseverență în regiuni tot mai
îndepărtate.
Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu
recunoștință, ispitele învinse cu mult curaj, bunătatea, blândețea, mila și
dragostea, manifestate în mod firesc, sunt lumini care strălucesc în caracter,
în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lumina vieții nu a strălucit
niciodată.
Capitolul 3
Spiritualitatea Legii
Nu am venit să stric … , ci să împlinesc.
Matei 5:17
Cel care a proclamat Legea pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor și al
flăcărilor, a fost chiar Domnul Hristos. Slava lui Dumnezeu coborâse peste
piscuri, asemenea unui foc mistuitor, iar muntele se cutremurase datorită
prezenței Lui. Oștirile lui Israel stătuseră plecate cu fața la pământ și
ascultaseră copleșite de respect și înfiorate declarațiile sfinte ale Legii. Ce
contrast față de scena de pe Muntele Fericirilor! Sub cerul de vară, într-o liniște
tulburată doar de cântecele păsărilor, Domnul Isus dezvăluia principiile
Împărăției Sale. Deși, de data aceasta, le vorbea oamenilor pe un ton plin de
iubire, El le explica principiile aceleiași Legi vestite pe Sinai.
Când a fost proclamată Legea, poporul Israel trebuia să fie impresionat
de manifestarea puterii și a maiestății lui Dumnezeu, deoarece sensibilitatea
morală a israeliților se degradase în timpul robiei îndelungate din Egipt;
totuși El li S-a descoperit ca Dumnezeu al iubirii în aceeași măsură în care li
S-a descoperit pe Muntele Fericirilor.
Domnul a venit din Sinai
Și a răsărit peste ei din Seir,
A strălucit din muntele Paran
Și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți,
Având în dreapta Lui focul Legii.
Da, El iubește popoarele;
Toți sfinții sunt în mâna Ta.
Ei au stat la picioarele Tale,
Au primit cuvintele Tale (Deuteronomul 33:2,3).

Dumnezeu i-a descoperit lui Moise slava Sa prin acele cuvinte minunate
care au rămas peste veacuri ca o moștenire inestimabilă: „Și Domnul a
trecut pe dinaintea lui și a strigat: «Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu
plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie,
care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea,
răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat și
pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al
treilea și al patrulea neam!»” (Exodul 34:6,7)
Legea proclamată pe Sinai era o expresie a principiului dragostei, Legea
cerului revelată în condițiile vieții de pe pământ. Această Lege a fost
încredințată unui Mijlocitor – Acela care avea puterea de a readuce inima
omului în armonie cu principiile Legii. Dumnezeu dezvăluise scopul Legii,
declarându-i poporului Israel: „Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Exodul 22:31).
Dar poporul Israel nu a înțeles natura spirituală a Legii și, mult prea
adesea, pretinsa lui ascultare era doar o respectare a formelor și a
ceremoniilor, și nu o consacrare a inimii față de suveranitatea iubirii. Când
Isus le-a descoperit oamenilor, atât prin caracterul, cât și prin lucrarea Lui, o
reprezentare a atributelor sfinte, binevoitoare și părintești ale lui Dumnezeu
și le-a dovedit lipsa de valoare a îndeplinirii formale a ceremoniilor,
conducătorii iudei nu au acceptat și nici nu au înțeles cuvintele Lui. Ei
considerau că Isus trata prea superficial cerințele Legii, iar când le-a expus
adevărurile fundamentale, care constituiau motivația slujirii cerute de
Dumnezeu, ei, privind doar la aspectele exterioare, L-au acuzat că încearcă
să desființeze Legea.
Deși rostite calm și liniștit, cuvintele lui Hristos erau însoțite de o
seriozitate și o putere care tulburau inima oamenilor. Ei așteptau în zadar ca
Isus să repete tradițiile lipsite de viață și cerințele stricte ale rabinilor și „au
rămas uimiți de învățătura Lui, căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu
cum îi învățau cărturarii lor”(Matei 7:28,29). Fariseii au observat deosebirea
imensă dintre maniera lor de a învăța și aceea a lui Hristos. Ei au văzut că
maiestatea, puritatea și frumusețea adevărului, care exercitau o influență
profundă și duioasă, aveau o înrâurire puternică asupra ascultătorilor.
Iubirea divină, sensibilitatea și duioșia Mântuitorului atrăgeau la Sine inima
oamenilor. Rabinii au văzut că prin învățăturile Sale toată învățătura lor era
anulată. Domnul dărâma zidul de despărțire care le flatase atât de mult
mândria și exclusivismul, iar ei se temeau că, dacă I se va îngădui să
continue, îi va îndepărta pe oameni cu totul de la ei. Prin urmare, fariseii și
conducătorii Îl urmăreau cu o ostilitate înverșunată, sperând să găsească
vreo ocazie de a-L discredita în fața mulțimii, pentru a stârni disprețul
acesteia față de El, astfel încât Sinedriul să aibă posibilitatea de a obține
condamnarea Lui la moarte.
Pe Muntele Fericirilor, Isus era supravegheat îndeaproape de spioni, iar
în timp ce dezvăluia principiile neprihănirii, fariseii răspândeau zvonul că
învățătura Lui este în opoziție cu legile date de Dumnezeu pe Sinai.
Mântuitorul nu a făcut nicio declarație care să contrazică religia și
orânduirile prescrise prin Moise, deoarece fiecare rază de lumină divină pe
care marele conducător al lui Israel o transmisese poporului provenea de la
Domnul Hristos. Deși mulți gândesc în inima lor că Domnul Isus a venit să
desființeze Legea, El Și-a arătat în cuvinte clare atitudinea față de Legea
divină. „Să nu credeți”, a zis El, „că am venit să stric Legea sau Prorocii.”
Însuși Creatorul oamenilor, Dătătorul Legii, a declarat că nu
intenționează să înlăture prevederile ei. Tot ce există în natură, de la firul de
praf care se vede în raza de soare și până la lumile din înălțimi, este supus
Legii. Iar ordinea și armonia din lumea naturii depind de respectarea Legilor
Sale. Tot astfel, viața tuturor ființelor inteligente este condusă de marile
principii ale neprihănirii, iar bunăstarea întregului univers depinde de
conformarea față de ele. Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca pământul
acesta să fie adus la existență. Îngerii respectă principiile ei, iar ca pământul
să fie în armonie cu cerul, la rândul său omul trebuie să respecte Legea
divină. Când „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii
lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7), Domnul i-a prezentat
omului din Eden cuvintele Legii. Misiunea lui Hristos pe pământ nu a fost
aceea de a desființa Legea, ci de a-l aduce pe om, prin harul Său, înapoi la
ascultare de prevederile ei.
Ucenicul iubit, care a auzit cuvintele Domnului Isus pe munte, scriind la
multă vreme după aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, vorbea despre Lege
ca fiind o obligație perpetuă. El spune că „păcatul este călcarea Legii” și că
„oricine face păcat, face și fărădelege” (1 Ioan 3:4). El explică în mod clar că
Legea la care se referă este „o poruncă veche pe care ați avut-o de la
început” (1 Ioan 2:7). Ioan vorbește despre Legea care a existat la creație și a
fost repetată pe muntele Sinai.
Domnul Isus a vorbit despre Lege, declarând: „Am venit nu să stric, ci să
împlinesc.” El a folosit aici cuvântul „a împlini” în același sens în care l-a
folosit atunci când i-a spus lui Ioan Botezătorul că planul Lui este să
împlinească „tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15), adică să respecte cerința
Legii pe deplin, să ofere un exemplu de conformare desăvârșită față de voia
lui Dumnezeu.
El a avut misiunea de a „vesti o Lege mare și minunată” (Isaia 42:21).
Domnul urma să demonstreze natura spirituală a Legii, să prezinte principiile
ei vaste și profunde și să exprime în mod clar obligativitatea ei veșnică.
Caracterul celor mai nobili și mai educați oameni reprezintă doar o vagă
licărire a frumuseții divine a caracterului lui Hristos, despre care Solomon,
prin inspirația Duhului Sfânt, a scris că este „Cel dintâi între zecile de mii …,
și toată ființa Lui este plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5:10-16); și
despre care David, privindu-L în viziune profetică, a zis: „Tu ești cel mai
frumos dintre oameni” (Psalmii 45:2). Pe întregul parcurs al peregrinajului
Său pe pământ, Domnul Isus, manifestarea vizibilă și unică a persoanei
Tatălui, strălucirea slavei Sale, Răscumpărătorul care S-a dăruit pe Sine din
iubire, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viața
Lui se demonstrează în mod clar acea iubire de origine cerească, principiile
creștinești, temelia legilor unei neprihăniri veșnice.
„Câtă vreme nu vor trece cerul și pământul”, a spus Domnul Isus, „nu va
trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat
toate lucrurile.” Prin propria supunere față de Lege, Domnul Hristos a
mărturisit în favoarea caracterului ei neschimbător și a dovedit că, prin harul
Lui, orice fiu și orice fiică a lui Adam o poate respecta în mod desăvârșit. Pe
munte, El a declarat că nu va trece nici cea mai mică iotă din Lege până când
nu se vor împlini toate lucrurile – toate lucrurile care privesc neamul
omenesc, acele lucruri care au o legătură cu planul de mântuire. Domnul
Isus nu ne învață că Legea va fi abrogată vreodată, ci ne îndreaptă privirile
spre orizontul cel mai îndepărtat, asigurându-ne că Legea își va păstra
autoritatea până la capăt, așa încât nimeni să nu poată presupune că
misiunea Lui a fost aceea de a pune capăt valabilității prevederilor ei. Atâta
timp cât cerul și pământul vor continua să existe, principiile sfinte ale Legii
lui Dumnezeu vor rămâne valabile. Neprihănirea Lui, care „este ca munții”
(Psalmii 36:6), va continua să fie izvorul din care se revarsă pretutindeni valuri
de binecuvântare pentru a înviora pământul.
Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, prin urmare,
neschimbătoare, oamenii păcătoși nu se pot ridica prin puterea proprie la
înălțimea standardului cerințelor ei. Acesta a fost motivul pentru care a venit
Domnul Isus ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Lui a fost aceea de a-i face
pe oameni părtași ai naturii divine, de a-i aduce într-o stare de armonie cu
principiile Legii cerului. Când renunțăm la păcat și Îl acceptăm pe Hristos ca
Mântuitor personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Deci prin
credință desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea”
(Romani 3:31).
Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și
le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). Deși sistemul jertfelor, care arătau
spre Hristos ca Mielul lui Dumnezeu care va ridica păcatul lumii, urma să-și
încheie menirea odată cu moartea Lui, totuși principiile neprihănirii
exprimate prin Decalog sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul veșnic al
lui Dumnezeu. Nicio poruncă nu a fost anulată, nicio iotă sau o frântură nu a
fost modificată. Acele principii care i-au fost prezentate omului în Paradisul
edenic drept marea Lege a vieții vor exista în forma lor neschimbată în
Paradisul restaurat. Când Edenul va înflori din nou pe pământ, Legea iubirii
lui Dumnezeu va fi respectată de toate ființele care există sub soare.
„Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri.” „Lucrările mâinilor
Lui sunt credincioșie și dreptate; toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite
pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și neprihănire.” „De multă vreme știu
din învățăturile Tale că le-ai așezat pentru totdeauna” (Psalmii 119:89;
111:7,8; 119:152).

Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci
și va învăța pe oameni așa va fi chemat cel mai mic
în Împărăția cerurilor.
Matei 5:19
Aceasta înseamnă că nu va avea niciun loc în Împărăția cerurilor, pentru
că acela care încalcă în mod intenționat o poruncă nu respectă niciuna
dintre ele, nici în duh și adevăr, nici în fapt. „Căci cine păzește toată Legea și
greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacov 2:10).
Nu dimensiunile actului de neascultare definesc păcatul, ci abaterea de
la voința explicită a lui Dumnezeu, chiar și în cel mai mic amănunt, deoarece
aceasta arată că încă mai există o legătură între suflet și păcat. O asemenea
persoană slujește cu o inimă împărțită. În suflet are loc o negare a lui
Dumnezeu, o răzvrătire împotriva guvernării Sale, chiar dacă nu se manifestă
în mod evident.
Dacă oamenii ar fi fost liberi să se îndepărteze de cerințele Domnului și
să-și stabilească singuri un standard cu privire la îndatoririle proprii, ar fi
existat o varietate de standarde, potrivit modului de gândire al fiecăruia, iar
guvernarea lui Dumnezeu ar fi fost uzurpată. Voia omului ar fi fost
considerată supremă, iar voia cea înaltă și sfântă a lui Dumnezeu – expresia
iubirii față de ființele create de El – ar fi fost dezonorată și nerespectată.
Ori de câte ori își aleg propria cale, oamenii intră în conflict cu
Dumnezeu. Ei nu vor avea niciun loc în Împărăția cerurilor, pentru că luptă
chiar împotriva principiilor fundamentale ale cerului. Prin nerespectarea
voinței lui Dumnezeu, ei se așază de bunăvoie de partea lui Satana,
vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. Omul va trăi nu printr-un singur cuvânt,
nici prin mai multe, ci prin fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu. Noi nu putem fi
în siguranță dacă desconsiderăm chiar și un singur cuvânt al lui Dumnezeu,
tratându-l într-o manieră superficială și interpretându-l după cum ni se pare
nouă bine. Fiecare poruncă a Legii este spre binele și fericirea omului atât în
viața aceasta, cât și în viața viitoare. Prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu,
omul este înconjurat de un zid de apărare care îl ferește de rău. Cel care
înlătură doar o mică parte din acest zid ridicat de Dumnezeu distruge
capacitatea lui (a zidului) de a-l proteja, pentru că deschide o poartă prin care
vrăjmașul poate intra ca să devasteze și să ruineze.
Prin încumetarea de a ignora voia lui Dumnezeu în privința unui singur
aspect, primii noștri părinți au deschis stăvilarele unui potop de vaiuri care s-
a revărsat asupra lumii. Fiecare persoană care urmează exemplul lor va
culege aceleași roade. Iubirea lui Dumnezeu este temelia fiecărei prevederi a
Legii Sale, iar cel care se îndepărtează de ea își făurește propria nefericire.

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră

nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor,
cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.
Matei 5:20
Cărturarii și fariseii nu Îl acuzau numai pe Domnul Hristos, ci și pe
ucenicii Lui. Ei îi considerau niște păcătoși, pentru că nu respectau ritualurile
și regulile tradiționale ale rabinilor. Adesea, ucenicii erau încurcați și necăjiți
de critica și acuzațiile acelora pe care erau obișnuiți să-i considere învățători
religioși. Isus a demascat înșelătoria lor. El a declarat că neprihănirea pe care
fariseii o prețuiau atât de mult era lipsită de orice valoare. Iudeii pretindeau
că sunt un popor deosebit și credincios, favorizat de Dumnezeu, dar Hristos
a arătat că religia lor era lipsită de credința care mântuiește. Toate
pretențiile lor de evlavie, tradițiile omenești și ceremoniile lor, chiar și
realizările de care erau atât de mândri în împlinirea cerințelor exterioare ale
Legii, nu-i ajutau să devină sfinți. Ei nu erau curați din punct de vedere moral
și nu aveau un caracter nobil.
O religie legalistă nu este suficientă pentru a aduce sufletul în armonie
cu Dumnezeu. Practicile religioase riguroase și aspre ale fariseilor, lipsa
smereniei, a sensibilității, a duioșiei și a iubirii erau o piatră de poticnire
pentru păcătoși. Ei erau ca sarea care și-a pierdut gustul, deoarece influența
lor nu avea nicio capacitate de a împiedica procesul de degradare morală a
lumii. Singura credință adevărată este aceea care „lucrează prin dragoste”
(Galateni 5:6) pentru a curăța sufletul de orice imoralitate. Este ca un aluat
care transformă caracterul.
Iudeii ar fi trebuit să învețe toate aceste lucruri din învățăturile
profeților. Cu secole în urmă, strigătul sufletului după neprihănirea lui
Dumnezeu își găsise atât expresia, cât și răspunsul în cuvintele profetului
Mica: ,,Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea
Dumnezeului celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viței
de un an? Dar primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri
de untdelemn? (…) Ți s-a arătat, omule, ce este bine! Și ce alta cere Domnul
de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu
Dumnezeul tău?” (Mica 6:6-8)
Profetul Osea a indicat ce anume constituia însăși esența fariseismului,
spunând: „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade. Cu cât roadele
sale erau mai multe, cu atât mai multe altare a zidit; cu cât îi propășea țara,
cu atât înfrumuseța stâlpii idolești” (Osea 10:1). În timp ce pretindeau că Îi
slujesc lui Dumnezeu, în realitate, iudeii lucrau pentru ei înșiși. Neprihănirea
lor era rodul eforturilor personale de a păzi Legea în conformitate cu ideile
proprii și pentru folosul lor egoist. Prin urmare, această neprihănire nu
putea fi mai bună decât erau ei înșiși. În străduința lor de a se sfinți singuri,
ei încercau să obțină ceva curat dintr-un lucru necurat. Legea lui Dumnezeu
este sfântă după cum El este sfânt, este desăvârșită după cum El este
desăvârșit. Ea îi prezintă omului neprihănirea lui Dumnezeu. Prin propria
putere, omul nu poate păzi această Lege, deoarece natura umană este
degradată, decăzută, deformată și întru totul diferită de caracterul lui
Dumnezeu. Faptele inimii egoiste sunt asemenea unor lucruri „necurate” și
„toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).
 Având în vedere că Legea este sfântă, iudeii nu puteau ajunge la starea
de neprihănire prin propriile eforturi de a o păzi. Dacă voiau să intre în
Împărăția cerurilor, ucenicii lui Hristos trebuiau să dobândească o
neprihănire diferită de cea a fariseilor. Dumnezeu le-a oferit, în Fiul Său,
neprihănirea desăvârșită a Legii. Dacă erau dispuși să-și deschidă inima pe
deplin pentru a-L primi pe Hristos, atunci însăși viața lui Dumnezeu, iubirea
Lui, ar fi rămas în ea, transformându-i după chipul Său; astfel, prin darul fără
plată al lui Dumnezeu, ei ar fi ajuns să aibă acea neprihănire pe care o cerea
Legea. Dar fariseii Îl respingeau pe Hristos. „Întrucât n-au cunoscut
neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o
neprihănire a lor înșiși și nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă
Dumnezeu” (Romani 10:3).
Domnul Isus le-a explicat ascultătorilor Lui ce înseamnă păzirea
poruncilor lui Dumnezeu – o reproducere a caracterului lui Hristos în viața
lor. Pentru că, în El, Dumnezeu Se descoperea cu claritate în fiecare zi
înaintea ochilor lor.

Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său

va cădea sub pedeapsa judecății.
Matei 5:22
Domnul spusese prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta… Să
nu te răzbuni și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19:17,18). Adevărurile prezentate
de Hristos erau aceleași adevăruri pe care le predicaseră profeții, dar ele
deveniseră greu de înțeles, din cauza împietririi inimii și a iubirii de păcat.
Cuvintele Mântuitorului le dezvăluiau ascultătorilor Săi faptul că, deși îi
condamnau pe alții ca fiind nelegiuiți, ei înșiși erau la fel de vinovați,
deoarece în inima lor exista răutate și ură.
Pe malul celălalt al Mării Galileei, față în față cu locul în care erau
adunați, se găsea Țara Basanului, o regiune singuratică ale cărei înălțimi
împădurite și defileuri sălbatice erau locurile de pândă preferate de tot felul
de răufăcători. Veștile despre jafurile și crimele comise în acea zonă erau
proaspete în mintea oamenilor, iar mulți erau plini de zel în ce privește
denunțarea acelor făcători de rele. În același timp însă, ei înșiși erau furioși și
ostili, cultivând cea mai înverșunată ură împotriva opresorilor lor romani. Ei
considerau că au dreptul să-i urască și să-i disprețuiască pe cei ce aparțineau
tuturor celorlalte popoare și chiar pe concetățenii lor care nu se conformau
ideilor lor în toate privințele. Prin aceasta, ei încălcau Legea, care spune: „Să
nu ucizi.”
Spiritul urii și al răzbunării s-a născut mai întâi în Satana, și tocmai acest
spirit l-a determinat să provoace moartea Fiului lui Dumnezeu. Oricine se
complace în răutate și ostilitate dezvoltă același spirit, iar roadele lui vor
duce la moarte. În gândul răzbunării sunt ascunse faptele rele, ca o plantă în
semințele ei. „Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș; și știți că niciun
ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el” (1 Ioan 3:15).
„Oricine va zice fratelui său: «Prostule!» va cădea sub pedeapsa
soborului.” Dăruindu-L pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră,
Dumnezeu a arătat cât de mare este valoarea pe care o atribuie fiecărei
ființe umane, iar El nu-i acordă niciunui om dreptul de a vorbi în mod
disprețuitor despre un semen al său. Chiar dacă vedem greșeli și slăbiciuni la
cei din preajma noastră, Dumnezeu declară că fiecare om este proprietatea
Lui – atât prin creație, cât și prin răscumpărarea plătită cu sângele prețios al
lui Hristos. Toți oamenii au fost creați după chipul Său și chiar cei mai
decăzuți și mai degradați trebuie tratați cu respect și amabilitate. Dumnezeu
ne va considera răspunzători pentru un singur cuvânt disprețuitor spus la
adresa unui suflet pentru care Hristos Și-a dăruit viața.
„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă
l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7). „Cine
ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba
stăpânului său” (Romani 14:4).
„Oricine va zice: «Nebunule!» va cădea supt pedeapsa focului gheenei.”
În Vechiul Testament, cuvântul „nebun” se referea la o persoană care și-a
pierdut credința sau care s-a dedat cu totul la răutate. Domnul Isus spune că
oricine îl va condamna pe fratele lui ca fiind un păcătos sau un disprețuitor al
lui Dumnezeu dovedește că el însuși este demn de aceeași condamnare.
Hristos Însuși, când S-a luptat cu Satana pentru trupul lui Moise, „n-a
îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară” (Iuda 9). Dacă ar fi
procedat astfel, Domnul S-ar fi așezat singur pe terenul lui Satana, deoarece
acuzația este arma celui rău. În Sfânta Scriptură, Satana este numit „pârâșul
fraților noștri” (Apocalipsa 12:10). Isus nu a dorit să folosească niciuna dintre
armele lui Satana. El l-a întâmpinat prin cuvintele: „Domnul să te mustre!”
(Iuda 9)
Domnul este exemplul nostru. Când ajungem în conflict cu vrăjmașii lui
Hristos, nu trebuie să le răspundem cu un spirit ostil și răzbunător și nici să
facem declarații care ar putea să pară niște replici acuzatoare. Cei ce vestesc
soliile lui Dumnezeu nu trebuie să rostească niciun cuvânt pe care nici chiar
Maiestatea cerului nu l-ar fi folosit în conflictul cu Satana. Trebuie să lăsăm
în grija lui Dumnezeu judecarea și condamnarea altora.

Împacă-te cu fratele tău.

Matei 5:24
Iubirea lui Dumnezeu este mai mult decât simpla absență a urii; ea este
un principiu pozitiv și activ, un izvor viu care curge în permanență spre
binecuvântarea celorlalți. Dacă iubirea lui Hristos locuiește în noi, nu numai
că nu vom simți ură față de semenii noștri, dar vom căuta să ne arătăm iubirea
față de ei prin orice mijloace posibile.
Domnul Isus a zis: „Dacă îți aduci darul la altar și acolo îți aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te
întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul” (Matei 5:23,24).
Cel care aducea jertfa își exprima dorința de a deveni, prin credința în
Hristos, părtaș al milei și al iubirii lui Dumnezeu. Dar ar fi fost o adevărată
parodie ca un om să-și exprime credința în iubirea iertătoare a lui
Dumnezeu, în timp ce îngăduia în inima lui un spirit lipsit de iubire.
Când cineva care pretinde că Îi slujește lui Dumnezeu greșește față de
un frate sau îi aduce prejudicii, el prezintă în mod fals caracterul lui
Dumnezeu, iar această greșeală trebuie mărturisită. Pentru a fi în armonie
cu Dumnezeu, el trebuie să fie conștient de păcatul lui și să-l recunoască.
Poate că fratele respectiv a făcut față de noi o greșeală mai mare decât
aceea pe care am făcut-o noi față de el, dar aceasta nu micșorează
responsabilitatea noastră. Dacă, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, ne
aducem aminte că o persoană are ceva împotriva noastră, trebuie să lăsăm
deoparte rugăciunea, recunoștința, darul nostru de bunăvoie, să mergem la
fratele cu care avem neînțelegeri și să ne mărturisim păcatul cu umilință,
cerându-i iertare.
Dacă am adus un prejudiciu sau o pagubă de orice fel vreunui frate,
trebuie să-l despăgubim. Dacă am făcut declarații false cu privire la el, chiar și
fără rea intenție, sau dacă am interpretat greșit cuvintele lui, dacă am
prejudiciat influența lui în vreun fel, trebuie să mergem la cei cu care am
vorbit și să retragem toate declarațiile greșite și păgubitoare.
Cât de mult rău s-ar putea evita dacă neînțelegerile dintre frați nu le-ar
fi descoperite altora, ci ar fi discutate sincer și deschis între cei în cauză, în
spiritul iubirii creștine! Cât de multe rădăcini de amărăciune ar putea fi
smulse, înainte de a fi afectați și alții și cât de uniți în dragoste ar fi putut fi
urmașii lui Hristos!

Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie

ca s-o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui.
Matei 5:28
Iudeii se mândreau cu moralitatea lor și priveau cu oroare la practicile
imorale ale păgânilor. Prezența ofițerilor romani, pe care conducerea
imperială îi adusese în Palestina, era o ofensă continuă pentru poporul
iudeu, deoarece acești străini aduseseră cu ei un potop de obiceiuri păgâne,
de patimi și de practici imorale. În Capernaum, oficialii romani frecventau
locurile de plimbare și participau la ocaziile de sărbătoare alături de
însoțitoarele lor vesele, iar adesea se plimbau cu bărcile lor de agrement,
tulburând liniștea Lacului Galileei cu râsetele lor. Oamenii așteptau să-L audă
pe Isus condamnând aspru această categorie socială, dar nu mică le-a fost
uimirea când au auzit cuvinte care dovedeau cu claritate tocmai răul din
inima lor!
Domnul Isus spunea că, atunci când un gând rău este nutrit și iubit,
oricât de ascuns ar fi el, dovedește că păcatul încă domnește în inimă.
Sufletul plin de amărăciune și resentimente se află încă în robia nelegiuirii.
Cel care își găsește plăcerea privind scene imorale, care își îngăduie un gând
păcătos, o privire pătimașă poate fi ușor atras să comită fățiș păcatul, cu
toată povara lui de rușine și durere care frânge inima, dezvăluind adevărata
natură a răului pe care l-a ascuns în tainele sufletului. Nu ispita, sub
influența căreia cineva poate ajunge să comită un păcat teribil, este cea care
dă naștere răului, ci aceasta doar dezvoltă sau face vizibil ceea ce era deja
ascuns în inimă, în stare latentă. „Ceea ce gândește un om în inima lui aceea
este el”, „căci din inimă ies izvoarele vieții” (Proverbele 23:7; 4:23 –
traducere din ediția engleză).
 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat,
taie-o și leapădă-o de la tine.
Matei 5:30
Orice om ar fi de acord să renunțe chiar și la mâna dreaptă pentru a
opri cangrena care se răspândește în organism, punându-i viața în pericol.
Cu atât mai mult ar trebui să fie dispus să renunțe la orice i-ar pune în
pericol viața spirituală.
Sufletele degradate și înrobite de Satana trebuie răscumpărate și
eliberate prin Evanghelie, ca să se poată bucura de libertatea glorioasă a
copiilor lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu nu este doar acela de a alina
suferințele care constituie rezultatul inevitabil al păcatului, ci acela de a-l
elibera pe om de păcatul care este sursa suferințelor. Sufletul corupt și
degradat din punct de vedere moral trebuie curățat, transformat, pentru a
putea fi îmbrăcat în „frumusețea Domnului, Dumnezeului nostru” (Psalmii
90:17) și făcut „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). „Lucruri pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au
suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L
iubesc” (1 Corinteni 2:9). Numai veșnicia va putea dezvălui destinul glorios al
omului înnoit după chipul lui Dumnezeu.
Pentru a atinge acest ideal înalt, trebuie să sacrificăm orice ar putea
constitui o piedică pe calea credinței. Păcatul își păstrează puterea de
influență asupra noastră prin intermediul voinței. Scoaterea ochiului sau
tăierea mâinii reprezintă predarea voinței. Adesea ni se pare că a-I preda
voința noastră lui Dumnezeu înseamnă a consimți să trăim ca și când am
avea un membru schilodit sau un organ extirpat. Dar Hristos spune că este
mai bine ca eul să fie schilodit, dacă, în felul acesta, poți avea viața veșnică.
Ceea ce consideri un dezastru constituie, de fapt, poarta spre cel mai înalt
beneficiu.
Dumnezeu este izvorul vieții, iar noi putem avea viață numai dacă
păstrăm comuniunea cu El. Despărțiți de Dumnezeu, putem fi stăpânii
propriei existențe pentru puțin timp, dar nu avem adevărata viață. „Dar cea
dedată la plăceri, măcar că trăiește, este moartă” (1 Timotei 5:6). Dumnezeu
ne poate oferi viața numai dacă Îi predăm voința noastră. Păcatele ascunse
la care Se referea Isus pot fi învinse numai dacă Îi încredințăm ființa noastră
și primim viața Lui.
Chiar dacă puteți ascunde păcatul în inima voastră, astfel încât să
rămână necunoscut de oameni, totuși cum veți sta în prezența lui
Dumnezeu?
Dacă refuzați să-I supuneți voința voastră lui Dumnezeu, voi alegeți
moartea. Pentru păcat, oriunde s-ar găsi el, Dumnezeu este un foc mistuitor.
Dacă alegeți să rămâneți atașați de păcat, prezența lui Dumnezeu, care
nimicește păcatul, va trebui să vă nimicească și pe voi.
A te preda lui Dumnezeu înseamnă un sacrificiu; dar este un sacrificiu al
lucrurilor de jos pentru cele cerești, al celor pământești pentru cele
spirituale, al lucrurilor pieritoare pentru cele veșnice. Nu este intenția lui
Dumnezeu să distrugă voința noastră, pentru că numai prin exercitarea ei
putem îndeplini ceea ce dorește El. Voința noastră trebuie să-I fie
încredințată Lui, ca să o putem primi înapoi purificată și înnobilată și, astfel,
aflați într-o legătură plină de iubire cu Dumnezeu, El să poată revărsa prin
noi valurile iubirii și ale puterii Sale. Oricât de dureroasă și de amară ar
putea să i se pară inimii îndărătnice și încăpățânate această consacrare,
totuși este în beneficiul ei.
Iacov nu a cunoscut biruința credinței și nu a primit titlul de luptător cu
Dumnezeu până când nu a căzut, lovit și lipsit de putere, în brațele Îngerului
legământului. Numai atunci când Iacov „șchiopăta din coapsă” (Geneza
32:31) trupele înarmate ale lui Esau s-au liniștit înaintea lui. Iar faraonul,
mândrul moștenitor de neam împărătesc, a încetat să se răzvrătească și a
cerut binecuvântarea numai după ce a simțit cea mai adâncă durere. Tot
astfel, Cel ce este Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut „desăvârșit prin
suferințe” (Evrei 2:10), iar copiii credinței „au fost viteji în războaie” și „au
pus pe fugă oștirile vrăjmașe” (Evrei 11:34). Așa „împart ologii prada” (Isaia
33:23) și cel slab ajunge „ca David”, iar „casa lui David (…), ca îngerul
Domnului” (Zaharia 12:8).

Oare este îngăduit unui bărbat

să-și lase nevasta pentru orice pricină?
Matei 19:3
La iudei, unui bărbat îi era îngăduit să se despartă de soția sa pentru
ofensele cele mai neînsemnate, iar apoi femeia avea dreptul să se
recăsătorească. Această practică adusese multă nenorocire, josnicie și păcat.
În Predica de pe Munte, Isus a declarat în mod deschis că legătura căsătoriei
nu putea fi ruptă în niciun caz, cu excepția încălcării legământului conjugal.
„Oricine”, a zis El, „își lasă nevasta, afară de pricină de curvie, și ia pe alta de
nevastă preacurvește și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat
preacurvește” (Matei 19:9).
Mai târziu, când fariseii L-au întrebat cu privire la legalitatea divorțului,
Domnul Isus le-a îndreptat atenția ascultătorilor Săi spre instituirea căsătoriei,
așa cum fusese rânduită la creație. „Din pricina împietririi inimilor voastre”, a
spus El, „a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele, dar de la început n-a fost
așa” (Matei 19:8). El a făcut referire la zilele binecuvântate din Eden, când
Dumnezeu declarase că toate lucrurile erau „foarte bune”. Căsătoria și
Sabatul aveau o origine comună; erau două instituții-surori, menite să-I
aducă slavă lui Dumnezeu și să binecuvânteze omenirea. Când a unit mâinile
sfintei perechi în legământul căsătoriei, spunând că astfel „va lăsa omul pe
tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur
trup” (Geneza 2:24), Dumnezeu a enunțat legea căsătoriei pentru toți copiii
lui Adam, până la încheierea timpului. Legământul căsătoriei, pe care Tatăl
cel veșnic l-a declarat ca fiind bun, reprezenta principiul celei mai mari
binecuvântări și al celei mai înalte dezvoltări a omului.
Căsătoria a fost pervertită de păcat, așa cum s-a întâmplat cu toate
celelalte daruri bune pe care Dumnezeu le-a încredințat omenirii, dar scopul
Evangheliei este acela de a reface puritatea și frumusețea ei. Atât în Vechiul,
cât și în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a
reprezenta relația sacră și plină de duioșie dintre Hristos și poporul Său, pe
care l-a răscumpărat cu prețul jertfei de pe Golgota. „Preaiubitul meu este al
meu, și eu sunt a lui.” Iar Cel care este pentru mireasă „deosebit din zece
mii” îi spune alesei Lui: „Ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai niciun cusur”
(Cântarea cântărilor 2:16; 5:10; 4:7).
În perioada de mai târziu, scriindu-le creștinilor din Efes, apostolul Pavel
declară că Domnul l-a făcut pe bărbat capul femeii pentru a fi protectorul ei,
cel care asigură unitatea familiei, așa cum Hristos este capul Bisericii și
Mântuitorul trupului ei spiritual. Prin urmare, el spune: „Și după cum
Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților
lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos
Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfințească, după ce a curățit-o
prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică
slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără
prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile
lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși” (Efeseni 5:24-28).
Numai harul lui Hristos poate face ca această instituție să fie așa cum a
rânduit-o Dumnezeu – un mijloc de binecuvântare și dezvoltare a omenirii.
Astfel, familiile de pe pământ, în unitatea, pacea și dragostea lor, pot
reprezenta familia cerului.
La fel ca în zilele lui Hristos, starea societății contemporane este o
reprezentare denaturată a idealului cerului pentru această legătură sfântă.
Totuși Evanghelia lui Hristos oferă o mângâiere chiar și pentru aceia care au
găsit amărăciune și dezamăgire acolo unde sperau să găsească tovărășie și
bucurie. Răbdarea și amabilitatea pe care le poate împărtăși Duhul Său vor
îndulci mult amărăciunea unei căsătorii nefericite. Inima în care locuiește
Hristos va fi atât de plină de dragostea Lui, atât de recunoscătoare, încât nu
va simți acea nevoie copleșitoare de a beneficia de simpatia și atenția altora.
Când sufletul se consacră lui Dumnezeu, înțelepciunea Lui poate îndeplini
lucrări ce par imposibile pentru înțelepciunea omenească. Prin descoperirea
harului Său, inimile care erau cândva indiferente și înstrăinate pot fi unite
prin legături mai stabile și mai durabile decât cele de pe pământ – legăturile
de aur ale unei iubiri care va rezista testului încercării.

Să nu jurați nicidecum.
Matei 5:34
După ce a rostit această poruncă, Domnul a explicat motivul, spunând
că nu trebuie să jurăm „nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui
Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este așternutul picioarelor Lui; nici pe
Ierusalim, pentru că este cetatea Marelui Împărat…, nici pe capul tău, căci nu
poți face un singur păr alb sau negru” (Matei 5:34-36).
Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Noi nu avem niciun lucru pe care să
nu-l fi primit și, mai mult decât atât, noi nu avem nimic care să nu fi fost
plătit pentru noi cu sângele lui Hristos. Tot ce avem poartă amprenta crucii,
este cumpărat cu un sânge mai valoros decât orice estimare posibilă,
deoarece reprezintă chiar viața lui Dumnezeu. Prin urmare, nu avem dreptul
să prezentăm nicio garanție pentru împlinirea cuvântului nostru, deoarece
nu ne aparține nimic.
Iudeii au înțeles porunca a treia ca fiind o interzicere a folosirii
profanatoare a Numelui lui Dumnezeu, dar și-au luat permisiunea de a folosi
jurăminte. Pentru ei, jurământul era o practică obișnuită. Prin Moise, li se
interzisese să jure, folosind garanții false, dar iudeii aveau numeroase
strategii de a se sustrage de la obligația impusă prin jurământ. Atâta vreme
cât reușeau să ascundă minciuna prin intermediul unor subterfugii legale, ei
nu se temeau nici să comită o profanare, nici să se abțină de la folosirea de
mărturii false.
Domnul Isus a condamnat practicile lor, declarând că obiceiul de a jura
este o încălcare a poruncii lui Dumnezeu. Totuși Mântuitorul nu a interzis
folosirea jurământului în cadrul justiției, unde Dumnezeu este invocat în
mod solemn ca martor al faptului că declarația făcută constituie adevărul și
numai adevărul. Domnul Însuși, când a fost judecat de Sinedriu, a acceptat
să depună mărturie sub jurământ. Marele-preot I-a spus: „Te jur, pe
Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Isus a
răspuns: „Da, sunt” (Matei 26:63,64). Dacă în Predica de pe Munte ar fi
condamnat folosirea jurământului, Isus ar fi confirmat propria învățătură cu
ocazia judecării Sale de către Sinedriu, mustrându-l pe marele-preot pentru
solicitarea de a depune o mărturie sub jurământ.
Mulți oameni nu se tem să-și înșele semenii, dar, sub influența Duhului
Sfânt sau doar din obișnuință, consideră că este ceva îngrozitor să-L mintă
pe Creatorul lor. De aceea, când li se solicită să depună un jurământ, ei sunt
conștientizați de faptul că nu mărturisesc doar înaintea oamenilor, ci
înaintea lui Dumnezeu, iar dacă rostesc o mărturie falsă, o fac în prezența
Aceluia care cunoaște inima și știe adevărul cu exactitate. Gândul la
pedepsele îngrozitoare pentru acest păcat exercită asupra lor o influență
constrângătoare.
Dar dacă există cineva care poate mărturisi sub jurământ, fără să comită
o greșeală, acela este creștinul. El trăiește în permanență ca în prezența lui
Dumnezeu și știe că Dumnezeu îi cunoaște fiecare gând, iar când i se cere să
jure într-un cadru legal, este corect să Îl cheme pe Dumnezeu ca martor că
declarația lui constituie adevărul și numai adevărul.
Domnul Isus a continuat stabilind un principiu care, dacă ar fi respectat,
ar face ca jurământul să nu fie necesar. El i-a învățat pe oameni că adevărul
exact ar trebui să fie norma fundamentală a modului lor de vorbire. „Felul
vostru de vorbire să fie: Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de
la cel rău” (Matei 5:37).
Aceste cuvinte condamnă toate acele expresii și fraze lipsite de sens
care merg până la limita profanării. Ele condamnă complimentele
amăgitoare, ocolirea adevărului, flatările, exagerările, prezentarea falsă a
produselor în tranzacțiile comerciale, care sunt niște practici obișnuite în
societate și în lumea afacerilor. Ele învață că acela care încearcă să pară ceea
ce nu este sau ale cărui cuvinte nu exprimă adevăratele gânduri ale inimii,
nu poate fi considerat demn de încredere și loial adevărului.
Dacă aceste cuvinte ale Domnului Hristos ar fi fost luate în considerare
și respectate, oamenii ar fi încetat să-și exprime bănuielile rele și criticile
lipsite de bunăvoință. Cine poate fi sigur că spune purul adevăr atunci când
comentează faptele și motivele altora? Cât de adesea mândria, pasiunea și
resentimentele personale nuanțează impresiile percepute! O privire sau un
cuvânt cu subînțeles, până și tonul vocii pot avea un rol esențial în
exprimarea unei minciuni. Chiar și faptele pot fi prezentate într-o asemenea
manieră, încât să transmită o impresie falsă. Și „orice trece peste” adevăr
„este de la cel rău”.
Tot ce face creștinul trebuie să fie la fel de transparent ca lumina
soarelui. Adevărul este de la Dumnezeu; oricine se îndepărtează în vreun fel
de la linia dreaptă a adevărului se încredințează puterii celui rău. Totuși nu
este ușor să rostești adevărul exact. Noi nu putem spune adevărul, dacă nu îl
cunoaștem. Dar cât de des ideile preconcepute, predispozițiile intelectuale,
cunoașterea parțială și erorile de raționament împiedică înțelegerea corectă
a subiectelor pe care le tratăm! Dacă mintea noastră nu este călăuzită în
mod continuu de Acela care este adevărul, nu putem rosti adevărul.
Prin intermediul apostolului Pavel, Domnul Hristos ne îndeamnă:
„Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum
trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4:6). „Niciun cuvânt stricat să nu
vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har
celor ce-l aud” (Efeseni 4:29). În lumina acestor declarații ale Scripturii,
cuvintele lui Isus rostite pe munte reprezintă o condamnare a conversațiilor
glumețe, ușuratice și nerușinate. Ele implică nu doar cerința ca vorbirea
noastră să fie în conformitate cu adevărul, ci și curată.
Cei care au învățat de la Hristos „nu vor lua deloc parte la lucrările
neroditoare ale întunericului” (Efeseni 5:11). În vorbire, ca și în modul lor de
viață, ei vor fi simpli, cinstiți și credincioși, deoarece se pregătesc să intre în
societatea celor sfinți, în gura cărora „nu s-a găsit minciună” (Apocalipsa
14:5).

Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău.

Ci, oricui te lovește peste obrazul drept,
întoarce-i și pe celălalt.
Matei 5:39
Contactul cu soldații romani era pentru iudei o permanentă sursă de
iritare. Pretutindeni, în Iudeea și Galileea, erau staționate detașamente
militare, iar prezența acestora îi amintea poporului de decăderea sa, ca
națiune. Cu amărăciune în suflet, iudeii auzeau sunetul puternic al trâmbiței
și vedeau trupele încolonându-se în jurul steagului Romei pentru a saluta
acest simbol al puterii ei. Conflictele dintre oamenii de rând și soldații
romani erau frecvente, instigând și intensificând și mai mult ura poporului.
Adesea, când vreun oficial roman, însoțit de garda lui de soldați, se grăbea
să ajungă de la o garnizoană la alta, lua cu forța țăranii evrei pe care îi
întâlnea lucrând la câmp și îi obliga să-i care poverile pe drumurile de munte
sau să îndeplinească oricare alt serviciu de care avea nevoie. Această
practică era un obicei apărat de legea romană, iar dacă vreun iudeu se
împotrivea cerințelor era pedepsit cu cruzime. Fiecare zi adâncea în inima
poporului dorul de a scutura jugul roman. În rândul galileenilor, care erau
niște oameni curajoși și aspri, spiritul de revoltă ajunsese la culme. Deoarece
se afla chiar la graniță, Capernaumul era reședința unei garnizoane romane
și, chiar în timp ce Isus îi învăța, ascultătorii vedeau compania de soldați,
care le amintea de amara umilire a lui Israel. Oamenii priveau cu nerăbdare
la Domnul Hristos, sperând că El va fi Cel care va strivi mândria Romei.
Isus privea cu tristețe chipurile îndreptate spre El și observa spiritul de
răzbunare care își lăsase amprenta pe fața lor. El știa cu câtă durere și
nerăbdare își doreau ei puterea de a-i zdrobi pe cei care îi oprimau. Cu
regret în suflet, a început să-i îndemne: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face
rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Matei
5:39).
Aceste cuvinte nu erau altceva decât o repetare a învățăturii Vechiului
Testament. Este adevărat că regula „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”
(Leviticul 24:20) era o parte a legilor date prin Moise, dar aceasta fusese o
lege civilă. Nimeni nu avea dreptul de a se răzbuna singur, pentru că Domnul
le poruncise: „Nu zice: «Îi voi întoarce eu răul»”, „Nu zice: «Cum mi-a făcut
el, așa am să-i fac și eu, îi voi răsplăti după faptele lui»”, „Nu te bucura de
căderea vrăjmașului tău”, „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să
mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea” (Proverbele 20:22; 24:29,17;
25:21,22).
Întreaga viață a lui Isus a fost o întruchipare a acestui principiu.
Mântuitorul Își părăsise căminul ceresc tocmai pentru a le aduce vrăjmașilor
Săi pâinea vieții. Deși, din leagăn și până la mormânt, a fost mult persecutat
și calomniat, El a răspuns la toate acestea doar printr-o continuă
manifestare a acelei iubiri care iartă. Prin intermediul profetului Isaia,
Domnul spusese: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii
înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de
scuipări.” „Când a fost chinuit și asuprit n-a deschis gura deloc, ca un miel pe
care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a
deschis gura” (Isaia 50:6; 53:7). Iar de pe crucea Golgotei străbat peste
veacuri cuvintele rugăciunii Sale pentru cei care L-au ucis și făgăduința plină
de speranță adresată tâlharului muribund.
Domnul Hristos a fost înconjurat pretutindeni de prezența Tatălui și
nimic din ceea ce s-a întâmplat în viața Lui nu a avut loc fără să fie îngăduit
de Iubirea Infinită, în scopul binecuvântării întregii lumi. Gândul acesta a fost
pentru Domnul un izvor de mângâiere și tot astfel este și pentru noi. Cel care
împărtășește pe deplin Spiritul lui Hristos rămâne în Hristos. Toate loviturile
îndreptate împotriva lui cad mai întâi asupra Mântuitorului, deoarece
prezența Lui apărătoare îl înconjoară. Orice i se întâmplă vine din partea
Domnului Hristos. El nu este nevoit să se împotrivească niciunui rău, pentru
că Isus este apărătorul lui. Nimic nu-l poate atinge, decât dacă este permis
de Domnul, și „toate lucrurile” care sunt îngăduite de El „lucrează împreună
spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28).
„Oricui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă
te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.”
Domnul Isus nu numai că Și-a îndemnat ucenicii să nu se opună cererilor
celor care dețineau puterea, ci le-a spus să facă mai mult decât erau
solicitați. Atât cât era posibil, ei trebuiau să-și îndeplinească orice îndatorire,
chiar dacă aceasta depășea prevederile legilor iudaice. Legea, așa cum
fusese dată prin Moise, impunea o grijă atentă și plină de milă față de săraci.
Când un sărac își oferea haina drept garanție pentru o datorie, creditorului
nu i se permitea să intre cu forța în casa lui pentru a o lua, ci trebuia să
rămână în stradă, așteptând să-i fie adusă. Și oricare ar fi fost
circumstanțele, garanția trebuia înapoiată celui dator înainte de căderea
nopții (Deuteronomul 24:10-13). În zilele Domnului Hristos, aceste măsuri
legale pline de milă erau ignorate, dar Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se
supună deciziilor curții de judecată, chiar dacă aceasta le-ar fi impus mai mult
decât era autorizat de legea lui Moise. Dacă li se cerea o haină, trebuiau să se
supună. Mai mult decât atât, ei trebuiau să-i înapoieze creditorului datoria,
chiar dacă acel creditor le cerea mai mult decât avea dreptul să primească
printr-o hotărâre judecătorească. „Oricui vrea să se judece cu tine”, a spus El,
„și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa.” Și dacă un curier îți cere să mergi cu el o
milă, mergi două.
Domnul Isus a adăugat: „Celui ce-ți cere, dă-i și nu întoarce spatele celui
ce vrea să se împrumute de la tine.” Aceeași învățătură fusese prezentată
prin Moise: „Să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea
fratelui tău celui lipsit. Ci să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i
trebuie, ca să facă față nevoilor lui” (Deuteronomul 15:7,8). Această
declarație a Sfintei Scripturi explică în mod clar cuvintele Mântuitorului.
Hristos nu ne învață să răspundem fără discernământ tuturor solicitărilor
celor care cer milă, ci ne spune: „Să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă
față nevoilor lui”, iar aceasta ar trebui să fie mai degrabă un dar decât un
împrumut, căci ni se spune: „Trebuie să dați cu împrumut fără să nădăjduiți
ceva în schimb” (Luca 6:35). Cine se dăruiește pe sine, făcând bine, ajută la
trei: se ajută pe el, pe cel în nevoie și pe „Mine”.

Iubiți pe vrăjmașii voștri.

Matei 5:44
Pentru iudeii care din fire erau răzbunători, lecția Mântuitorului: „Să nu
vă împotriviți celui ce vă face rău” constituia o declarație greu de acceptat și
au început să murmure între ei. Dar Domnul Isus a continuat cu o declarație
și mai categorică: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști
pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe
cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă
asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”
(Matei 5:43-45).
Acesta era spiritul legii pe care rabinii o interpretaseră greșit, ca fiind un
cod de reguli aspru și inflexibil. Ei se credeau mai buni decât alți oameni și, în
virtutea nașterii lor ca israeliți, considerau că au dreptul să beneficieze de o
favoare deosebită din partea lui Dumnezeu, dar Domnul Isus a evidențiat
faptul că spiritul iubirii iertătoare era singura dovadă că erau conduși de
motive mai nobile decât acelea ale vameșilor și păcătoșilor, pe care ei îi
disprețuiau.
El le-a îndreptat atenția ascultătorilor spre Conducătorul universului, pe
care L-a prezentat cu un nume nou – „Tatăl nostru”. Domnul a dorit ca
oamenii să înțeleagă cât de duioase erau sentimentele lui Dumnezeu față de
ei. El ne învață că Dumnezeu Se îngrijește de fiecare suflet pierdut și că,
exact „cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se
tem de El” (Psalmii 103:3). Nicio altă religie nu i-a oferit vreodată lumii o
asemenea concepție despre Dumnezeu. Păgânismul îi învăța pe oameni să
considere Ființa Supremă ca fiind mai degrabă o divinitate de care trebuie să
se teamă, decât una pe care să o iubească – o zeitate malefică și
răuvoitoare, ce trebuie împăcată și îmblânzită prin jertfe, și nu un Tată care
revarsă asupra copiilor Săi darul iubirii Sale. Chiar și poporul Israel ajunsese
atât de orb față de învățăturile prețioase ale profeților cu privire la
Dumnezeu, încât această descoperire a iubirii Sale părintești constituia un
subiect nou, nemaiîntâlnit, un nou dar pentru omenire.
Iudeii susțineau că Dumnezeu îi iubește pe cei care Îi slujesc, adică, în
conformitate cu concepțiile lor, pe cei care îndeplinesc cerințele rabinilor, și
că restul lumii este ținta supărării și a blestemului Său. Domnul Isus a
declarat că nu era așa; că toți oamenii, atât cei buni, cât și cei răi, beneficiază
de strălucirea soarelui iubirii Sale. Ei ar fi trebuit să învețe acest adevăr chiar
din natură, pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și
peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei
5:44).
An de an, pământul produce recoltele bogate și își continuă mișcarea în
jurul soarelui nu datorită puterii lui interioare. Mâna lui Dumnezeu este cea
care conduce planetele și le menține în poziția lor, în mersul lor ordonat prin
univers. Puterea lui Dumnezeu este cea care face ca vara și iarna, semănatul
și seceratul, ziua și noaptea să urmeze în succesiunea lor naturală. Cuvântul
Său face să crească vegetația în abundență, să apară frunzele și să
înflorească florile. Fiecare lucru bun pe care îl avem, fiecare rază de soare și
fiecare picătură de ploaie, fiecare bucățică de hrană, fiecare clipă a vieții
este un dar al iubirii.
Tatălui nostru ceresc i-a fost milă de noi, chiar și atunci când caracterul
nostru era nedemn și lipsit de iubire, când eram „vrednici să fim urâți și
urându-ne unii pe alții”. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu,
Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru
faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:3-5). Dacă
acceptăm dragostea Sa, ea ne va face asemenea Lui, buni, atenți și miloși, nu
numai față de cei care ne sunt pe plac, ci și față de cei mai păcătoși și mai răi
oameni.
Copiii lui Dumnezeu sunt părtași ai naturii Sale. Nu statutul social,
originea etnică, naționalitatea sau avantajele religioase sunt cele care
dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu, ci iubirea, o
iubire care cuprinde întreaga omenire. Dacă inima lor nu este în mod
categoric închisă față de Duhul lui Dumnezeu, chiar și cei păcătoși vor fi
impresionați de bunătatea noastră față de ei. Chiar dacă este posibil ca ei să
reacționeze cu ură când sunt tratați cu ură, totuși, când sunt iubiți, vor
răspunde cu iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Cel care răspunde urii
cu iubire. A fi bun cu omul cel rău și nerecunoscător, a face bine fără să aștepți
nimic în schimb constituie blazonul casei regale cerești, dovada sigură prin
care copiii Celui Preaînalt își dezvăluie statutul lor nobil.

Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și

Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.
Matei 5:48
Cuvântul „dar” sugerează faptul că aici este exprimată o concluzie, o
urmare logică a ceea ce s-a spus înainte. Domnul Isus le-a vorbit
ascultătorilor Săi despre harul lui Dumnezeu, despre mila și dragostea Sa
neschimbătoare, apoi i-a îndemnat să fie desăvârșiți. Deoarece Tatăl vostru
„este bun și cu cei nemulțumitori, și cu cei răi” (Luca 6:35), deoarece El S-a
oprit pentru a vă ridica din starea voastră decăzută, ca urmare, a zis Isus, și
voi puteți avea un caracter asemănător cu al Său și puteți sta fără vină în
prezența oamenilor și a îngerilor.
 Deși beneficiem de harul lui Dumnezeu, condițiile vieții veșnice sunt
exact aceleași care au fost în Eden – neprihănirea desăvârșită, armonia cu
Dumnezeu, conformarea deplină față de principiile Legii Sale. Standardul
moral prezentat în Vechiul Testament este același standard pe care îl prezintă
Noul Testament. Acest standard nu face parte din categoria celor pe care nu le
putem atinge. Fiecare poruncă sau instrucțiune dată de Dumnezeu conține o
făgăduință cât se poate de sigură. Dumnezeu a pregătit mijloacele prin care
să putem deveni asemenea Lui și El va îndeplini aceasta pentru toți cei care
nu se vor opune cu îndărătnicie, împiedicând astfel lucrarea harului Său.
Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste de nedescris, iar când înțelegem
ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri care
întrece orice cunoștință, în inima noastră se naște dragostea față de El. Prin
descoperirea caracterului plăcut și atrăgător al Domnului Hristos, prin
cunoașterea iubirii pe care a manifestat-o El față de noi pe când eram încă
păcătoși, inima împietrită este sensibilizată și cucerită, iar păcătosul este
transformat, devenind un copil al cerului. Dumnezeu nu folosește mijloace
de constrângere, ci alungă păcatul din inimă prin intermediul iubirii. Prin
iubire, El înlocuiește mândria cu umilința, și răzvrătirea necredinței, cu
dragostea și încrederea.
Iudeii se străduiseră până la epuizare să atingă desăvârșirea prin
propriile eforturi, dar nu reușiseră. Domnul Hristos le spusese deja că aceia
care au o astfel de neprihănire nu vor putea intra niciodată în Împărăția
cerurilor. Iar apoi, le îndreptase atenția spre acea neprihănire pe care o vor
avea toți cei ce vor intra în ceruri. Domnul a descris roadele neprihănirii pe
întregul parcurs al Predicii de pe Munte, dar acum, printr-o singură frază, El
a scos în evidență sursa și natura acesteia: „Fiți desăvârșiți după cum
Dumnezeu este desăvârșit.” Legea nu este altceva decât o transcriere a
caracterului lui Dumnezeu. Tatăl vostru ceresc este întruchiparea
desăvârșită a principiilor care constituie temelia guvernării Sale.
Dumnezeu este iubire. Iubirea, lumina și bucuria se revarsă asupra
tuturor făpturilor create de El, asemenea razelor de lumină ale soarelui.
Dăruirea este esența naturii Sale. Însăși viața Lui este izvorul iubirii
neegoiste.
Slava lui Dumnezeu
Este binele copiilor Săi;
Și bucuria Lui este dragostea față de noi
 Și grija Sa părintească.
El ne spune să fim desăvârșiți așa cum este El. Noi trebuie să fim niște
surse de lumină și o binecuvântare în cercul nostru limitat, întocmai cum
este El pentru univers. Nimic din ce avem de oferit nu vine din noi înșine, ci
lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm
strălucirea ei asupra altora. Cu bunătatea primită din bunătatea Lui, putem
să fim desăvârșiți în sfera noastră de influență, așa cum Dumnezeu este
desăvârșit în sfera Lui.
Domnul a zis: „Fiți desăvârșiți după cum Tatăl vostru este desăvârșit.”
Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu, sunteți părtași ai naturii Sale și deci nu
puteți fi altfel, decât asemenea Lui. Fiecare copil trăiește datorită faptului că
părintele său i-a dat viață. Dacă sunteți copiii lui Dumnezeu, născuți prin
Duhul Său, voi trăiți datorită vieții pe care ați primit-o de la El. În Domnul
Hristos locuiește „toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9); și viața lui
Isus este manifestată în mod vizibil „în trupul nostru muritor” (2 Corinteni
4:11). Această viață va da naștere unui caracter asemenea Lui și se va
manifesta prin fapte ca ale Lui. Prin urmare, veți trăi în armonie cu fiecare
prevedere a Legii Sale, pentru că „Legea Domnului este desăvârșită și
înviorează sufletul” (Psalmii 19:7). Prin dragoste, „neprihănirea legii” va fi
„împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după
îndemnurile Duhului” (Romani 8:4).
Capitolul 4
Adevăratul motiv al slujirii
Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră
înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei.
Matei 6:1
Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe munte erau o expresie a
învățăturii nerostite, care se reflecta în însăși viața Sa, dar pe care oamenii
nu reușiseră să o înțeleagă. Ei nu puteau pricepe de ce El, în ciuda faptului că
avea o putere atât de mare, neglijase să o folosească pentru a obține ceea
ce credeau ei că ar fi cel mai bine. Atitudinea, motivele și metodele lor erau
opusul celor pe care le avea El. Deși pretindeau că sunt foarte zeloși în a
apăra onoarea Legii, adevăratul obiectiv pe care îl urmăreau era glorificarea
de sine, iar Domnul Hristos dorea să-i ajute să priceapă clar că omul care se
iubește pe sine este un călcător al Legii.
Totuși principiile împărtășite de farisei sunt caracteristice omenirii în
toate veacurile. Spiritul fariseismului este spiritul naturii umane și, deși
Mântuitorul a arătat contrastul dintre spiritul și metodele Lui și cele ale
rabinilor din vremea Sa, învățătura Lui este la fel de valabilă pentru oamenii
din toate timpurile.
În zilele lui Hristos, fariseii se străduiau fără încetare să câștige favoarea
Cerului, cu scopul de a-și asigura onoarea și prosperitatea pământească, pe
care ei le considerau ca fiind răsplata virtuții. Ei îndeplineau actele de
binefacere în văzul oamenilor, pentru a atrage atenția asupra lor și pentru a-
și câștiga o reputație de sfințenie. Domnul Isus a criticat în mod categoric
intenția lor de a-i impresiona pe alții, declarând că Dumnezeu nu recunoaște
o asemenea slujire și că laudele și admirația oamenilor, pe care le doreau ei
cu atâta ardoare, constituiau singura răsplată pe care o vor primi vreodată.
„Când faci milostenie”, a zis Isus, „să nu știe stânga ta ce face dreapta,
pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns, și Tatăl tău, care vede în
ascuns, îți va răsplăti.”
Prin aceste cuvinte, Domnul nu a declarat că faptele de binefacere
trebuie ținute secret. Apostolul Pavel, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, nu
a ascuns sacrificiul generos al creștinilor macedoneni, ci a vorbit despre
bunătatea pe care le-a dăruit-o Hristos, prin care îi influențau și pe alții să
împărtășească același spirit. În același sens, el îi scria bisericii din Corint,
spunând: „Râvna voastră a îmbărbătat pe foarte mulți dintre ei” (2 Corinteni
9:2).
Chiar Domnul Hristos explică în mod clar declarația făcută, spunând că
faptele de binefacere nu trebuie să aibă scopul de a obține lauda și cinstea
din partea oamenilor. Adevărata evlavie nu ne îndeamnă niciodată la efortul
de a face paradă. Cei cărora le face plăcere să fie lăudați și caută să fie flatați
sunt creștini doar cu numele.
Urmașii lui Hristos nu îndeplinesc fapte bune pentru gloria personală, ci
pentru slava Aceluia, prin puterea și harul căruia au reușit să le facă. Orice
faptă bună este făcută numai prin puterea Duhului Sfânt, iar Duhul nu este
dat pentru glorificarea celui ce L-a primit, ci pentru proslăvirea Celui care L-a
dat. Când lumina lui Hristos strălucește în suflet, buzele vor fi pline de laudă
și de mulțumire la adresa lui Dumnezeu. Rugăciunea, îndeplinirea datoriei,
bunăvoința și renunțarea la sine nu vor mai constitui niște subiecte de
meditație sau de conversație. Eul va fi ascuns, iar Isus Hristos Se va arăta ca
fiind totul în toate.
Trebuie să dăruim cu sinceritate, nu pentru a face paradă de faptele
noastre bune, ci pentru că ne este milă de cei suferinzi și îi iubim. Cerul
prețuiește sinceritatea intenției și adevărata bunătate a inimii. Iubirea
sinceră, devotamentul și dedicarea totală sunt considerate de Dumnezeu
mai prețioase decât aurul din Ofir.
Nu trebuie să ne gândim la răsplată, ci la actul slujirii; cu toate acestea,
bunătatea manifestată în acest spirit nu va rămâne nerăsplătită. „Tatăl tău,
care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Deși este adevărat că marea răsplată, în
care sunt cuprinse toate celelalte, este Însuși Dumnezeu, cel credincios Îl
primește și se bucură de El numai în măsura în care devine asemenea Lui în
caracter. Numai cei care se aseamănă se pot prețui reciproc. Când ne
consacrăm lui Dumnezeu ca să slujim nevoilor omenirii, El ni Se dăruiește pe
Sine.
Nimeni nu poate face ca inima și viața lui să devină un mijloc prin care
să se poată revărsa înspre alții șuvoiul de binecuvântare a lui Dumnezeu,
fără ca el însuși să nu beneficieze de o răsplătire bogată. Dealurile și câmpiile
nu suferă nicio pierdere prin faptul că îi fac loc râului de munte să ajungă la
mare. Ceea ce dăruiesc le este răsplătit însutit. Deoarece torentul care se
rostogolește zgomotos în vadul lui lasă în urmă darul fertilității și al
abundenței. Iarba de pe malurile lui este de un verde mai proaspăt, copacii
au un frunziș mai bogat, florile sunt mai vioaie. Când căldura toridă a verii
face ca pământul să fie uscat și sterp, cursul râului este marcat de un culoar
de verdeață, iar câmpia care și-a deschis inima ca să poarte comoara de apă a
muntelui înspre mare este înveșmântată în prospețime și frumusețe, ca o
mărturie despre recompensa pe care harul lui Dumnezeu le-o oferă tuturor
celor ce se dăruiesc pe ei înșiși pentru a fi mijlocul prin care se revarsă spre
lume acest har.
Aceasta este binecuvântarea celor care își arată mila față de cei săraci.
Profetul Isaia spune: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe
nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce
spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va
încolți repede… Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în
locuri fără apă…; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu
seacă” (Isaia 58:7-11).
Lucrarea de binefacere este binecuvântată de două ori. În timp ce îi
binecuvântează pe alții, cel care le dăruiește nevoiașilor este binecuvântat el
însuși într-o măsură chiar și mai mare. Harul lui Hristos dezvoltă în caracterul
lui trăsături opuse egoismului – trăsături care îi vor desăvârși, îi vor înnobila
și îi vor îmbogăți viața. Faptele de bunătate, săvârșite în taină, vor uni inimile
și le vor atrage tot mai aproape de inima lui Hristos, din care izvorăște
fiecare impuls generos și neegoist. Micile atenții, gesturile de iubire și
sacrificiul de sine, care se manifestă în viață tot atât de liniștit ca parfumul
unei flori, nu sunt o parte neînsemnată a binecuvântării și a fericirii vieții. Iar
în final, se va vedea că renunțarea la sine pentru binele și fericirea altora,
oricât de umilă și neapreciată ar fi aici, pe pământ, este recunoscută de Cer
ca fiind o dovadă a legăturii noastre cu Regele slavei, care a fost bogat, și
totuși S-a făcut sărac pentru noi.
Chiar dacă faptele de bunătate sunt făcute în taină, rezultatul acestora
în caracterul celui care le îndeplinește nu poate fi ascuns. Dacă lucrăm cu o
dedicare totală ca niște urmași ai lui Hristos, vom fi aduși într-o părtășie mai
strânsă cu Dumnezeu, iar influența Duhului lui Dumnezeu asupra inimii
noastre va scoate la iveală armoniile sacre ale sufletului, ca răspuns la
atingerea divină.
Cel ce le dă talente mai multe acelora care și-au dezvoltat în mod
înțelept darurile încredințate lor apreciază cu mulțumire slujirea copiilor Săi,
care cred în Cel Preaiubit, prin harul și puterea căruia au îndeplinit toate
lucrurile. Cei care au căutat să-și formeze un caracter creștin desăvârșit,
folosindu-și capacitățile pentru a face fapte bune, vor culege în lumea
viitoare ce au semănat în lumea aceasta. Lucrarea începută pe pământ își va
atinge scopul final în acea viață mai sfântă și mai nobilă, care va continua de-
a lungul veșniciei.

Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii.

Matei 6:5
Fariseii stabiliseră anumite ore pentru rugăciune, dar se întâmpla
adesea ca ei să fie departe de casă la timpul hotărât. În aceste situații, ei se
opreau oriunde ar fi fost, indiferent dacă erau pe stradă sau într-o piață, în
mijlocul unei mulțimi de oameni grăbiți, și își repetau acolo, cu voce tare,
rugăciunile lor ceremoniale. O asemenea închinare adusă numai pentru
glorificarea de sine a determinat o mustrare necruțătoare din partea lui Isus.
Cu toate acestea, Domnul nu a dezaprobat rugăciunea în public, deoarece El
Însuși S-a rugat atât în prezența ucenicilor Săi, cât și în prezența mulțimii. Dar
Isus voia să spună că rugăciunea particulară nu trebuie făcută în public.
Rugăciunile noastre, rostite în momentele de devoțiune tainică, trebuie să fie
auzite numai de Dumnezeu. Nicio ureche curioasă nu trebuie să primească
povara acestui gen de cereri.
„Când te rogi, intră în odăița ta.” Pentru rugăciunea tainică este necesar
să avem un loc special. Domnul Isus avea locuri alese pentru comuniunea cu
Dumnezeu, iar noi trebuie să procedăm în același fel. Adesea, trebuie să ne
retragem într-un loc anume, oricât de umil ar fi, unde să putem fi singuri cu
Dumnezeu.
„Roagă-te Tatălui tău care este în ascuns.” Când ne rugăm în Numele lui
Isus, putem veni în prezența lui Dumnezeu cu încrederea unui copil. Nu
avem nevoie de niciun mijlocitor omenesc. Prin Domnul Isus, ne putem
deschide inima înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unei persoane care ne
cunoaște și ne iubește.
În locul tainic al rugăciunii, unde ne poate vedea și auzi doar Dumnezeu,
putem să-I destăinuim Părintelui îndurării și al înțelegerii infinite cele mai
tainice dorințe și năzuințe ale noastre, iar în liniștea și în tăcerea sufletului,
acel glas care nu zăbovește niciodată să răspundă strigătului nevoii omenești
îi va vorbi inimii noastre.
„Domnul este plin de milă și de îndurare” (Iacov 5:11). Cu o iubire
neobosită, El așteaptă să audă mărturisirile celor greșiți care I s-au împotrivit
și să accepte pocăința lor. Domnul așteaptă să vadă un semn de mulțumire
din partea noastră, așa cum așteaptă o mamă să vadă zâmbetul de
recunoaștere al copilului ei drag. El ar dori să ne facă să înțelegem cât de
arzător este dorul inimii Lui pentru noi. Domnul ne invită să aducem
încercările noastre în atenția compasiunii și înțelegerii Sale, să încredințăm
necazurile noastre iubirii Sale, să primim vindecarea Sa pentru rănile noastre
și puterea Sa pentru slăbiciunea noastră și să lăsăm ca prezența Lui să umple
golul din inima noastră. Niciun om care a venit la El nu a fost dezamăgit
vreodată. „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se
umple fața de rușine” (Psalmii 34:5).
Cei care Îl caută pe Dumnezeu în locul lor tainic pentru a-I vorbi despre
nevoile lor și pentru a-I cere ajutor nu se vor ruga în zadar. „Tatăl tău care
vede în ascuns îți va răsplăti.” Când Domnul Hristos va deveni tovarășul
nostru de zi cu zi, vom simți că puterile unei lumi nevăzute sunt prezente
pretutindeni în jurul nostru și, privind la Isus, vom ajunge asemenea Lui.
Privind la El, suntem schimbați. Caracterul nostru devine sensibil, blând și
curat, fiind pregătit pentru Împărăția cerească. Rezultatul sigur al relației
noastre de prietenie cu Domnul va fi o sporire a evlaviei, a curăției morale și
a devotamentului. Rugăciunea noastră va deveni din ce în ce mai inteligentă.
Noi vom primi o educație divină, iar aceasta se va vedea printr-o viață
caracterizată de sârguință și zel.
Cel care se îndreaptă în fiecare zi spre Dumnezeu prin rugăciuni
stăruitoare și serioase, pentru a primi ajutor, sprijin și putere de la El, va
avea aspirații nobile, o înțelegere limpede a adevărului și a responsabilității
personale, obiective înalte de acțiune și o continuă foame și sete după
neprihănire. Prin menținerea unei legături permanente cu Dumnezeu, vom
deveni capabili să le transmitem și celor cu care venim în contact lumina,
pacea, liniștea și simțământul de siguranță care domnesc în inima noastră.
Puterea dobândită în rugăciunea adresată lui Dumnezeu, unită cu efortul
perseverent de educare a minții în ce privește sensibilitatea, atenția și grija
față de nevoile altora îl pregătește pe om pentru îndatoririle zilnice și
menține o stare de pace a spiritului care rămâne aceeași, indiferent de
circumstanțe.
 Dacă ne apropiem de Dumnezeu, El va pune cuvintele Sale pe buzele
noastre, ca să vorbim pentru El și să lăudăm Numele Lui. El ne va învăța
melodia cântecului îngeresc, pentru a-I mulțumi Tatălui nostru ceresc.
Lumina și dragostea Mântuitorului, care locuiește în inima noastră, se vor
dezvălui în fiecare faptă a vieții. Dificultățile și tulburările trecătoare nu pot
afecta nicio viață trăită prin credința în Fiul lui Dumnezeu.

Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe ca păgânii.

Matei 6:7
Păgânii considerau că rugăciunile lor constituiau, prin ele însele, niște
merite pentru ispășirea păcatului. Prin urmare, cu cât rugăciunea era mai
lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi reușit să devină sfinți prin
propriile eforturi, s-ar fi putut bucura de o realizare personală care le-ar fi
dat un motiv de laudă și înălțare de sine. Această concepție cu privire la
rugăciune este un rezultat al principiului ispășirii prin sacrificii personale care
stă la temelia tuturor sistemelor religioase false. Fariseii adoptaseră o
asemenea mentalitate păgână care nu a dispărut nici în zilele noastre, fiind
prezentă chiar printre cei ce se declară creștini. Repetarea unor formule
tradiționale, în timp ce inima nu simte nicio nevoie de Dumnezeu, se
aseamănă cu „bolboroselile” păgânilor.
Rugăciunea nu este un act de ispășire a păcatului; ea nu este o virtute
sau un merit. Cele mai alese și mai frumoase cuvinte nu înseamnă nimic în
comparație cu o dorință sinceră și sfântă. Dacă nu exprimă adevăratele
sentimente ale inimii, chiar și cele mai elocvente rugăciuni sunt doar niște
cuvinte fără rost. Dar rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă sinceră și care
exprimă în mod simplu nevoile sufletului, ca și când i-am cere o favoare unui
prieten, cu încrederea că ne va fi acordată – aceasta este rugăciunea
credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre formale, dar
strigătul nerostit al inimii frânte și copleșite de simțământul păcătoșeniei și
al unei neputințe totale ajunge până la Tatăl oricărei îndurări.
Când postiți, să nu vă luați o înfățișare posomorâtă ca fățarnicii.
Matei 6:16
Postul pe care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât
o formă exterioară. El nu constă doar în a te abține de la hrană, în a te
îmbrăca în sac și a-ți presăra cenușă pe cap. Cel care postește, având
simțământul unei adevărate întristări pentru păcatul săvârșit, nu va căuta
niciodată să atragă atenția.
Scopul postului pe care ni-l cere Dumnezeu nu este acela de a ne chinui
trupul pentru păcatele sufletului, ci de a ne ajuta să înțelegem mai bine
caracterul grav și periculos al păcatului, prin umilirea inimii înaintea lui
Dumnezeu și prin primirea harului Său iertător. Porunca adresată de
Dumnezeu lui Israel a fost: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la
Domnul, Dumnezeul vostru” (Ioel 2:13).
Nu ne va fi de niciun folos să îndeplinim acte de penitență sau să ne
amăgim cu gândul că prin faptele proprii vom merita sau vom cumpăra o
moștenire între cei sfinți. Când a fost întrebat: „Ce să facem ca să săvârșim
lucrările lui Dumnezeu?”, Domnul Hristos a răspuns: „Lucrarea pe care o
cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El” (Ioan
6:28,29). Pocăința constă în renunțarea la eu și întoarcerea la Hristos, iar
când Îl acceptăm pe Hristos, prin credință, adică El să poată trăi viața Sa în
noi, faptele bune vor deveni evidente.
Isus a zis: „Tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să te arăți
că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:17,18).
Tot ce este îndeplinit spre slava lui Dumnezeu trebuie să fie însoțit de un
spirit voios, nu de tristețe și amărăciune. În religia lui Isus nu există nimic
deprimant. Dacă, printr-o atitudine tristă și posomorâtă, lasă impresia că au
fost dezamăgiți de Domnul lor, creștinii reprezintă în mod greșit caracterul
lui Isus și pun la dispoziția vrăjmașilor Lui tocmai argumentele necesare
pentru a I se opune. Chiar dacă declară că Dumnezeu este Tatăl lor, totuși,
prin atitudinea lor tristă și descurajată, ei se prezintă lumii ca și când ar fi
niște orfani.
Domnul Hristos dorește să facem ca lucrarea în slujba Lui să pară
atractivă, așa cum și este în realitate. Luptele renunțării la sine și
frământările tainice ale inimii trebuie să-I fie dezvăluite numai
Mântuitorului, care este înțelegător și milos. Lăsați poverile sufletului la
piciorul crucii și continuați-vă drumul, bucurându-vă de iubirea Aceluia care
v-a iubit mai întâi. Este posibil ca oamenii să nu cunoască niciodată lucrarea
care are loc în taină, în relația sufletului cu Dumnezeu, dar rezultatul acțiunii
Duhului Sfânt asupra inimii va fi vizibil pentru toți, deoarece Acela „care
vede în ascuns îți va răsplăti”.
 Nu vă strângeți comori pe pământ.
Matei 6:19
Comorile adunate pe pământ nu sunt durabile; hoții le fură; moliile și
rugina le distrug; tot ceea ce reprezintă averea noastră poate fi spulberat de
furtună și distrus de incendii. Iar acolo „unde este comoara voastră, va fi și
inima voastră”. Comorile adunate pe pământ vă vor absorbi mintea,
distrugând interesul pentru lucrurile cerești.
În timpul iudeilor, dragostea de bani devenise o obsesie generală.
Spiritul lumesc uzurpase locul cuvenit lui Dumnezeu și religiei în suflet. Tot
așa este și în prezent. Dorința de îmbogățire exercită o influență atât de
amăgitoare, încât conduce la pierderea spiritului nobil și la pervertirea
bunătății, până când victimele ei ajung definitiv pierdute. Viața trăită în
slujba lui Satana este plină de griji, de dificultăți și de muncă istovitoare, iar
bogăția pe care oamenii se străduiesc s-o adune pe pământ durează foarte
puțin.
Domnul Isus a spus: „Strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă
moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este
comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6:20,21).
Recomandarea Domnului este: „Strângeți-vă comori în cer.” Este în
avantajul vostru să obțineți comorile cerești. Din tot ce aveți, numai acestea
sunt cu adevărat ale voastre. Comoara adunată în ceruri este nepieritoare.
Focul și apa nu o pot nimici, hoții nu o pot fura, nici moliile și nici rugina nu o
pot distruge, pentru că ea se află sub protecția lui Dumnezeu.
Comoara pe care Domnul Hristos o consideră mai prețioasă decât orice
obiect de valoare este „bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” (Efeseni 1:18).
Ucenicii lui Hristos sunt numiți „comoara Lui deosebită”. El spune: „Ei sunt
pietrele cununii împărătești” (Zaharia 9:16). „Voi face pe oameni mai rari
decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). Domnul
Hristos – Marele Centru din care radiază toată strălucirea și slava – privește
la poporul Său neprihănit și desăvârșit ca fiind răsplata tuturor suferințelor
Sale, a umilinței și a iubirii Sale, încununarea slavei Sale.
Iar nouă ni s-a acordat privilegiul de a ne alătura Lui în marea lucrare de
răscumpărare și de a beneficia împreună cu El de bogățiile care au fost
câștigate prin moartea și suferințele Sale. Apostolul Pavel le scria creștinilor
tesaloniceni astfel: „Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria sau
cununa noastră de slavă? Nu sunteți voi înaintea Domnului nostru Isus
Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră” (1
Tesaloniceni 2:19,20). Aceasta este comoara pentru care ne îndeamnă
Hristos să lucrăm. Marele seceriș al vieții este caracterul. Fiecare cuvânt sau
faptă care, prin harul lui Hristos, aprinde în sufletul cuiva scânteia impulsului
de a se apropia de cer, fiecare efort pentru formarea unui caracter
asemenea caracterului lui Hristos înseamnă a aduna o comoară în ceruri.
Acolo unde este comoara noastră, va fi și inima noastră. Prin fiecare
efort făcut pentru a-i binecuvânta pe alții ne binecuvântăm pe noi înșine. Cel
care dăruiește valori materiale sau sacrifică timp va contribui, prin
preocuparea și rugăciunile sale, la răspândirea Evangheliei și la binele
sufletelor la care se va ajunge prin această lucrare. Faptul că își arată iubirea
față de ceilalți îl va face capabil să îi iubească mai mult și să se consacre lui
Dumnezeu, pentru a fi înzestrat cu o putere mai mare de a le face altora cel
mai mare bine posibil.
Iar în ziua cea de pe urmă, când bogățiile pământului vor pieri, cel care
și-a adunat o comoară în ceruri va vedea rodul adus de propria viață. Dacă
am urmat îndemnurile lui Hristos, când ne vom aduna în jurul marelui tron
alb, îi vom vedea pe cei mântuiți prin intermediul lucrării noastre și vom
descoperi că un suflet salvat a contribuit la salvarea altora, iar acestea, la
rândul lor, au contribuit la salvarea altora – o mulțime de credincioși
mântuiți care au fost aduși în cerul păcii ca rezultat al străduințelor noastre.
Atunci, ne vom depune cu toții coroanele la picioarele lui Isus și Îl vom lauda
de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. Cât de nespusă va fi bucuria cu
care îi va privi cel care a lucrat pentru Domnul Hristos pe acei răscumpărați,
care împărtășesc slava Răscumpărătorului lor! Cât de prețios va fi cerul
pentru aceia care au fost credincioși în lucrarea de salvare a semenilor lor!
„Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de
sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3:1).

Ochiul este lumina trupului.

Dacă ochiul tău este sănătos,
tot trupul tău va fi plin de lumină.
Matei 6:22
 Orientarea către un singur scop și consacrarea din toată inima față de
Dumnezeu constituie condiția evidențiată de cuvintele Mântuitorului. Dacă
intenția voastră de a înțelege adevărul și de a-l respecta cu orice preț este
sinceră, fermă și continuă, veți primi iluminarea divină. Adevărata evlavie
începe acolo unde încetează orice compromis cu păcatul. Atunci, limbajul
inimii va fi acela al apostolului Pavel: „Fac un singur lucru: uitând ce este în
urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru
premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” „Ba încă și acum
privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al
cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le
socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni 3:13,14,8).
Dar când ochii sunt orbiți de iubirea de sine, totul este învăluit în
întuneric. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric.”
Tocmai acest întuneric îngrozitor îi învăluise pe iudei, din cauza necredinței
lor încăpățânate, făcându-le imposibilă înțelegerea și prețuirea misiunii și a
caracterului Aceluia care venise pentru a-i mântui de păcatele lor.
Cedarea în fața ispitei începe în momentul în care îngădui ca mintea ta
să oscileze, să fie inconsecventă în privința încrederii tale în Dumnezeu. Dacă
nu alegem să ne consacrăm în totalitate lui Dumnezeu, suntem în întuneric.
Dacă păstrăm o rezervă, oricât de mică, lăsăm o poartă deschisă prin care
Satana, prin ispitele lui, poate pătrunde pentru a ne conduce pe căi greșite.
Orice dorință păcătoasă care ne stăpânește dovedește starea de
amăgire a sufletului. Fiecare îngăduire a acelei dorințe dezvoltă aversiunea
sufletului față de Dumnezeu. Când mergem pe calea aleasă de Satana,
suntem înconjurați de umbrele răului și fiecare pas ne conduce într-un
întuneric tot mai dens, orbind și mai mult conștiința.
În domeniul spiritual funcționează legi asemănătoare celor din
domeniul fizic. Dacă un om stă multă vreme în întuneric, în cele din urmă își
pierde capacitatea de a vedea. El ajunge învăluit într-un întuneric mai adânc
decât întunericul miezului nopții și nici chiar lumina cea mai strălucitoare de
la miezul zilei nu-l va putea ajuta să vadă ceva. Cel care „umblă în întuneric
nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2:11). Prin
cultivarea persistentă a răului, desconsiderând în mod voit apelurile iubirii
divine, păcătosul își pierde orice plăcere de a face binele, nu mai simte nicio
dorință de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a avea o relație cu El, își pierde
însăși capacitatea de a primi lumina cerului. Invitația harului continuă să fie
plină de dragoste. Lumina strălucește la fel de puternic ca atunci când s-a
revărsat pentru prima dată asupra sufletului său, dar glasul ajunge la niște
urechi surde, iar lumina atinge niște ochi orbi.
Niciun om nu este părăsit definitiv de Dumnezeu; nimeni nu este
abandonat și lăsat să meargă la întâmplare pe căile proprii, atâta timp cât
mai există o speranță pentru salvarea lui. Omul este cel care Îi întoarce
spatele lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Se îndepărtează de el. Tatăl nostru
ceresc ne însoțește cu apelurile, invitațiile și avertizările Sale și ne asigură de
înțelegerea și compasiunea Sa până când orice ocazie sau orice privilegiu
nou ajunge să fie întru totul zadarnic. Responsabilitatea îi aparține celui
păcătos. Dacă se opune astăzi Duhului lui Dumnezeu, el pregătește calea
pentru o a doua împotrivire, când lumina vine cu o putere mai mare. În felul
acesta, atitudinea lui de împotrivire devine tot mai accentuată până când, în
cele din urmă, lumina adevărului nu va mai avea nicio influență asupra lui,
iar el va înceta să răspundă oricărei manifestări a Duhului lui Dumnezeu,
oricât de impresionantă ar fi aceasta. Atunci, până și „lumina care este în ei”
va deveni întuneric. Însuși adevărul pe care îl cunoaștem a ajuns atât de
denaturat, încât agravează orbirea conștiinței.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Matei 6:24
Domnul Hristos nu spune că omul nu va sluji sau că nu trebuie să
slujească la doi stăpâni, ci spune că omul nu poate face aceasta. Interesele
lui Dumnezeu și interesele lui Mamona nu se pot asocia și nu pot fi în
armonie. Acolo unde creștinul este îndemnat de conștiință să rabde, să
renunțe la sine, să se oprească din drumul său, exact acolo omul lumesc
încalcă hotarul pentru a-și îngădui satisfacerea dorințelor și a înclinațiilor lui
egoiste. De o parte a hotarului, se află urmașul lui Hristos care renunță la
sine, iar de partea cealaltă, este iubitorul de lume, care își îngăduie plăcerile
proprii, se conformează modei, are o purtare frivolă și ușuratică și se
complace în plăceri interzise. Creștinul nu poate trece de această parte a
hotarului.
Nimeni nu se poate așeza într-o poziție neutră; nu există o cale de
mijloc, o categorie de oameni care nici nu Îl iubesc pe Dumnezeu, nici nu îi
slujesc vrăjmașului neprihănirii. Domnul Hristos trebuie să trăiască în inima
slujitorilor Lui și să lucreze prin ei, folosindu-Se de aptitudinile și talentele
lor. Voința lor trebuie să fie supusă voinței Lui; ei trebuie să lucreze conduși
de Duhul Său. Astfel că nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei. Cel care nu
se consacră întru totul lui Dumnezeu se află sub controlul unei alte puteri, se
supune unui alt glas, ale cărui sugestii au un caracter total diferit. Slujirea pe
jumătate îl așază pe om de partea vrăjmașului, făcându-l să fie un aliat plin
de succes al oștirilor întunericului. Dacă aceia care pretind că sunt soldați ai
lui Hristos se alătură confederației lui Satana și lucrează de partea lui, ei se
dovedesc că sunt vrăjmași ai Domnului Hristos. Ei trădează adevărurile
sfinte. Acești oameni constituie o punte de legătură între Satana și soldații
credincioși ai lui Dumnezeu, așa încât slujitorii vrăjmașului acționează
continuu prin intermediul lor pentru a fura inima soldaților lui Hristos.
Nu viața nelegiuită a păcătosului înveterat sau a celor ce sunt pleava
societății constituie cea mai puternică fortăreață a viciului din lumea
noastră, ci viața în care, deși pare nobilă, virtuoasă și onorabilă, este cultivat
chiar și un singur păcat sau un viciu. Pentru sufletul care luptă în taină
împotriva unei ispite uriașe și tremură disperat chiar în pragul prăpastiei, un
exemplu de felul acesta constituie unul dintre cele mai puternice mijloace de
seducție ale păcatului. Acela care, deși este înzestrat cu înalte concepții
despre viață, adevăr și onoare, încalcă totuși în mod voit una dintre
prevederile Legii sfinte a lui Dumnezeu își pervertește talentele și
aptitudinile lui nobile, transformându-le într-o capcană a păcatului. Geniul,
talentul, compasiunea, chiar și faptele bune și generoase pot deveni niște
curse ale lui Satana pentru a ademeni alte suflete, atrăgându-le în prăpastia
nimicirii totale atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare.
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea,
dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii
pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu sunt de la Tatăl, ci din lume”
(1 Ioan 2:15,16).

Nu vă îngrijorați.
Matei 6:25
Cel care v-a dat viață știe că aveți nevoie de hrană pentru a o susține.
Cel care a creat trupul nu este neștiutor cu privire la faptul că aveți nevoie
de îmbrăcăminte. Oare Acela care v-a binecuvântat cu un dar atât de mare
nu vă va binecuvânta, de asemenea, cu tot ceea ce este necesar pentru a
face ca darul să fie deplin?
Domnul Isus le-a îndreptat atenția ascultătorilor Săi către păsările
cerului, care își ciripeau cântecele de laudă, fără a fi tulburate de îngrijorare,
pentru că ele „nici nu seamănă, nici nu seceră”, și totuși marele Tată ceresc
le împlinește nevoile. Și Domnul a întrebat: „Oare nu sunteți voi cu mult mai
de preț decât ele?”
Dacă o vrabie cade, Domnul Se îngrijește și de ea. Niciun suflet nu este
descurajat fără să știe Isus. Căci El este alături de noi pretutindeni și vede
fiecare lacrimă amară ce curge pe obrazul nostru. Domnul nu ne va părăsi
niciodată și nu va abandona sufletul care se încrede întotdeauna în El.
Dealurile și câmpiile erau pline de florile care străluceau de prospețime,
acoperite de roua dimineții. Arătând spre ele, Domnul Isus a zis: „Uitați-vă
cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.” Formele pline de grație și
culorile suave ale plantelor și ale florilor pot fi pictate de artistul talentat, dar
cine poate dărui viață, prin atingerea sa, chiar și numai unei singure flori sau
unui fir de iarbă? Fiecare floare de pe marginea drumului își datorează
existența aceleiași Puteri care a așezat lumile stelare pe firmamentul ceresc.
În toate lucrurile create vibrează pulsul de viață care vine din marea inimă a
lui Dumnezeu. Mâna Lui îmbracă florile câmpului în veșminte mai bogate
decât au purtat vreodată cei mai bogați regi ai pământului. Iar „dacă astfel
îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, iar mâine va fi
aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puțin
credincioșilor?”
Cel care vorbește este chiar Acela care a creat florile și care i-a dăruit
vrabiei ciripitul, și El spune: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii…
Uitați-vă la păsările cerului!” Din frumusețea naturii poți cunoaște
înțelepciunea lui Dumnezeu mai bine decât oamenii învățați. Pe petalele
crinului, Dumnezeu a gravat pentru tine un mesaj scris într-un limbaj pe care
inima ta îl poate citi doar dacă s-a dezvățat de lecțiile neîncrederii, ale
egoismului și ale îngrijorării care te epuizează. Oare de ce ți-a dăruit
Dumnezeu păsările cântătoare și florile fermecătoare, dacă nu pentru că
iubirea nemăsurată a inimii Lui părintești vrea să-ți lumineze și să-ți umple
de voioșie căile vieții? Deși ar fi fost suficient să ofere tot ce era necesar
pentru întreținerea existenței, fără a adăuga flori și păsări, totuși Dumnezeu
nu a fost mulțumit să asigure doar cele necesare. El a umplut pământul,
văzduhul și cerul de scânteierile frumuseții, ca să-ți vorbească despre grija
Lui iubitoare față de tine. Frumusețea tuturor lucrurilor create de El este o
licărire din strălucirea slavei Sale. Dacă Dumnezeu a împodobit natura cu
atâta generozitate și cu talentul Său nemărginit, doar pentru fericirea și
bucuria ta, oare mai poți să te îndoiești de faptul că El îți va da orice
binecuvântare de care vei avea nevoie?
„Uitați-vă cu băgare de seamă la crinii de pe câmp.” Fiecare floare, care
își deschide petalele în fața razelor strălucitoare și calde ale soarelui, se
supune acelorași legi mărețe care călăuzesc stelele cerului. Și cât de simplă,
de frumoasă și de plăcută este viața lor! Prin flori, Dumnezeu dorește să ne
atragă atenția asupra frumuseții caracterului care se aseamănă cu acela al
lui Hristos. Cel care a înzestrat florile cu o asemenea frumusețe dorește mult
mai mult să înveșmânteze sufletul nostru cu frumusețea caracterului lui
Hristos.
„Uitați-vă”, a spus Domnul Isus, „cum cresc crinii”; cum răsar din
pământul rece și negru și din noroiul albiei râului plantele care înfloresc,
răspândindu-și parfumul plăcut. Cine și-ar putea imagina că, din bulbul aspru
și brun, s-ar putea dezvolta o plantă nebănuit de frumoasă? Când viața dată
de Dumnezeu, care este ascunsă în interiorul bulbului, răspunde la
chemarea divină prin stropii de ploaie și prin razele calde ale soarelui,
oamenii sunt uimiți de floarea care răsare, plăcută și fermecătoare. Tot
astfel, viața de la Dumnezeu se va dezvălui în sufletul fiecărui om care se va
supune lucrării harului Său. Iar harul Său le este dăruit tuturor, împreună cu
toate binecuvântările lui, așa cum sunt dăruite ploaia și soarele. Cuvântul lui
Dumnezeu a creat florile și același Cuvânt va rodi în voi darurile Duhului Său.
Legea lui Dumnezeu este legea iubirii. El a așezat frumusețea
pretutindeni în jurul vostru, ca să nu trăiți pe pământ doar ca să trudiți
pentru voi înșivă să construiți și să munciți, ci pentru a face ca viața voastră
să fie luminoasă și fericită, frumoasă și plină de voioșie prin răspândirea
dragostei lui Hristos – asemenea florilor menite să aducă fericirea în viața
altora prin lucrarea iubirii.
Tați și mame, îndrumați-i pe copiii voștri să învețe de la flori. Mergeți cu
ei în grădină, pe câmp și sub pomii înveșmântați în frunze și învățați-i să
descopere în natură mesajul iubirii lui Dumnezeu. Faceți-i ca, privind
păsările, florile și pomii, să se gândească la Dumnezeu. Ajutați-i să vadă în
fiecare lucru frumos și plăcut o expresie a iubirii lui Dumnezeu față de ei.
Recomandați-le religia voastră prin aspectele ei frumoase. Legea bunătății să
fie pe buzele voastre.
Învățați-i pe copii că, datorită marii iubiri a lui Dumnezeu, firea lor poate
fi schimbată și adusă în armonie cu El. Arătați-le că Dumnezeu dorește ca
viața lor să fie la fel de frumoasă ca florile grațioase. Când culeg florile
delicate, spuneți-le că Acela care a creat florile este mai frumos decât ele. În
felul acesta, inimile lor se vor prinde de Dumnezeu ca vița de arac. Isus, Cel
„plin de farmec”, va deveni pentru ei un prieten apropiat și un tovarăș zilnic,
iar viața lor va fi schimbată după modelul neprihănirii Sale.

Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.

Matei 6:33
Oamenii care ascultau cuvintele Domnului Hristos continuau să aștepte
cu nerăbdare vreun anunț cu privire la împărăția pământească. În timp ce
Isus deschidea pentru ei tezaurul comorilor cerului, în mintea celor mai mulți
stăpânea întrebarea: Cum va contribui legătura cu El la împlinirea planurilor
noastre în lume? Isus le-a arătat că, deoarece făcuseră din lucrurile
pământești preocuparea lor principală, ei erau asemenea popoarelor păgâne
din jur, trăind ca și când nu ar fi existat niciun Dumnezeu care Se îngrijește
cu dragoste și atenție de toate făpturile create de El.
„Toate aceste lucruri”, a zis Isus, „neamurile lumii le caută” (Luca
12:30). „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai
întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se
vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Eu am venit să vă prezint Împărăția iubirii,
a neprihănirii și a păcii. Deschideți-vă inima pentru a primi această Împărăție
și faceți din slujirea ei preocuparea voastră supremă. Deși această Împărăție
este de natură spirituală, să nu vă temeți că nevoile voastre pentru viața
aceasta vor rămâne neîmplinite. Dacă vă consacrați slujirii lui Dumnezeu, El,
care are toată puterea în cer și pe pământ, Se va îngriji să asigure toate cele
necesare împlinirii nevoilor voastre.
Domnul Isus nu ne scutește de obligația de a face eforturi și de a munci,
dar ne învață că trebuie să-I acordăm Lui primul loc, ultimul și cel mai bun, în
toate. Să nu întreprindem nicio lucrare, să nu urmărim niciun scop, să nu
căutăm satisfacerea niciunei plăceri care ar putea împiedica realizarea
neprihănirii Sale în viața și în caracterul nostru. Tot ce facem trebuie să fie
făcut cu toată inima, ca pentru Domnul.
Când a trăit pe pământ, Domnul Isus Și-a supus întreaga viață voinței
Tatălui Său, a făcut ca toți oamenii să vadă slava lui Dumnezeu și, prin
aceasta, a dat demnitate vieții, înnobilând toate aspectele ei. Dacă urmăm
exemplul Lui, Isus ne asigură că toate lucrurile de care avem nevoie „se vor
da pe deasupra”. Sărăcia sau bogăția, boala sau sănătatea, naivitatea sau
înțelepciunea – pentru toate există o făgăduință a harului Său.
Dumnezeu cuprinde cu brațul Său veșnic sufletul care apelează la El
pentru a fi ajutat, oricât de slab ar fi acest suflet. Comorile aflate în tezaurele
pământului vor pieri, dar sufletul care trăiește pentru Dumnezeu va dăinui
împreună cu El. „Lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu
rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Cetatea lui Dumnezeu își va deschide porțile
de aur ca să-l primească pe acela care, în mijlocul suferințelor și necazului de
pe acest pământ, a învățat să se încreadă în Dumnezeu și să depindă de El
pentru călăuzire și înțelepciune, pentru speranță și mângâiere. Cântecele
îngerilor îl vor întâmpina, spunându-i bun venit, și va putea să mănânce din
roadele pomului vieții. „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar
dragostea Mea nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia
54:10).

Nu vă îngrijorați de ziua de mâine… Ajunge zilei necazul ei.

Matei 6:34
Dacă te-ai consacrat lui Dumnezeu, ca să îndeplinești lucrarea Lui, nu ai
niciun motiv de îngrijorare pentru ziua de mâine. Domnul căruia Îi slujești
cunoaște sfârșitul de la început. Evenimentele viitorului, care sunt ascunse
ochilor tăi, sunt ca o carte deschisă pentru Cel ce este atotputernic.
Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care trebuie să
le facem și ne bazăm pe propria înțelepciune pentru a avea succes, noi luăm
pe umeri o povară pe care Dumnezeu nu ne-a dat-o și încercăm să o purtăm
fără ajutorul Lui. Ne asumăm o responsabilitate care Îi aparține lui
Dumnezeu și astfel, ne așezăm, realmente, în locul Lui. Când anticipăm
pericolul și nereușita, și avem toate motivele să fim siguri că vor veni, putem
să ne îngrijorăm, pe bună dreptate. Dar, dacă vom crede cu adevărat că
Dumnezeu ne iubește și ne vrea binele, vom înceta să ne temem de viitor.
Ne vom încrede în Dumnezeu cum se încrede un copil în părintele său
iubitor. Atunci, tulburările și obsesiile noastre chinuitoare vor dispărea,
pentru că voința noastră este absorbită de voința lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-a făgăduit că ne va ajuta astăzi să purtăm poverile zilei
de mâine. El a spus: „Harul Meu îți este de ajuns” (2 Corinteni 12:9). Așa cum
a fost dată mana în pustie, harul Său ne este
oferit în fiecare zi pentru dificultățile și problemele zilei prezente. Asemenea
poporului Israel aflat în peregrinaj, putem găsi dimineață de dimineață
pâinea cerului atât cât ne este necesar pentru nevoile zilei.
Nouă ne aparține doar câte o singură zi, iar în ziua aceasta trebuie să
trăim pentru Dumnezeu. Să așezăm în mâna lui Dumnezeu într-un mod
solemn toate obiectivele și planurile noastre pentru ziua prezentă,
încredințându-I Lui toate frământările noastre, pentru că El ne poartă de
grijă. „Căci știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri
de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia
29:11). „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere
va fi tăria voastră” (Isaia 30:15).
Dacă Îl vei căuta pe Domnul și te vei întoarce spre El zi de zi, dacă, prin
alegerea ta spirituală deliberată, vrei să fii liber și fericit în Dumnezeu, dacă
vei răspunde cu bucurie în inimă la invitația iubitoare a lui Hristos de a purta
jugul Lui – jugul ascultării și al slujirii –, toate murmurările tale vor fi aduse la
tăcere, toate nemulțumirile tale vor fi îndepărtate și toate problemele
dificile cu care ești confruntat în prezent vor fi rezolvate.
Capitolul 5
Rugăciunea „Tatăl nostru”
Iată dar cum trebuie să vă rugați.
Matei 6:9
Rugăciunea domnească a fost dată de Mântuitorul nostru de două ori,
mai întâi pentru mulțimea care asculta Predica de pe Munte și a doua oară,
câteva luni mai târziu, doar pentru ucenici. După ce fuseseră plecați puțin
timp departe de Domnul lor, la întoarcere, L-au găsit în comuniune cu
Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare, părând că nu observă
prezența lor. Chipul Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească.
Părea că Se află chiar în prezența Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o
putere vie, ca și când vorbea față în față cu Dumnezeu.
Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mișcată. Ei observaseră cât
de adesea petrecea Domnul ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl
Său. Ziua era foarte ocupat cu slujirea nevoilor nenumăraților oameni care Îi
cereau în mod insistent ajutorul și cu demascarea teoriilor false și
periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită Îl istovea adesea
într-o asemenea măsură, încât mama și frații Lui, și chiar ucenicii, se temeau
că Își pune viața în pericol. Totuși, când Se întorcea de la orele de rugăciune,
prin care Își încheia ziua de muncă obositoare, ei observau expresia plină de
pace a chipului Său și suflul de înviorare care părea că emană din prezența
Sa. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineață în comuniune cu
Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii începuseră să
facă o legătură între orele Sale de rugăciune și puterea cuvintelor și
lucrărilor Lui. Acum, în timp ce ascultau rugăciunea Lui stăruitoare, se
simțeau umiliți și plini de respect și uimire. Când El a încetat să Se roage,
convinși de nevoia lor profundă, ucenicii au exclamat: „Doamne, învață-ne
să ne rugăm” (Luca 11:1).
Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un model nou de rugăciune. El a
repetat ceea ce îi învățase deja, ca și când le-ar fi zis: „Trebuie să înțelegeți
ce v-am spus mai înainte. Pentru că ceea ce v-am învățat are o semnificație
profundă, pe care voi încă nu ați descoperit-o.”
Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează, obligându-ne să folosim
exact cuvintele Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile oamenilor, El a
prezentat idealul Său cu privire la rugăciune în cuvinte atât simple, încât să
poată fi folosite chiar și de copilași, și totuși atât de cuprinzătoare, încât nici
cele mai luminate minți nu vor putea înțelege vreodată pe deplin
semnificația lor. Noi suntem învățați să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I
aducem tributul recunoștinței noastre, să-I facem cunoscute dorințele și
nevoile noastre, să ne mărturisim păcatele și să cerem harul Său, potrivit cu
făgăduința Sa.

Când vă rugați, să ziceți: „Tatăl nostru”.

Luca 11:2
Domnul Isus ne învață să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este
rușine să ne considere frații Săi (Evrei 2:11). Atât de binevoitoare și de
doritoare este inima Mântuitorului să ne spună bun venit ca membri ai
familiei lui Dumnezeu, încât așază chiar în primele cuvinte, pe care trebuie să
le folosim când ne adresăm lui Dumnezeu, un apelativ ce exprimă siguranța
înrudirii noastre cu El: „Tatăl nostru”.
Aici este făcut cunoscut acel adevăr minunat, atât de plin de încurajare și
mângâiere, că Dumnezeu ne iubește așa cum Îl iubește pe Fiul Său. Aceasta
spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenici, prin cuvintele: „Tu
i-ai iubit… cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).
Prin lucrarea Sa mare și uimitoare, Domnul Isus a învăluit cu dragostea
Lui lumea aceasta, pe care Satana o revendicase ca fiind proprietatea lui și
pe care o stăpânea cu o tiranie nemiloasă, și a refăcut legătura cu tronul lui
Dumnezeu. Când biruința aceasta a fost câștigată, heruvimii și serafimii și
oștirile nenumărate ale lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă în cinstea
lui Dumnezeu și a Mielului. Ei s-au bucurat pentru că fusese deschisă o cale
de salvare a neamului omenesc decăzut și pământul urma să fie răscumpărat
și eliberat de blestemul păcatului. Cu cât mai mult ar trebui să se bucure cei
care sunt obiectul unei iubiri atât de impresionante și uimitoare!
Cum am putea să ne îndoim vreodată, să fim nesiguri și să ne simțim
orfani? Domnul Isus a luat asupra Sa natura umană, tocmai pentru aceia
care încălcaseră Legea Sa; El a devenit asemenea nouă, pentru ca noi să
putem avea pacea și siguranța veșnică. Avem în cer un Mijlocitor și oricine Îl
primește ca Mântuitor personal nu este părăsit ca un orfan, lăsat să-și
poarte singur povara păcatelor proprii.
 „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.” „Și, dacă suntem
copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună
moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim
proslăviți împreună cu El.” „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci
când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1
Ioan 3:2; Romani 8:17).
Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în a
cunoaște iubirea Lui față de noi și a crede în ea (1 Ioan 4:16), deoarece
tocmai puterea de atracție a iubirii Sale este cea care ne determină să venim
la El.
Înțelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunțăm la egoism.
Prin faptul că Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, noi îi considerăm pe toți
copiii Lui ca fiind frații noștri. Fiecare dintre noi este un fir în marea țesătură
a omenirii și toți suntem membri ai unei singure familii. Când ne rugăm,
trebuie să-i amintim și pe semenii noștri. Niciun credincios care caută
binecuvântări numai pentru sine nu se roagă așa cum trebuie.
Dumnezeul cel infinit, a spus Isus, vă acordă privilegiul de a vă adresa
Lui cu numele de „Tată”. Trebuie să înțelegeți toate implicațiile acestui fapt.
Niciun părinte pământesc nu și-a chemat înapoi copilul rătăcit așa cum Îl
cheamă Tatăl ceresc pe cel păcătos. Niciodată grija omenească iubitoare nu
i-a adresat unui păcătos îndărătnic invitații atât de duioase și insistente.
Dumnezeu locuiește în fiecare casă; El aude fiecare cuvânt rostit, ascultă
fiecare rugăciune, ia parte la întristările și dezamăgirile fiecărui suflet și vede
modul în care ne comportăm cu tatăl, mama, sora, prietenul și aproapele
nostru. El Se îngrijește de tot ceea ce avem nevoie, iar dragostea, mila și
harul Lui se revarsă necontenit pentru a împlini nevoile noastre.
Dacă Îl numiți pe Dumnezeu Tatăl vostru, voi recunoașteți că sunteți
copiii Lui, ca să fiți călăuziți de înțelepciunea Lui și să vă supuneți voinței Lui
în toate lucrurile, știind că iubirea Lui este neschimbătoare. Prin urmare, veți
accepta planul Său pentru viața voastră. În calitate de copii ai lui Dumnezeu,
susținerea onoarei Sale, a caracterului Său, a familiei și lucrării Sale va
constitui cea mai importantă preocupare a voastră. Veți recunoaște cu
bucurie și veți trata cu respect relația voastră cu Tatăl ceresc și cu fiecare
membru al familiei Sale. Veți îndeplini cu voioșie orice faptă, oricât de umilă
ar fi ea, dacă este menită să contribuie la proslăvirea Lui sau la bunăstarea
semenilor voștri.
 „Tatăl nostru care ești în ceruri.” Acela pe care Domnul Hristos ne
îndeamnă să-L numim „Tatăl nostru” „este în cer; El face tot ce vrea”
(Psalmii 115:3). Putem să ne încredințăm fără nicio rezervă grijii Sale,
spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine” (Psalmii 56:3).

Sfințească-Se Numele Tău.

Matei 6:9
Pentru a sfinți Numele lui Dumnezeu, cuvintele pe care le rostim la
adresa Lui trebuie să fie caracterizate de respect și supunere. „Numele Lui
este sfânt și înfricoșat” (Psalmii 111:9). Niciodată și în niciun fel să nu tratăm
titlurile și numele Divinității cu lipsă de respect. Când ne rugăm, noi intrăm
în camera de audiență a Celui Preaînalt și trebuie să ne înfățișăm înaintea Lui
cu un respect sfânt. În prezența Lui, îngerii își acoperă fața. Heruvimii și
serafimii se apropie de tronul Său cu o venerație solemnă. Cu cât mai mult
noi, niște ființe păcătoase și mărginite, ar trebui să venim plini de umilință și
de respect înaintea Creatorului nostru!
Dar a sfinți Numele Domnului înseamnă mult mai mult decât aceasta.
Asemenea iudeilor din zilele lui Hristos, putem să manifestăm cel mai mare
respect exterior, și totuși să profanăm fără încetare Numele lui Dumnezeu.
„Numele Domnului…” este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin
de bunătate și credincioșie…”, „care… iartă fărădelegea, răzvrătirea și
păcatul” (Exodul 34:5-7). Despre biserica lui Hristos este scris: „Și iată cum Îl
vor numi: Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 33:16). Acest nume îi
este atribuit fiecărui urmaș al lui Hristos. El este moștenirea copiilor lui
Dumnezeu. Membrii familiei Sale poartă numele Tatălui. În timpul
suferințelor apăsătoare și al necazului poporului Israel, profetul Ieremia s-a
rugat astfel: „Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi”
(Ieremia 14:9).
Îngerii cerului și locuitorii lumilor fără păcat sfințesc acest Nume. Când
te rogi: „Sfințească-se Numele Tău”, ceri ca Dumnezeu să fie sfințit în lumea
aceasta și în viața ta. El te-a recunoscut înaintea oamenilor și a îngerilor
drept copilul Său. Roagă-te să nu dezonorezi „frumosul nume pe care îl
porți” (Iacov 2:7). Dumnezeu te face reprezentantul Său în lume. Fiecare faptă
a vieții tale trebuie să fie demnă de Numele lui Dumnezeu. Această rugăciune
îți impune să ai un caracter asemenea Lui. Nu poți sfinți Numele Lui, nu poți
să-L reprezinți înaintea lumii, dacă viața și caracterul tău nu reprezintă însăși
viața și caracterul lui Dumnezeu. Dar numai dacă accepți harul și
neprihănirea Domnului Hristos vei putea realiza lucrul acesta.

Vie împărăția Ta.

Matei 6:16
Dumnezeu este Tatăl nostru care ne iubește și Se îngrijește de noi ca de
copiii Lui. În același timp, El este marele Împărat al universului. Interesele
Împărăției Lui sunt interesele noastre și, prin urmare, trebuie să lucrăm
pentru consolidarea și extinderea ei.
Ucenicii lui Hristos așteptau venirea imediată a Împărăției slavei Sale, dar,
prezentându-le această rugăciune, Isus le-a arătat că Împărăția nu urma să
fie instaurată atunci. Ucenicii trebuiau să se roage pentru venirea ei, ca
pentru un eveniment care încă aparținea viitorului. Dar această rugăciune
era pentru ei și o asigurare. Deși nu trebuiau să aștepte venirea Împărăției în
timpul lor, faptul că Isus i-a îndemnat să se roage pentru ea constituie o
dovadă că Împărăția Lui va veni în mod sigur, la timpul stabilit de Dumnezeu.
Împărăția harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum prin faptul că,
zi de zi, inimile care au fost pline de păcat și de răzvrătire se supun
suveranității iubirii Sale. Totuși instaurarea deplină a Împărăției slavei Sale nu
va avea loc până la cea de-a doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea și
puterea tuturor împărățiilor, care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da
poporului sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:27). Ei vor moșteni Împărăția care
le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). Iar Domnul Hristos
Își va manifesta marea Sa putere și va domni.
Porțile cerești se vor deschide din nou și Mântuitorul va veni cu de zeci
de mii de ori zece mii și mii de mii de sfinți ca Împărat al împăraților și Domn
al domnilor. Iehova, Emanuel, „va fi Împărat peste tot pământul. În ziua
aceea, Domnul va fi singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume”
(Zaharia 14:9). „Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii „și El va locui cu ei și
ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”
(Apocalipsa 21:3).
Totuși Domnul Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „această Evanghelie
a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie
tuturor neamurilor” (Matei 24:14). Împărăția Sa nu va veni până când veștile
bune ale harului și ale iubirii Sale nu vor fi răspândite pe întregul pământ.
Prin urmare, dacă ne consacrăm lui Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El,
noi grăbim venirea Împărăției Sale. Numai aceia care se dedică slujirii Sale,
spunând: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6:8), pentru a deschide ochii orbilor și
pentru a-i întoarce pe oameni de la întuneric la lumină și de sub puterea lui
Satana la Dumnezeu, „ca să primească iertarea păcatelor și moștenirea
împreună cu cei sfinți” (Faptele apostolilor 26:18) – numai aceia se roagă cu
sinceritate: „Vie Împărăția Ta”.

Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.

Matei 6:10
Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale sfinte, iar
principiile acestei Legi sunt principiile Cerului. Cea mai înaltă cunoaștere la
care pot ajunge îngerii este cunoașterea voinței lui Dumnezeu, iar
îndeplinirea voinței Sale constituie slujirea cea mai înaltă în care se pot
angaja cu toate puterile lor.
Cu toate acestea, în ceruri, nimeni nu slujește într-un spirit al
legalismului. Când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Dumnezeu, ideea
că ar exista o Lege era pentru îngeri un lucru cu totul uimitor, la care nici nu
se gândiseră. Îngerii nu slujesc asemenea unor robi, ci asemenea unor fii.
Între ei și Creatorul lor există o unitate desăvârșită. Pentru îngeri, ascultarea
nu este o corvoadă. Dragostea de Dumnezeu face ca slujirea lor să fie o
bucurie. Tot așa, în fiecare suflet în care locuiește Hristos, Nădejdea slavei,
sunt repetate neîncetat cuvintele Sale: „Îmi place să fac voia Ta,
Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii mele” (Psalmii 40:8).
Cererea: „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” exprimă
rugămintea ca domnia răului de pe acest pământ să înceteze, păcatul să fie
nimicit pentru totdeauna și să fie instaurată Împărăția păcii. Atunci,
pământul și cerul vor fi pline „cu toată buna plăcere a bunătății Sale” (2
Tesaloniceni 1:11).

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

Matei 6:11
Prima jumătate a rugăciunii pe care ne-a învățat-o Domnul Isus se
referă la Numele, Împărăția și voia lui Dumnezeu – pentru ca Numele Lui să
fie onorat, Împărăția Lui să fie instaurată și voia Lui să fie împlinită. Astfel,
după ce ai acordat slujirii aduse lui Dumnezeu locul principal între toate
preocupările tale, poți să-I adresezi cererile proprii, cu încrederea că nevoile
tale vor fi împlinite. Dacă ai renunțat la tine însuți și te-ai consacrat lui
Hristos, ai devenit un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce este în casa
Tatălui îți aparține. Toate bogățiile lui Dumnezeu îți sunt puse la dispoziție
atât în lumea prezentă, cât și în cea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Duhului
Său, eforturile slujitorilor Lui – toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în
ea, este a ta, în măsura în care poate să-ți facă bine. Până și dușmănia celor
nelegiuiți se va dovedi a fi o binecuvântare pentru tine, prin faptul că te
educă, te disciplinează și te pregătește pentru cer. Dacă „sunteți ai lui Hristos”,
„toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Corinteni 3:23,21).
Tu ești asemenea unui copil care nu a ajuns încă în posesia moștenirii ce i
se cuvine. Dumnezeu nu îți încredințează încă stăpânirea proprietății tale
valoroase, pentru ca nu cumva Satana, prin ispitele lui iscusite, să te
amăgească, așa cum a făcut cu prima pereche de oameni din Eden. Domnul
Hristos o păstrează pentru tine în siguranță, departe de posibilitatea de a fi
furată sau degradată. Asemenea unui copil, zi de zi, vei primi cele necesare
pentru împlinirea nevoilor tale. În fiecare zi, trebuie să te rogi: „Pâinea noastră
cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.” Să nu te întristezi, dacă nu îți rămâne
suficient pentru ziua de mâine. Făgăduința Lui te asigură: „El îți va da tot ce-
ți dorește inima”; „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel
neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (Psalmii 37:4,25).
Dumnezeu, care a trimis corbii să îl hrănească pe Ilie, pe malurile pârâului
Cherit, nu va fi nepăsător față de niciunul dintre copiii Lui umili și credincioși.
Despre cel neprihănit este scris: „I se va da pâine și apa nu-i va lipsi” (Isaia
33:16). „Ei nu rămân de rușine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de
foamete” (Psalmii 37:19). „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat
pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”
(Romani 8:32). Acela care a ușurat poverile și necazurile mamei Sale văduve,
ajutând-o să îngrijească gospodăria din Nazaret, tratează cu simpatie și
înțelegere fiecare mamă care se luptă să asigure hrana pentru copiii ei. Cel
căruia I-a fost milă de gloate, pentru că erau „necăjite și risipite ca niște oi
fără păstor” (Matei 9:36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Brațul Său
este întins spre ei în semn de binecuvântare. Și, chiar în rugăciunea pe care
le-a prezentat-o ucenicilor Săi, El ne învață să ne aducem aminte de cei
săraci.
Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi”, cerem nu numai pentru noi, ci și pentru alții. Noi înțelegem și
suntem de acord că lucrurile pe care le primim de la Dumnezeu nu ne sunt
destinate doar nouă. Dumnezeu ni le încredințează ca să putem avea grijă de
cei flămânzi. În bunătatea Sa, El a pregătit cele necesare pentru oamenii
sărmani (Psalmii 68:10). Dumnezeu spune: ,,Când dai un prânz sau o cină, să
nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe
vecinii bogați… Ci, când dai o masă, cheamă-i pe săraci, pe schilozi, pe
șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți
răsplătească, dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți” (Luca 14:12-
14).
„Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună.” „Să
știți: cine seamănă puțin, puțin va secera, iar cine seamănă mult, mult va
secera” (2 Corinteni 9:8,6).
Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele nu se referă doar la hrana
pentru susținerea trupului, ci și la hrana spirituală, care împlinește nevoile
sufletului în vederea vieții veșnice. Domnul Isus ne îndeamnă: „Lucrați nu
pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața
veșnică” (Ioan 6:27). El spune: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer.
Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6:51). Mântuitorul
nostru este Pâinea vieții și, când contemplăm iubirea Lui și o primim în suflet,
ne hrănim cu Pâinea care S-a coborât din cer.
Noi Îl primim pe Hristos prin intermediul Cuvântului Său, iar Duhul Sfânt
ne este dat pentru a ne ajuta să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a
sădi adevărurile Lui în inima noastră. În fiecare zi, trebuie să ne rugăm ca,
atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt să ne
descopere acele adevăruri care vor întări sufletul nostru pentru a face față
nevoilor zilei.
Prin faptul că ne învață să cerem în fiecare zi binecuvântările necesare,
atât în domeniul material, trecător, cât și în cel spiritual, Dumnezeu
intenționează să ne facă un bine. Dumnezeu dorește să conștientizăm
dependența noastră de grija Sa neîncetată, deoarece Se străduiește să ne
aducă într-o relație de comuniune permanentă cu El. Prin comuniunea cu
Hristos, prin rugăciune și prin studiul adevărurilor mari și prețioase ale
Cuvântului Său, cel flămând spiritual este hrănit, iar cel însetat este înviorat
de apa Izvorului vieții.

Și ne iartă nouă greșelile noastre,

precum și noi iertăm greșiților noștri.
Luca 11:4
Domnul Isus ne învață că putem fi iertați de Dumnezeu numai dacă îi
iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar
această iubire nu ne poate atinge inima fără a face să se nască în ea iubirea
față de frații noștri.
După ce a încheiat Rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat:
„Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta
greșelile voastre. Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru
nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6:14). Cel care are un spirit neiertător
distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu.
Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-au
făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptățiți să nu le acordăm
iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească inima, prin pocăință și
mărturisire, dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înțelegere și
compasiune față de cei care au greșit împotriva noastră, indiferent dacă își
mărturisesc sau nu greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au
produs, nu trebuie să cultivăm resentimente față de ei, complăcându-ne
într-o stare de autocompătimire, ci, așa cum sperăm ca Dumnezeu să ne
ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi trebuie să îi iertăm pe toți
aceia care ne-au făcut rău.
Totuși iertarea are o semnificație mai cuprinzătoare decât presupun
mulți. Când Dumnezeu spune că „nu obosește iertând”, El arată că înțelesul
acestei făgăduințe depășește limitele înțelegerii oricărui om, adăugând:
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile
Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de
sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile
voastre” (Isaia 55:7-9). Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un
simplu act juridic prin care suntem scutiți de pedeapsă. El nu ne oferă doar
iertarea de păcat, ci și eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii
răscumpărătoare, care transformă inima. David a înțeles corect ce înseamnă
iertarea și s-a rugat: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în
mine un duh nou și statornic” (Psalmii 51:10). De asemenea, el spunea: „Cât
este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile
noastre de la noi” (Psalmii 103:12).
În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a
suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției,
„Cel drept pentru cei nedrepți”, ca să ne poată dezvălui iubirea Sa și să ne
atragă la Sine. Iar Domnul spune: „Fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă
unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos” (Efeseni 4:32).
Fie ca Domnul Hristos, viața cea divină, să locuiască în noi și să
descopere, prin noi, acea iubire divină, ce inspiră speranță în sufletul celor
disperați și aduce pacea cerului în inima celor tulburați de păcat. Când venim
la Dumnezeu, condiția care ni se impune, încă de la început, este ca, după ce
primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le descoperi altora mila și
dragostea Lui.
Singurul element esențial pentru noi, ca să putem primi și să putem
oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem
dragostea Sa față de noi și să credem în ea (1 Ioan 4:16). Satana lucrează,
folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune, pentru a ne împiedica
să înțelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că greșelile și
nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio
atenție rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta și nu ne va mântui. Tot ce
putem vedea în noi înșine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne
recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne spune că nu avem nicio
șansă, că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când încercăm să
venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne va șopti: Nu are niciun sens să te rogi; nu
știi că ai făcut acea faptă rea? Nu știi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu
și ai lucrat împotriva propriei conștiințe? Dar noi îi putem răspunde
vrăjmașului: „Sângele lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăță de orice
păcat” (1 Ioan 1:7). Când simțim că nu ne putem ruga pentru că am păcătuit,
tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de rușine ne-ar fi și oricât
de adânc am fi umiliți, trebuie să ne rugăm și să credem. „O, adevărat și cu
totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume
ca să mântuiască pe cei păcătoși», dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei
1:15). Iertarea și împăcarea cu Dumnezeu ne sunt acordate nu ca o răsplată
pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită meritelor
lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârșite a lui
Hristos.
Nu trebuie să ne scuzăm păcatul încercând să micșorăm vinovăția
noastră, ci să acceptăm gravitatea păcatului, așa cum îl consideră
Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate descoperi cât de
îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara vinovăției
noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deși nu
merita, El a purtat nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”,
Dumnezeu „este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne
curățească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Ce adevăr măreț! El rămâne
drept față de propria Lege, și totuși îi îndreptățește pe toți cei care cred în
Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea
păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place
îndurarea” (Mica 7:18).

Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.

Matei 6:13
Ispita este ademenirea la păcat, iar aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci
de la Satana și din răul care există în inima noastră. „Dumnezeu nu poate fi
ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13).
Satana caută să ne ispitească, așa încât răul din caracterul nostru să fie
descoperit înaintea oamenilor și a îngerilor, iar el să poată pretinde că
suntem ai lui. În profeția simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la
dreapta Îngerului Domnului și acuzându-l pe Iosua, marele-preot, care este
îmbrăcat în veșminte murdare. Satana se împotrivește lucrării pe care
Îngerul dorește să o îndeplinească pentru Iosua. Această scenă reprezintă
atitudinea lui Satana față de fiecare om pe care Hristos caută să-l atragă la
Sine. Vrăjmașul ne conduce la păcat, iar apoi, tot el ne acuză înaintea
universului ca fiind nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Dar „Domnul i-a
zis lui Satana: «Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a
ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” Și lui Iosua i-a
zis: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de
sărbătoare” (Zaharia 3:1-4).
În marea Sa iubire, Dumnezeu caută să dezvolte în noi darurile
prețioase ale Duhului Său. El îngăduie să ne confruntăm cu dificultăți,
persecuție și greutăți, dar acestea nu sunt un blestem, ci constituie cea mai
mare binecuvântare a vieții noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare
suportată în mod curajos ne oferă o nouă experiență și constituie un progres
în lucrarea de formare a caracterului. Cel care învinge ispita prin puterea lui
Dumnezeu îi demonstrează atât lumii, cât și întregului univers eficiența
harului lui Hristos.
Chiar dacă nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercărilor, oricât de
amare ar fi, totuși trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să
ajungem în situații în care dorințele rele ale inimii noastre să ne îndepărteze
de El. Când rostim rugăciunea pe care am învățat-o de la Domnul Hristos, noi
ne încredințăm pe deplin călăuzirii lui Dumnezeu, cerându-I să ne conducă
pe căi sigure. Nu putem adresa această rugăciune în mod sincer și în același
timp să luăm hotărârea de a merge pe orice cale aleasă de noi. Ci vom
aștepta să fim conduși de brațul Său și vom asculta glasul Său, care spune:
„Iată drumul, mergeți pe el” (Isaia 30:21).
Dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi obținute
prin acceptarea sugestiilor lui Satana, suntem în pericol. Păcatul înseamnă
dezastru și dezonoare pentru orice suflet care se complace în păcat. Prin
natura lui, păcatul orbește și amăgește și ne va ademeni, prezentându-ne
perspective încântătoare. Dacă ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem
nicio asigurare a protecției față de puterea lui. În măsura în care depinde de
noi, trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă ispititorul.
Rugăciunea: „Nu ne duce în ispită” constituie în ea însăși o promisiune.
Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem asigurarea: „El, care este credincios,
nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a
pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda” (1 Corinteni 10:13).
Singura posibilitate de a fi în siguranță împotriva răului este locuirea lui
Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Lui. Ispita are putere asupra
noastră, din cauza egoismului care există în inimă. Dar, când contemplăm
marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos
și respingător și dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește
pe Hristos, inima noastră este sensibilizată și cucerită, ispita își pierde puterea,
iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.
Domnul Hristos nu îi va abandona niciodată pe aceia pentru care a murit.
Chiar dacă omul este copleșit de ispită și Îl părăsește pe Hristos, El nu Se va
îndepărta niciodată de cel pe care l-a răscumpărat cu prețul vieții Sale. Dacă
ochii noștri spirituali s-ar deschide, am vedea sufletele oprimate asemenea
unui car încărcat sub greutatea snopilor și aproape să moară din cauza
descurajării. Am vedea îngerii care zboară repede pentru a veni în ajutorul
celor ispitiți, care sunt pe marginea prăpastiei. Îngerii cerului resping cu
putere oștirile răului, care împresoară aceste suflete și tot ei le călăuzesc
pașii spre temelia cea sigură. Luptele care au loc între cele două oștiri sunt
tot atât de reale ca bătăliile dintre armatele de pe pământul aceasta, iar
destinul veșnic al tuturor depinde de deznodământul acestui conflict
spiritual.
Cuvintele adresate lui Petru ne sunt adresate și nouă: „Satana v-a cerut
să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat… să nu se piardă credința ta” (Luca
22:31,32). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsați singuri.
Acela care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16), nu ne va
lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice El,
„v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea
vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Luca 10:19).
Trăiți în legătură cu Hristos cel viu, iar El vă va ține de mână cu putere și
nu vă va lăsa să cădeți niciodată. Dacă veți căuta să cunoașteți și să credeți
în iubirea lui Dumnezeu față de voi, veți fi în siguranță; această iubire este o
fortăreață de neînvins pentru toate atacurile și amăgirile lui Satana.
„Numele Domnului este un turn tare; cel neprihănit fuge în El și stă la
adăpost” (Proverbele 18:10).

Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava.

Matei 6:13
Ultima propoziție a Rugăciunii domnești, ca și prima, ne îndreaptă
atenția spre Tatăl nostru, ca fiind mai presus de orice stăpânire, orice
autoritate și orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul
ucenicilor Săi și știa că anii care urmau nu erau așa cum visau ei, plini de
strălucirea prosperității și a onoarei lumești, ci întunecați de furtunile urii
omenești și ale furiei satanice. În mijlocul conflictelor și al decăderii
naționale, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de pericole, și inima lor urma
să fie adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit, templul
spulberat, serviciile lui religioase încheiate pentru totdeauna, iar poporul
Israel împrăștiat în toate țările lumii, ca rămășițele unui vas naufragiat pe un
țărm pustiu. Isus a zis: „Veți auzi de războaie și vești de războaie.” „Un neam
se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății și, pe
alocurea, vor fi cutremure, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor
fi decât începutul durerilor” (Matei 24:6-8). Totuși urmașii lui Hristos nu
trebuiau să se teamă că vor rămâne fără speranță sau că Dumnezeu a
părăsit pământul. Puterea și slava Îi aparțin Aceluia ale cărui planuri mari
merg înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă
nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumați să privească mai
presus de orice putere și stăpânire a răului, spre Domnul, Dumnezeul lor, a
cărui Împărăție guvernează totul și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.
Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a
pământului. Profețiile care s-au împlinit parțial cu ocazia căderii
Ierusalimului se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale istoriei. Ne aflăm în
pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră se află o criză cum
nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii
ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăția lui Dumnezeu
domnește mai presus de toate! Planul evenimentelor viitoare se află în
mâinile Creatorului. Maiestatea cerului Se ocupă în mod personal atât de
soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învățătorul divin îi spune
fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui
Cirus: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști” (Isaia 45:5).
În viziunea profetului Ezechiel, sub aripile heruvimului se afla înfățișarea
unor mâini. Această viziune este menită să-i învețe pe slujitorii lui Dumnezeu
că puterea Sa divină este cea care le acordă succesul. Cei pe care Dumnezeu
îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie să considere că lucrarea Sa depinde de ei.
Ființele limitate nu sunt lăsate să poarte singure povara acestei răspunderi.
Acela care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea
planurilor Lui, Își va duce lucrarea înainte. El va împiedica realizarea
intențiilor celor nelegiuiți și va încurca planurile celor ce uneltesc împotriva
poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oștirilor, Își are scaunul de
domnie în mijlocul heruvimilor și continuă încă să-Și protejeze copiii, în
mijlocul conflictelor și al frământărilor dintre națiuni. Acela care domnește în
ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește greutatea fiecărei încercări. El
veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare credincios.
Când fortărețele regilor vor fi doborâte, când săgețile mâniei vor străpunge
inima vrăjmașilor lui Dumnezeu, poporul Lui se va afla în siguranță în mâinile
Sale.
„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea și măreția, veșnicia și slava,
căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău… În mâna Ta este tăria și
puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile” (1
Cronici 29:11,12).

Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Matei 7:1
Efortul de a câștiga mântuirea prin faptele proprii îi determină în mod
inevitabil pe oameni să stabilească o multitudine de cerințe, ca un obstacol
în calea păcatului. Atunci când văd că nu reușesc să respecte Legea, ei
concep o serie de reguli și rânduieli proprii, care să-i oblige la ascultare.
Toate acestea îndepărtează atenția de la Dumnezeu și o orientează spre eul
personal. Iubirea lui Dumnezeu se stinge în inimă, iar, odată cu ea, se pierde
și dragostea față de semeni. Un sistem religios creat de mintea omului, cu
nenumăratele lui cerințe, îi va face pe susținătorii lui să-i judece pe toți cei
care nu reușesc să atingă standardul impus de ei. Atmosfera de egoism și de
critică îngustă reprimă orice sentiment nobil și binevoitor și îi face pe
oameni să devină niște judecători egoiști și iscoditori josnici.
Fariseii aparțineau acestei categorii. Participarea la serviciile lor
religioase nu-i făcea mai umili, mai conștienți de propria slăbiciune, nici mai
recunoscători pentru marile privilegii pe care le primiseră de la Dumnezeu.
Dimpotrivă, ei erau plini de mândrie spirituală, iar subiectul lor principal de
conversație era: Eu însumi, sentimentele și părerile mele, cunoștința mea,
căile mele. Reușitele lor deveniseră etalonul după care îi judecau pe ceilalți.
Ei se îmbrăcau în veșmintele înălțării de sine și ocupau scaunul de judecător,
ca să critice și să condamne.
Majoritatea iudeilor împărtășeau, într-o mare măsură, același spirit,
judecându-se unii pe alții cu privire la lucruri care aparțineau în exclusivitate
domeniului conștiinței și al relației personale a omului cu Dumnezeu.
Acestea erau faptele și spiritul la care S-a referit Domnul Isus când a spus:
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” Adică, nu faceți din voi înșivă un etalon
pentru alții. Nu faceți din părerile voastre, din concepțiile voastre cu privire
la îndatoririle religioase și din modul vostru de interpretare a Scripturii un
criteriu pentru aprecierea celorlalți, condamnându-i în inima voastră, dacă
nu se ridică la înălțimea idealului vostru. Nu-i criticați pe alții, judecându-i pe
temeiul unor presupuneri nejustificate cu privire la motivele lor.
„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul,
care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi
gândurile inimilor” (1 Corinteni 4:5). Noi nu putem cunoaște inima altora.
Având în vedere că noi înșine suntem niște ființe supuse greșelii, nu suntem
în măsură să rostim judecăți cu privire la alții. Oamenii limitați pot judeca
doar aspectele exterioare. Lucrarea de a decide în privința cazului fiecărui
suflet Îi aparține în exclusivitate Aceluia care cunoaște motivele tainice ale
inimii și care îi tratează pe oameni cu delicatețe și compasiune.
„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți
dezvinovăți; căci, prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur, fiindcă tu,
care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” (Romani 2:1). Prin urmare, cei care
îi critică și îi condamnă pe alții se declară ei înșiși vinovați de săvârșirea
acelorași fapte. Când îi condamnă pe alții, ei își pronunță propria sentință,
iar Dumnezeu spune că această sentință este dreaptă. El le acceptă verdictul
împotriva lor înșiși.

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?

Matei 7:3
Nici chiar declarația: „Tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” nu
exprimă mărimea păcatului celui ce îndrăznește să-l critice și să-l condamne
pe fratele său. Isus a zis: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te
uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”
Cuvintele Sale îl descriu pe acela care este foarte perspicace în
observarea unui defect la alții. Când crede că a sesizat o pată în viața sau
caracterul cuiva, el este extrem de zelos în efortul de a o scoate în evidență.
Dar Domnul Isus declară că, în comparație cu greșeala criticată, acea
trăsătură de caracter care se dezvoltă printr-o asemenea practică
necreștinească este ca o bârnă față de un pai. Numai un spirit de intoleranță
și lipsa iubirii pot determina pe cineva să facă din țânțar, armăsar. În viața
celor care nu au trăit niciodată experiența unui regret sincer pentru păcat și
a consacrării depline față de Hristos nu se vede acea influență a iubirii
Mântuitorului, care îl face pe om înțelegător și milos. Ei reprezintă în mod
greșit spiritul blând al Evangheliei și rănesc sufletele prețioase pentru care a
murit Domnul Hristos. În conformitate cu ilustrația prezentată de
Mântuitorul, cel care își permite să manifeste un spirit de critică se face
vinovat de un păcat mai mare decât cel pe care îl acuză, deoarece nu numai
că săvârșește același păcat, ci adaugă la el și păcatul mândriei și al criticii
răutăcioase.
Hristos este adevăratul și unicul standard al caracterului, iar cel care se
consideră unitate de măsură pentru alții, pur și simplu, ocupă locul care Îi
aparține lui Hristos. Și, pentru că Tatăl „a încredințat toată judecata Fiului”
(Ioan 5:22), oricine îndrăznește să judece motivele altora devine un
uzurpator al drepturilor și prerogativelor Fiului lui Dumnezeu. Acești așa-ziși
judecători și critici se așază de bunăvoie de partea lui antihrist, „potrivnicul
care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este
vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se
drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).
Spiritul de critică aspră, rece și neîndurătoare, care caracterizează
fariseismul, este păcatul care conduce la cele mai nefericite rezultate. În
viața religioasă lipsită de iubire, Isus nu există; strălucirea prezenței Sale este
absentă. Nicio activitate asiduă și niciun zel lipsit de spiritul lui Hristos nu pot
compensa această lipsă. Chiar dacă se evidențiază o abilitate uimitoare în ce
privește descoperirea defectelor altora, totuși oricui cultivă cu plăcere un
asemenea spirit, Domnul îi spune: „Fățarnicule, scoate mai întâi bârna din
ochiul tău și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău”
(Matei 7:5). Primul care bănuiește o anumită greșeală este tocmai cel
vinovat de aceeași greșeală. Condamnându-l pe altul, el încearcă să ascundă
sau să scuze răul din propria inimă. Oamenii au ajuns să cunoască răul,
păcătuind. Adam și Eva nu au început să se acuze reciproc decât după ce au
păcătuit. Dacă nu va fi stăpânită de harul lui Hristos, firea omenească va
continua în mod inevitabil să se comporte în felul acesta.
Când împărtășesc un spirit acuzator, oamenii nu se mulțumesc doar să
scoată în evidență ceea ce ei presupun a fi un defect al fratelui lor. Dacă,
prin mijloace blânde, nu reușesc să-l determine să facă ce cred ei că ar
trebui, vor recurge la constrângere. Atât cât stă în puterea lor, îi vor obliga
pe oameni să se conformeze ideilor lor cu privire la ce este bine și drept.
Acesta a fost modul în care au procedat iudeii din zilele lui Hristos și în
același mod a procedat biserica, ori de câte ori a pierdut harul și dragostea
lui Hristos. Când și-a dat seama că îi lipsește puterea iubirii, biserica a căutat
să se sprijine pe brațul puternic al autorității de stat pentru a-și impune
doctrinele și pentru a-și aplica hotărârile. În aceasta constă secretul tuturor
legilor de stat care conțin prevederi religioase și cauza tuturor persecuțiilor
religioase care au avut loc, din zilele lui Abel și până în prezent.
Domnul Hristos nu îi obligă pe oameni, ci îi atrage la Sine. Singura
constrângere folosită de El este constrângerea dragostei. Când biserica
începe să caute sprijin din partea autorității de stat, este evident că nu mai
deține puterea lui Hristos – puterea motivatoare a iubirii divine.
Totuși cauza acestei situații este legată de starea fiecărui membru al
bisericii, și aici trebuie să aibă loc vindecarea. Domnul Isus îl îndeamnă pe
acela care acuză ca, înainte de a încerca să-i corecteze pe alții, să scoată
bârna din propriul ochi, să renunțe la spiritul de critică, să mărturisească și
să părăsească păcatul. Pentru că „nu este niciun pom bun care să facă roadă
rea și niciun pom rău care să facă roadă bună” (Luca 6:43). Spiritul vostru de
învinuire este roada cea rea, care arată că pomul este rău. Nu vă este de
niciun folos să vă înălțați printr-o neprihănire proprie. Marea voastră nevoie
este schimbarea inimii. Dacă în viața voastră nu s-a realizat această lucrare,
nu sunteți în măsură să-i corectați pe alții; „Căci din prisosul inimii vorbește
gura” (Matei 12:34).
Când cineva trece printr-o perioadă de criză a vieții și încerci să-i
adresezi un sfat sau un îndemn, puterea de influență spre bine a cuvintelor
tale va depinde în mod direct de exemplul tău și de spiritul în care le spui. Ca
să faci binele, mai întâi trebuie să fii bun. Nu poți exercita o influență care
să-i transforme pe alții, până când inima ta nu a fost umilită, înnobilată și
sensibilizată de harul lui Hristos. Dacă în inima ta s-a produs această
schimbare, a trăi spre a-i binecuvânta pe alții va fi pentru tine ceva tot atât
de natural, cum este pentru trandafir să înflorească, răspândind parfumul
său plăcut, sau pentru viță să rodească ciorchinii rubinii.
Dacă Hristos este pentru tine „nădejdea slavei”, nu vei simți nicio
plăcere să-i pândești pe alții și să le expui greșelile. În loc să cauți să acuzi și
să condamni, scopul tău va fi să ajuți, să binecuvântezi și să salvezi. În relația
ta cu aceia care greșesc, vei lua în considerare îndemnul: „Ia seama la tine
însuți ca să nu fii ispitit și tu!” (Galateni 6:1). Îți vei aduce aminte de câte ori
ai păcătuit și cât de greu a fost să găsești calea cea dreaptă după ce ai
părăsit-o. Așa că nu îl vei împinge pe fratele tău într-un întuneric mai mare,
ci, plin de milă, îi vei vorbi despre pericolul în care se află.
Cel care privește mereu la crucea Golgotei, amintindu-și că păcatele lui
au fost cele care L-au dus pe Mântuitor acolo, nu va încerca niciodată să-și
evalueze propria vinovăție, comparând-o cu vinovăția altora. El nu-și va
asuma rolul de judecător pentru a aduce acuzații împotriva semenului său.
Cei care umblă în umbra crucii de pe Calvar nu pot manifesta niciun spirit de
critică sau de înălțare de sine.
Până când nu simți că ai fi dispus să-ți sacrifici propria demnitate și chiar
să-ți dai viața pentru a salva un frate care greșește, încă nu ai scos bârna din
ochiul tău și, prin urmare, nu ești pregătit să-l ajuți pe fratele tău. Numai
după ce ai îndeplinit această condiție, poți să te apropii de el și să-i câștigi
inima. Nimeni nu a fost adus vreodată înapoi de pe o cale greșită prin
intermediul criticii și al reproșurilor, dar mulți au fost îndepărtați în acest fel
de Hristos și determinați să-și închidă inima și să nu se lase convinși. Un
spirit blând și amabil, un comportament curtenitor și plăcut îl poate salva pe
cel ce greșește și poate acoperi nenumărate păcate. Manifestarea lui Hristos
în caracterul tău va exercita o influență transformatoare puternică asupra
tuturor celor cu care ajungi în legătură. Domnul Hristos trebuie să fie vizibil
zi de zi în comportamentul și viața ta, iar El Își va descoperi prin tine puterea
creatoare a Cuvântului Său, care exercită o influență duioasă și sensibilă, dar
suficient de convingătoare și de puternică pentru a reface în sufletul omului
caracterul frumos al Domnului, Dumnezeului nostru.

Să nu dați câinilor lucrurile sfinte.

Matei 7:6
Domnul Isus Se referă aici la o categorie de oameni care nu au nicio
dorință de a scăpa din sclavia păcatului. Deoarece s-au complăcut în
imoralitate și viciu, firea lor a devenit atât de degradată, încât s-au
identificat cu răul și nu vor să se despartă de el. În lucrarea lor, slujitorii lui
Hristos nu trebuie să-și permită să se lase împiedicați de persoane care
intenționează să facă din Evanghelie doar un subiect de dispută și de
batjocură.
Cu toate acestea, Mântuitorul nu a ignorat niciodată un om care a dorit
să accepte adevărurile prețioase ale Cerului, oricât de adânc ar fi fost
cufundat sufletul său în păcat. Pentru vameși și pentru desfrânate, cuvintele
Sale însemnau începutul unei vieți noi. Maria Magdalena, din care au fost
alungați șapte demoni, a plecat ultima de la mormântul Mântuitorului și a
fost prima persoană pe care Domnul a salutat-o în dimineața învierii Sale.
Saul din Tars, unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai Evangheliei, a
devenit Pavel, slujitorul consacrat al lui Hristos. Dincolo de aparența urii și a
disprețului, și chiar dincolo de crimă și degradare morală, se poate ascunde
un suflet care va fi salvat de harul lui Hristos și va deveni un mărgăritar în
coroana Răscumpărătorului.

Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi;

bateți, și vi se va deschide.
Matei 7:7
Domnul repetă întreita făgăduință pentru a exclude orice posibilitate ca
declarația Lui să fie înțeleasă și interpretată greșit sau să fie privită cu
neîncredere. El dorește nespus de mult ca toți aceia care Îl caută pe
Dumnezeu să creadă în Cel ce este capabil să aducă la îndeplinire toate
lucrurile. Prin urmare, Isus adaugă: „Căci oricine cere capătă, cine caută
găsește și celui ce bate i se deschide” (Matei 7:8).
Domnul nu precizează nicio altă condiție a răspunsului la rugăciune
decât foamea după harul Său, dorința de a accepta sfatul Său și dorul după
dragostea Lui. El spune: „Cereți”. Cererea dovedește că îți înțelegi propria
nevoie, iar dacă ceri cu credință, vei primi. Domnul a garantat prin Cuvântul
Său, și Cuvântul Său nu poate greși. Dacă vii la Isus regretând cu adevărat
păcatele săvârșite, nu trebuie să consideri că ar fi o încumetare să-I ceri
lucrurile pe care le-a promis. Când ceri binecuvântările de care ai nevoie, ca
să-ți desăvârșești un caracter moral asemenea caracterului lui Hristos,
Domnul te asigură că rugăciunea ta corespunde cu o făgăduință care se va
împlini negreșit. Faptul că ești conștient de starea ta păcătoasă constituie un
temei suficient pentru a cere mila și harul Său. Condiția venirii tale la
Dumnezeu nu este să fii sfânt, ci să dorești ca El să te elibereze de orice
păcat și de orice nelegiuire. Argumentul pe care îl putem invoca acum și
întotdeauna este tocmai marea noastră nevoie, starea noastră profund
neajutorată, care face ca Isus și puterea Lui răscumpărătoare să fie atât de
necesare pentru noi.
 „Căutați.” Nu trebuie să doriți doar binecuvântarea lui Dumnezeu, ci pe
El Însuși. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace” (Iov 22:21).
Caută, și vei găsi. Dumnezeu te caută și însăși dorința de a veni la El este
lucrarea Duhului Său, care te atrage spre El. Lasă-te condus de această
dorință. Domnul Hristos mijlocește în favoarea celor ispitiți, a celor căzuți în
greșeli și lipsiți de credință și vrea să-i ridice, conducându-i la o relație de
prietenie cu El. „Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine, dar dacă-L vei
părăsi, te va lepăda și El pe vecie” (1 Cronici 28:9).
„Bateți.” Noi am primit invitația specială de a veni la Dumnezeu, iar El
așteaptă să ne spună bun venit în camera Sa de audiență. Primii ucenici care
L-au urmat pe Isus nu s-au mulțumit cu o conversație grăbită și ocazională; ei
au spus: „Rabi, unde locuiești?… S-au dus și au văzut unde locuia și în ziua
aceea au rămas la El” (Ioan 1:38,39). Tot astfel ni se poate acorda și nouă
privilegiul de a avea o relație mai strânsă cu Dumnezeu și comuniune cu El.
„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt… se odihnește la umbra Celui
Atotputernic” (Psalmii 91:1). Toți cei care doresc binecuvântarea lui
Dumnezeu să bată la ușa harului și să aștepte cu o încredere neclintită,
spunând: Pentru că Tu, o, Doamne, ai zis: „Oricine cere capătă, cine caută
găsește și celui ce bate i se va deschide.”
Domnul Isus a privit la mulțimea de oameni care se adunaseră să audă
cuvintele Sale și a simțit o dorință fierbinte ca ei să poată înțelege harul lui
Dumnezeu și bunătatea Sa pline de iubire. Ca să ilustreze nevoia lor și
bunăvoința lui Dumnezeu de a dărui, El a descris un copil care îi cere pâine
părintelui său. „Cine este tatăl acela dintre voi”, a zis El, „care, dacă-i cere
fiul său o pâine, să-i dea o piatră?” Domnul a făcut apel la sentimentele
duioase, firești, ale unui părinte față de copilul lui și le-a zis: „Deci, dacă voi,
care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl
vostru care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer” (Matei 7:11).
Niciun tată adevărat nu i-ar fi întors spatele fiului său flămând care îi cere
pâine. Oare ar fi crezut ei că un părinte este capabil să-și bată joc de copilul
lui, să-l amăgească, încurajându-i așteptările numai pentru a-l dezamăgi?
Oare i-ar fi promis el că îi dă o pâine bună și hrănitoare, pentru ca apoi să-i
dea o piatră? Atunci, ar putea îndrăzni cineva să-L dezonoreze pe
Dumnezeu, gândindu-se că El nu va răspunde cererilor copiilor Săi?
Deci, dacă voi, care sunteți niște ființe omenești rele, „știți să dați daruri
bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul
Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Duhul Sfânt, reprezentantul personal al
lui Dumnezeu, este cel mai mare dintre toate darurile. În acest dar sunt
cuprinse toate binecuvântările posibile. Nu există un dar mai mare și mai
bun pe care să ni-L poată da Însuși Creatorul. În necazurile noastre, când Îl
implorăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne călăuzească prin Duhul
Său Sfânt, El nu va întoarce niciodată spatele cererii noastre. Chiar dacă este
posibil ca un părinte să-i întoarcă spatele copilului său flămând, Dumnezeu
nu va respinge niciodată strigătul unei inimi deznădăjduite și sărmane. Cât
de minunată a fost duioșia cu care a descris Domnul iubirea Sa! Celor care
trec prin zile pline de întuneric și simt că Dumnezeu i-a uitat le este adresată
această solie izvorâtă chiar din inima Tatălui: „Sionul zicea: «M-a părăsit
Domnul și m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l
alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita,
totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat pe mâinile Mele și
zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49:14-16)
Fiecare promisiune din Cuvântul lui Dumnezeu constituie un subiect de
rugăciune și ne prezintă cuvântul lui Iehova ca o garanție a împlinirii ei.
Oricare ar fi binecuvântarea spirituală de care avem nevoie, avem privilegiul
de a o cere în Numele lui Isus. Putem să-I vorbim Domnului cu simplitatea
unui copil, cerându-I exact lucrurile de care avem nevoie. Putem să-I aducem
la cunoștință grijile noastre trecătoare, să-I cerem atât pâinea și
îmbrăcămintea obișnuită, cât și pâinea vieții și haina neprihănirii lui Hristos.
Tatăl tău ceresc știe că ai nevoie de toate acestea și ești invitat să-L rogi cu
privire la ele. În Numele lui Isus, îți va fi acordată orice favoare. Dumnezeu
va onora acest Nume și îți va împlini nevoile tale, dăruindu-ți fără nicio
reținere din bogățiile Sale.
Dar nu uita că, adresându-te lui Dumnezeu cu numele de Tată,
recunoști faptul că ești copilul Său. Aceasta înseamnă nu numai că vei avea
încredere în bunătatea Lui, ci și că te vei supune voinței Lui în toate lucrurile,
știind că iubirea Lui este neschimbătoare. Astfel, te dedici întru totul
îndeplinirii lucrării Sale. Făgăduința: „Cereți, și veți primi” (Ioan 16:24) le-a
fost adresată celor pe care îi îndemnase să caute mai întâi Împărăția lui
Dumnezeu și neprihănirea Lui.
Darurile Aceluia care deține toată puterea în cer și pe pământ sunt
păstrate pentru copiii lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt nespus de prețioase,
deoarece ne sunt acordate cu prețul scump al jertfei Mântuitorului; sunt
daruri care vor împlini cea mai profundă și mai disperată nevoie a inimii; ele
durează o veșnicie. Aceste daruri sunt primite doar de cei care vin la
Dumnezeu ca niște copilași. Acceptă făgăduințele lui Dumnezeu ca și când ți-
ar fi adresate în mod personal; prezintă-le înaintea lui Dumnezeu ca fiind
garanția Cuvântului Său și vei avea o bucurie deplină.

Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.

Matei 7:12
Domnul Isus asociază asigurarea iubirii lui Dumnezeu față de noi cu
porunca de a ne iubi unii pe alții, unindu-le într-un principiu unic, care
cuprinde toate relațiile dintre oameni.
Iudeii erau preocupați de ceea ce trebuiau să primească. Grija lor
principală era aceea de a-și asigura autoritatea, respectul și slujirea la care
considerau că au dreptul. Dar Domnul Hristos ne învață că grija noastră nu ar
trebui să fie cât de mult ni se cuvinte să primim, ci cât de mult putem oferi.
Noi suntem datori față de alții exact atât cât considerăm că sunt ei datori
față de noi.
În legăturile tale cu alții, așază-te în locul lor. Trăiește simțămintele lor.
Înțelege dificultățile, dezamăgirile, bucuriile și necazurile lor. Identifică-te cu
semenii tăi și fă pentru ei exact ceea ce ai dori să facă ei pentru tine, dacă tu
ai fi în locul lor și ei în locul tău. Tratează-i așa cum ai dori să te trateze ei.
Aceasta este adevărata regulă a onestității. Îndemnul din Predica de pe
Munte nu a fost altceva decât o altă modalitate de exprimare a poruncii: „Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:39). Aceasta a fost
esența învățăturii profeților și va rămâne principiul divin, respectat de toți
cei care sunt pregătiți pentru societatea sfântă din ceruri.
Regula de aur este principiul adevăratei amabilități și a fost cel mai bine
văzută în viața și caracterul lui Isus. O, ce raze de bunătate, de duioșie și de
frumusețe au strălucit în viața de zi cu zi a Mântuitorului nostru! Ce plăcută
era atmosfera pe care o răspândea însăși prezența Sa! Același spirit se va
vedea în viața și comportamentul copiilor Lui. Cei în care locuiește Hristos
vor fi înconjurați de o atmosferă divină. Hainele albe ale neprihănirii lor vor
răspândi parfumul plăcut al grădinii Domnului. Chipurile lor vor reflecta
strălucirea Sa, luminând calea pentru picioarele celor ce sunt istoviți și se
poticnesc.
 Orice om care împărtășește adevăratul ideal cu privire la trăsăturile ce
constituie un caracter desăvârșit va manifesta simpatia și amabilitatea lui
Hristos. Influența harului are menirea de a sensibiliza inima, de a înnobila și
curăți sentimentele, de a conferi o delicatețe cerească și un spirit de bună-
cuviință.
Dar regula de aur are o semnificație și mai profundă. Oricine a devenit
un ispravnic al feluritelor daruri ale lui Dumnezeu este chemat să le
împărtășească sufletelor aflate în ignoranță și întuneric, întocmai așa cum ar
dori el să-i fie oferite, dacă ar fi în locul lor. Apostolul Pavel a spus: „Eu sunt
dator și grecilor, și barbarilor, și celor învățați, și celor neînvățați” (Romani
1:14). Prin faptul că ai cunoscut mai mult despre iubirea lui Dumnezeu, prin
faptul că ai primit din darurile bogate ale harului Său mai mult decât cel mai
slab și mai neștiutor dintre sufletele de pe pământ, ești dator să le
împărtășești altora din toate darurile care ți-au fost acordate.
Prin urmare, odată cu darurile și binecuvântările acestei vieți, ai și o
datorie față de toți cei ce sunt mai puțin favorizați decât tine. Iar măsura
responsabilității tale este exact măsura în care ai primit mai mult decât alții.
Dacă avem bogății mari și suntem prosperi, avem datoria cea mai solemnă
de a ne îngriji de bolnavi, de văduve și de orfani, așa cum am dori să se
îngrijească aceste persoane de noi, dacă am fi în locul lor și ele, în locul
nostru.
Regula de aur ne învață, în mod implicit, același adevăr care a fost
prezentat și în Predica de pe Munte, și anume: „Cu ce măsură măsurați, cu
aceea vi se va măsura.” Ceea ce le facem altora, indiferent dacă este bine
sau rău, va avea un efect asupra noastră fie spre binecuvântare, fie spre
blestem. Orice dăruim vom primi înapoi. Binecuvântările pământești pe care
le împărtășim altora pot fi, și adesea sunt, răsplătite în același fel. Deseori,
ceea ce dăruim se întoarce la noi în vreme de nevoie, împătrit, în moneda
Împărăției. Dar mai mult decât atât, toate darurile sunt răsplătite chiar și în
viața aceasta, prin deplina revărsare a dragostei lui Dumnezeu, care
reprezintă toată bogăția și slava cerului. Pe de altă parte, răul făcut altora se
întoarce la cel ce l-a făcut. Oricine și-a asumat dreptul de a condamna sau de
a descuraja va fi condus pe parcursul vieții sale chiar în situațiile prin care i-a
făcut pe alții să treacă; va suporta suferințele pe care li le-a provocat, prin
lipsa lui de simpatie și de
amabilitate.
 Dumnezeu a hotărât astfel, deoarece ne iubește. El ne va face să simțim
repulsie față de propria asprime a caracterului și să ne deschidem inima
pentru a-L lăsa pe Domnul Isus să locuiască în ea. În felul acesta, dintr-un rău
rezultă un bine, iar ceea ce părea a fi un blestem devine o binecuvântare.
Standardul regulii de aur este adevăratul standard al creștinismului;
orice măsură mai mică constituie o amăgire. O religie care nu prețuiește
ființele omenești cărora Domnul Hristos le-a acordat o valoare atât de mare,
încât S-a jertfit pentru ele, o religie care ne face să fim indiferenți față de
nevoile și suferințele oamenilor sau să neglijăm drepturile lor, este o religie
falsă. Dacă ignorăm cererile celor sărmani, suferinzi și plini de păcate, ne
dovedim a fi niște trădători ai lui Hristos. Creștinismul are atât de puțină
putere în lume, tocmai pentru că oamenii își atribuie Numele lui Hristos, în
timp ce viața lor constituie o negare a caracterului Său. Din acest motiv,
Numele Domnului este dezonorat.
Despre biserica apostolică din acele zile luminoase, când slava lui
Hristos cel înviat strălucea peste credincioși, este scris că niciunul nu spunea
că „averile sunt ale lui”. „Nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă.”
„Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un
mare har era peste toți.” „Toți împreună erau nelipsiți de la Templu în
fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție din inimă.
Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul
adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Faptele
apostolilor 4:32,34,33; 2:46,47).
Chiar dacă cercetezi cerul și pământul, nu vei găsi un adevăr care să se
dezvăluie cu mai multă putere ca adevărul manifestat în faptele de bunătate
față de cei ce au nevoie de simpatia și ajutorul nostru. Acesta este adevărul,
așa cum este el în Isus. Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor
aplica principiile regulii de aur, lucrarea Evangheliei va fi însoțită de o putere
la fel de mare ca în timpul apostolilor.

Strâmtă este poarta,

îngustă este calea care duce la viață.
Matei 7:14
În timpul Domnului Hristos, locuitorii Palestinei trăiau în cetăți
înconjurate de ziduri, majoritatea fiind situate în locuri înalte sau în munți.
Porțile se închideau la apusul soarelui și, adesea, pentru a reuși să ajungă
înainte de lăsarea serii, călătorul care se întorcea acasă trebuia să parcurgă
în mare grabă drumurile înguste, stâncoase și foarte anevoioase. Cei care
întârziau erau lăsați să aștepte afară.
Cărarea îngustă, de munte, care ducea spre casă și spre odihnă, i-a
oferit lui Isus o ilustrație impresionată cu privire la calea creștinului. Calea pe
care v-am așezat-o înainte, a zis El, este îngustă; prin poartă este greu de
trecut, deoarece regula de aur exclude orice mândrie și egoism. Este
adevărat că există și o cale mai largă, dar la capătul ei se află distrugerea.
Dacă vrei să parcurgi calea vieții spirituale, trebuie să urci neîncetat,
deoarece această cale merge numai în sus. Trebuie să mergi alături de cei
puțini, deoarece mulțimea va alege calea care coboară.
Pe drumul spre moarte poate să meargă toată omenirea, cu spiritul ei
lumesc, cu egoismul și mândria ei, cu toată josnicia morală și lipsa ei de
onestitate. Pe acest drum este suficient loc pentru părerile și doctrinele
oricărui om, și fiecare își poate urma propriile înclinații, făcând orice i-ar cere
iubirea de sine. Cei care doresc să meargă pe calea ce duce la nimicire nu
sunt nevoiți să o caute, pentru că poarta este largă și drumul este lat, iar
pașii lor se îndreaptă spre ea în mod firesc.
Dar calea vieții este îngustă și poarta este strâmtă. Dacă te atașezi de
vreun păcat preferat, vei constata că drumul este prea îngust pentru tine.
Dacă vrei să mergi pe calea Domnului, va trebui să renunți la căile tale, la
împlinirea voinței tale și la obiceiurile și faptele tale rele. Cel care dorește să-
I slujească lui Hristos nu se poate conforma părerilor lumii și nici nu poate
corespunde standardelor ei. Calea cerului este prea îngustă pentru căutarea
de bogății sau de poziții sociale înalte, prea îngustă pentru jocul ambițiilor
egoiste, prea abruptă și accidentată pentru cei comozi. Munca istovitoare,
sacrificiul de sine, abnegația, sărăcia și împotrivirea din partea celor păcătoși
au fost partea Domnului Hristos și trebuie să fie partea noastră, dacă dorim
să intrăm odată în Paradisul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, să nu crezi că drumul care urcă este greu, iar drumul
care coboară este ușor. Pe întregul parcurs al căii ce duce la moarte există
dureri și pedepse, necazuri și dezamăgiri, avertismente care te previn să nu
mergi înainte. Iubirea lui Dumnezeu a făcut ca această cale să fie dificilă
pentru aceia care sunt neascultători și încăpățânați și își provoacă singuri
distrugerea. Este adevărat că drumul lui Satana este făcut să pară atrăgător,
dar totul este o amăgire. Pe calea răului sunt regrete amare și griji
otrăvitoare. Poate vom crede că este plăcut să te lași condus de mândria și
de ambiția lumească, dar sfârșitul înseamnă tristețe și suferință. Planurile
egoiste pot prezenta perspective încântătoare și pot aprinde speranța unei
satisfacții depline, dar vom descoperi că fericirea noastră este otrăvită și
viața ni se umple de dezamăgiri și resentimente, datorită neîmplinirii
speranțelor noastre egoiste. Poate că poarta drumului care coboară este
împodobită cu flori, dar pe cale sunt spini. Lumina speranței ce strălucește la
intrare se risipește apoi în întunericul disperării, iar sufletul care merge pe
calea aceasta ajunge să fie cuprins de umbrele unei nopți fără sfârșit.
„Calea celor stricați este pietroasă”, dar căile înțelepciunii sunt „plăcute
și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice” (Proverbele 13:15; 3:17). Fiecare
expresie a supunerii față de Hristos, fiecare faptă de renunțare la sine
pentru cauza Lui, fiecare încercare suportată cu bine, fiecare biruință asupra
ispitei constituie un pas înainte pe calea spre slava biruinței finale. Dacă ne
lăsăm călăuziți de Hristos, El ne va conduce în siguranță. Nici cel mai mare
păcătos nu se va rătăci. Chiar și căutătorul care tremură va reuși să umble în
lumina curată și sfântă. Deși drumul aceasta este atât de îngust, atât de
sfânt, încât păcatul nu poate fi tolerat, totuși accesul le este îngăduit tuturor
și niciun suflet cuprins de îndoială și teamă nu trebuie să declare:
„Dumnezeu nu Se îngrijește de mine.”
Drumul poate fi stâncos și urcușul, abrupt; la stânga și la dreapta poate
fi prăpastie; pe parcursul călătoriei noastre poate că vom fi nevoiți să
trudim, iar când vom fi obosiți și vom dori cu disperare odihna, vom fi
nevoiți totuși să mergem înainte; când vom simți că ne prăbușim, vom fi
nevoiți să luptăm, iar când vom fi descurajați, vom fi nevoiți să sperăm, dar,
în cele din urmă, călăuziți de Hristos, vom ajunge cu siguranță în patria
cerească mult dorită. Hristos Însuși a străbătut calea aspră înainte de noi și a
netezit cărarea pentru picioarele noastre.
Pe întregul parcurs al drumului abrupt care urcă spre viața veșnică se
află izvoare de bucurie pentru a-i înviora pe cei obosiți. Chiar și în încercări și
suferințe, cei care merg pe căile înțelepciunii sunt nespus de bucuroși,
pentru că Domnul lor mult iubit merge nevăzut, alături de ei. Cu fiecare pas
pe care îl fac înainte, ei simt din ce în ce mai distinct atingerea brațului Său,
iar pe cărarea lor strălucesc tot mai tare razele slavei care coboară de la Cel
Nevăzut. Cântecele lor de laudă, în tonuri din ce în ce mai înalte, urcă spre
cer pentru a se uni cu imnurile îngerilor care stau lângă tronul lui Dumnezeu.
„Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire
merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbele 4:18).

Nevoiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă.

Luca 13:24
În graba lui de a ajunge la poarta cetății înainte de apusul soarelui,
călătorul întârziat nu își putea permite să se abată din drum, pentru niciun
lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era absorbită de gândul de a reuși
să intre pe poartă. Pentru viața creștină, a zis Domnul Isus, este necesară o
voință la fel de puternică. Eu v-am descoperit adevărata slavă a Împărăției
Mele, care constă în sfințenia caracterului. Deși nu promite nicio posesiune
pământească, totuși merită să doriți această Împărăție mai mult ca orice și
să investiți întregul vostru efort pentru a o avea. Eu nu vă chem să luptați
pentru a cuceri marile împărății ale lumii, dar să nu credeți că aceasta
înseamnă că nu vor fi bătălii de purtat și victorii de câștigat. Vă îndemn să
luptați cu toate puterile, chiar îndurând eforturi istovitoare, ca să intrați în
Împărăția Mea spirituală!
Viața creștinului este o luptă și o continuă înaintare. Dar victoria nu
poate fi câștigată prin puterile omenești. Terenul de luptă este inima
noastră. Bătălia pe care trebuie să o ducem – cea mai mare bătălie care a
fost dusă vreodată de oameni – constă în predarea eului în fața voinței lui
Dumnezeu și în supunerea inimii față de suveranitatea iubirii. Omul cel
vechi, născut din sânge și din poftele firii, nu poate moșteni Împărăția lui
Dumnezeu. Înclinațiile ereditare și vechile obiceiuri trebuie părăsite.
Acela care se hotărăște să intre în Împărăția spirituală va constata că
trebuie să înfrunte toate forțele și pasiunile firii nerenăscute, sprijinite de
puterile împărăției întunericului. Mândria și egoismul se vor împotrivi
oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin puterile noastre, nu
suntem capabili să învingem dorințele păcătoase și viciul care luptă pentru
supremație. Noi nu-l
putem birui pe vrăjmașul puternic care ne-a făcut să fim sclavii lui. Numai
Dumnezeu ne poate da biruința. El dorește să devenim propriii stăpâni, să
avem libertatea de a ne împlini voința și de a merge pe căile noastre. Dar
Dumnezeu nu poate lucra în noi, fără consimțământul și cooperarea noastră.
Duhul Sfânt lucrează prin însușirile și capacitățile date omului. A coopera cu
Dumnezeu înseamnă a ne folosi toate energiile.
Biruința poate fi câștigată numai prin multă rugăciune stăruitoare,
numai reprimând firea, clipă de clipă. Voința noastră nu trebuie silită să
coopereze cu puterea divină, ci ea trebuie să se supună de bunăvoie. Dacă ar
fi posibil ca Duhul Sfânt să exercite asupra voastră o influență de o sută de
ori mai puternică, aceasta nu v-ar face să deveniți niște creștini adevărați,
pregătiți pentru cer. Iar fortăreața lui Satana nu ar fi sfărâmată. Pentru că
voința voastră trebuie să se așeze de partea voinței lui Dumnezeu. Prin
puterile proprii, nu sunteți în stare să vă supuneți dorințele, scopurile și
înclinațiile față de voia lui Dumnezeu, dar, dacă vreți să primiți dorința de a
respecta voia lui Dumnezeu, El va îndeplini pentru voi această lucrare,
„răsturnând izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva
cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl va face rob ascultării de Hristos” (2
Corinteni 10:5). Atunci veți duce „până la capăt mântuirea voastră, cu frică și
cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după
plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea” (Filipeni 2:12,13).
Mulți sunt atrași de frumusețea lui Hristos și de slava cerului, și totuși se
sustrag de la îndeplinirea condițiilor prin care ar putea să le aibă. Pe calea
cea largă, există mulți care nu sunt pe deplin mulțumiți de drumul pe care
merg. Ei doresc mult să sfărâme lanțul sclaviei păcatului și se străduiesc cu
puterile proprii să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Acești oameni
privesc spre calea îngustă și spre poarta cea strâmtă, dar plăcerile egoiste,
iubirea de lume, mândria și ambiția nesfântă ridică un zid de despărțire între
ei și Mântuitorul. Renunțarea la voința proprie și la plăcerile și obiectivele lor
necesită un sacrificiu pe care ei ezită să-l facă, se poticnesc și, în cele din
urmă, dau înapoi. Mulți „vor căuta să intre și nu vor putea” (Luca 13:24). Ei
doresc binele, fac un oarecare efort pentru a-l avea, dar nu exercită o voință
hotărâtă în acest sens, nu urmăresc cu tenacitate să îl obțină cu orice preț.
Dacă vrem să fim biruitori, unica noastră speranță este să ne unim
voința cu voința lui Dumnezeu și să lucrăm zi de zi și ceas de ceas în
cooperare cu El. Noi nu putem îndeplini dorințele firii și în același timp să
intrăm în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfințire,
aceasta se va înfăptui prin renunțarea la sine și prin însușirea deplină a
gândului lui Hristos. Mândria și mulțumirea de sine trebuie să fie răstignite.
Oare suntem noi dispuși să plătim prețul care ni se cere? Suntem noi dispuși
să ne supunem voința în mod deplin față de voința lui Dumnezeu? Până
când nu vom fi dispuși la toate acestea, harul transformator al lui Dumnezeu
nu-și poate îndeplini lucrarea în noi.
Lupta pe care trebuie să o ducem este „lupta cea bună a credinței”.
„Iată de ce lucrez eu”, zicea apostolul Pavel, „și mă lupt după lucrarea puterii
Lui, care lucrează cu tărie în mine” (Coloseni 1:29).
În marea criză a vieții sale, Iacov s-a dus într-un loc retras să se roage.
Gândul lui era stăpânit de un singur scop – să obțină transformarea
caracterului. Dar, în timp ce se ruga lui Dumnezeu, cineva l-a atins și,
crezând că este un vrăjmaș care încearcă să-l omoare, Iacov s-a luptat cu el
toată noaptea. Totuși nici chiar pericolul de a-și pierde viața nu a reușit să-i
abată gândul de la marea dorință a sufletului său. Când a ajuns la epuizare,
Îngerul l-a atins, dezvăluindu-Și natura divină, și Iacov și-a dat seama cine era
Acela cu care luptase. Rănit și neajutorat, a căzut la pieptul Mântuitorului,
implorându-L să-l binecuvânteze. El a continuat să se roage cu insistență și
nu voia să renunțe, iar Hristos a răspuns cererii acestui suflet pocăit și lipsit
de ajutor, împlinindu-Și făgăduința: „… Vor căuta ocrotirea Mea și vor face
pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27:5). Iacov s-a rugat ferm și
hotărât: „Nu te voi lăsa până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Acest
spirit de insistență îi era inspirat chiar de Acela cu care lupta. El a fost cel
care îi acordase biruința și i-a schimbat numele, din Iacov în Israel,
declarând: „Ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Geneza
32:28). Ceea ce nu a reușit Iacov să obțină luptând cu puterile proprii a fost
câștigat prin supunere și credință stăruitoare. „Și ceea ce câștigă biruința
asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5:4).

Păziți-vă de proroci mincinoși.

Matei 7:15
Vor apărea învățători mincinoși care vor încerca să vă ducă departe de
calea îngustă și de poarta cea strâmtă. Păziți-vă de asemenea învățători. Ei
vin îmbrăcați în piei de oaie, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Domnul Isus
ne arată un test prin care pot fi deosebiți învățătorii falși de cei adevărați.
„După roadele lor îi veți cunoaște.” El spune: „Culeg oamenii struguri din
spini sau smochine din mărăcini?”
Noi nu suntem îndemnați să-i apreciem după cuvântările lor frumoase
sau după declarațiile lor impresionante. Învățătorii trebuie să fie evaluați
prin Cuvântul lui Dumnezeu. „La Lege și la mărturie! Căci, dacă nu vor vorbi
în armonie cu acest cuvânt, nu este nicio lumină în ei” (Isaia 8,20 – traducere
din ediția engleză). „Încetează, fiule, să mai asculți învățătura, dacă ea te
depărtează de învățăturile înțelepte” (Proverbele 19:27). Ce fel de solie aduc
acești învățători? Vă îndeamnă ea să-L respectați pe Dumnezeu și să vă
temeți de El? Vă determină ea să vă exprimați iubirea față de El prin păzirea
credincioasă a poruncilor Sale? Oamenii care nu înțeleg importanța Legii
morale, care tratează cu ușurință poruncile lui Dumnezeu, care desființează,
chiar și una dintre cele mai neînsemnate porunci ale Sale, învățându-i și pe
alții să procedeze la fel, nu vor fi aprobați de Dumnezeu. Putem fi siguri că
pretențiile unor astfel de învățători sunt lipsite de temei, că ei înfăptuiesc
chiar lucrarea prințului întunericului, vrăjmașul lui Dumnezeu.
Nu toți cei care mărturisesc Numele Său și poartă însemnele Sale sunt ai
lui Hristos. Mulți dintre cei care i-au învățat pe alții în Numele Meu, a spus
Isus, se vor dovedi în cele din urmă nevrednici. „Mulți Îmi vor zice în ziua
aceea: «Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi
draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?»
Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la
Mine, voi toți care lucrați fărădelege»” (Matei 7:22,23).
Există oameni care cred că sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, dar nu
este așa. În timp ce declară că Hristos este Domnul lor și pretind că fac mari
lucrări în Numele Său, ei sunt slujitori ai nelegiuirii. „Căci cu gura vorbesc
dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor” (Ezechiel 33:31). Cel
ce vestește Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei „ca un cântăreț plăcut, cu
un glas frumos și iscusit la cântare pe coarde. Ei îți ascultă cuvintele, dar nu
le împlinesc deloc” (Ezechiel 33:32).
Doar pretenția de ucenicie nu are nicio valoare. Credința în Hristos,
acea credință care mântuiește sufletul, nu este cea pe care o prezintă mulți.
Ei declară: „Crede, crede și nu trebuie să păzești Legea.” Dar o credință care
nu conduce la ascultare înseamnă încumetare. Apostolul Ioan spune: „Cine
zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu
este în el” (1 Ioan 2:4). Nimeni să nu susțină ideea că dovada autenticității
lucrării lor sau a concepțiilor susținute de ei constă în evenimentele
providențiale sau în manifestările miraculoase. Dacă cineva vorbește în mod
ușuratic despre Cuvântul lui Dumnezeu și își așază părerile și argumentele
proprii mai presus de standardul divin, putem fi siguri că nu deține nicio
lumină.
Dovada adevăratei ucenicii este ascultarea. Sinceritatea declarației
noastre că Îl iubim pe Dumnezeu este dovedită prin respectarea poruncilor.
Dacă învățătura pe care o acceptăm nimicește păcatul din inimă și
îndepărtează trăsăturile imorale din caracter și, dacă aduce roade ale
neprihănirii, putem fi siguri că este adevărul lui Dumnezeu. Dacă în viața
noastră se manifestă bunăvoință, generozitate, bunătate, amabilitate și
simpatie, dacă în inima noastră se află bucuria de a face binele, dacă Îl
înălțăm pe Hristos, și nu pe noi înșine, putem fi siguri că avem o credință
adevărată. „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui” (1
Ioan 2:3).

Ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia

zidită pe stâncă.
Matei 7:25
Cuvintele Domnului Hristos i-au impresionat profund pe ascultători. Ei
se simțeau atrași de frumusețea divină a principiilor adevărului și acceptau
avertizările solemne ale lui Hristos ca fiind glasul lui Dumnezeu care le
cerceta inima. Cuvintele Sale loviseră chiar la rădăcina ideilor și părerilor lor
tradiționale. Aplicarea învățăturilor lui Isus le cerea o schimbare a întregului
lor sistem de gândire și practică. Aceasta i-ar fi condus la un conflict direct cu
învățătorii lor religioși, deoarece ar fi implicat dărâmarea până la temelii a
întregii zidiri spirituale clădite de-a lungul mai multor generații de rabini.
Prin urmare, deși majoritatea ascultătorilor acceptau în inima lor cuvintele
lui Isus, puțini erau pregătiți să le aplice ca principiu de viață.
Domnul Hristos Și-a încheiat Predica de pe Munte cu o ilustrație care
prezenta cu o claritate uimitoare importanța punerii în practică a cuvintelor
rostite de El. Printre oamenii adunați în jurul Mântuitorului erau mulți care
își petrecuseră viața pe țărmurile Mării Galileei. În timp ce ședeau pe coasta
muntelui și ascultau cuvintele lui Hristos, puteau să vadă văile și defileurile
prin care pâraiele de munte își căutau drumul spre mare. Deseori, în timpul
verii, aceste pâraie dispăreau complet, lăsând în urmă doar vadurile uscate
și prăfuite. Dar când peste coline se abăteau furtunile iernii, râurile
deveneau niște torente furioase, inundând uneori văile și măturând totul în
calea lor. Atunci, colibele pe care agricultorii le construiseră pe pajiștile verzi,
unde păreau ferite de orice pericol, erau luate de valuri. Dar pe înălțimi se
aflau case zidite pe stâncă. În unele zone ale țării, casele erau construite în
întregime din piatră și multe dintre ele rezistaseră furtunilor de-a lungul a
sute de ani. Aceste case fuseseră construite cu greutate și trudă. Accesul la
ele nu era ușor, iar locul în care se aflau părea mai puțin atrăgător decât
câmpiile verzi. Totuși ele aveau temelia pe stâncă, iar vântul, ploaia și
furtuna le izbeau în zadar.
Cel care va accepta cuvintele pe care vi le-am spus și va face din ele
temelia caracterului și a vieții sale, a spus Isus, este asemenea
constructorilor acestor case zidite pe stâncă. Cu secole înainte, profetul Isaia
scrisese: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); și, cu
mult timp după Predica de pe Munte, apostolul Petru cita declarația lui Isaia,
adăugând: „Acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie”
(1 Petru 1:25). Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru de neclintit pe care
l-a cunoscut lumea noastră vreodată. El este temelia cea sigură. „Cerurile și
pământul vor trece”, zicea Isus, „dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei
24:35).
Marile principii ale Legii, care reflectă însăși natura lui Dumnezeu, și-au
găsit expresia în cuvintele rostite de Isus în Predica de pe Munte. Oricine
clădește pe temelia acestor cuvinte, clădește pe Stânca Veacurilor, care este
Hristos. Noi Îl primim pe Hristos, acceptând învățăturile Sale. Și numai cei
care le acceptă în felul acesta clădesc pe El. „Căci nimeni nu poate pune o
altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Corinteni
3:11). „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume
dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Faptele apostolilor 4:12).
Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu, manifestarea caracterului
Său, Legea Lui, iubirea Lui, viața Lui – iată singura temelie pe care putem zidi
un caracter durabil!
Noi clădim pe Hristos prin supunerea față de Cuvântul Său. Nu cel care
se bucură la gândul neprihănirii este neprihănit, ci acela care împlinește
cerințele ei. Sfințenia nu este o stare de extaz spiritual; ea este rezultatul
supunerii depline față de Dumnezeu; este îndeplinirea voinței Tatălui ceresc.
Când tabăra copiilor lui Israel era așezată la granițele Țării Făgăduite, nu a
fost suficient ca ei să știe ceva despre Canaan sau să cânte imnurile
Cannanului. Doar aceasta nu i-ar fi pus în posesia viilor și a livezilor de
măslini din țara minunată. Ei le-au putut lua în stăpânire cu adevărat numai
îndeplinind o lucrare concretă, respectând condițiile, exercitând o credință
puternică în Dumnezeu, însușindu-și făgăduințele Sale, în timp ce se
supuneau îndrumărilor Lui.
Religia constă în împlinirea cuvintelor lui Hristos, nu ca să merităm
favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că, deși eram întru totul nevrednici, am
primit darul iubirii Sale. Domnul Hristos nu a condiționat mântuirea omului
pe temeiul simplei mărturisiri, ci pe temeiul credinței care se manifestă prin
faptele neprihănirii. De la urmașii lui Hristos se așteaptă și fapte, nu doar
cuvinte. Caracterul se formează prin acțiune. „Căci toți cei ce sunt călăuziți
de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:14). Fii ai lui
Dumnezeu nu sunt cei a căror inimă este doar impresionată de Duhul, nu cei
care se supun influenței Sale numai ocazional, ci aceia care se lasă conduși
întru totul de Duhul Sfânt.
Dorești să devii un urmaș al Domnului Hristos, dar nu știi cum să începi?
Te afli în întuneric și nu știi cum să găsești lumina? Urmează lumina pe care
o ai. Hotărăște-te să păzești ceea ce știi din Cuvântul lui Dumnezeu. În
Cuvântul acesta se află puterea și chiar viața Lui. Dacă accepți Cuvântul Său
cu credință, el îți va da puterea de a asculta. Când acorzi atenție luminii
adevărului pe care o ai, vei primi o lumină mai mare. Tu clădești pe Cuvântul
lui Dumnezeu, iar caracterul tău se va forma după modelul caracterului lui
Hristos.
Isus Hristos, adevărata temelie, este o piatră vie; viața Sa le este
împărtășită tuturor celor ce zidesc pe El. „Și voi, ca niște pietre vii, sunteți
zidiți ca să fiți o casă duhovnicească” (1 Petru 2:5). „În El, toată clădirea bine
închegată crește ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21). Pietrele
ajung să fie una cu temelia, deoarece în toate locuiește aceeași viață. Nicio
furtună nu poate dărâma această clădire, pentru că acela care se
împărtășește de viața lui Dumnezeu va rezista în toate, alături de El.
Dar orice clădire înălțată pe o altă temelie decât Cuvântul lui Dumnezeu
se va prăbuși. Cel care zidește, asemenea iudeilor din zilele lui Isus, pe
temelia ideilor și a părerilor omenești, pe forme și ceremonii inventate de
oameni sau pe oricare altă lucrare pe care o poate îndeplini singur, fără
ajutorul harului lui Hristos, își ridică edificiul caracterului său pe nisip
mișcător. Furtunile năprasnice ale ispitei vor spulbera temelia de nisip și
clădirea lui va rămâne ca o epavă pe țărmurile vremii.
 „De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu… Voi face din neprihănire o
lege și din dreptate o cumpănă, și grindina va surpa locul de scăpare al
neadevărului și apele vor îneca adăpostul minciunii” (Isaia 28:16,17).
Dar astăzi, harul îi adresează celui păcătos chemarea sa insistentă. „Pe
viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să
se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la
calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel!” (Ezechiel
33:11). Glasul care îi vorbește astăzi celui nepocăit este glasul Aceluia care,
văzând cetatea iubită, a exclamat cu inima cuprinsă de întristare:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși
la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub
aripi și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca 13:34,35). În Ierusalim,
Domnul Isus vedea un simbol al lumii care respinsese și disprețuise harul
Său. El a plâns pentru tine, o, inimă împietrită! Ierusalimul încă se mai putea
pocăi, scăpând de osândă, chiar și atunci când Domnul plângea pe munte.
Darul cerului încă mai avea să aștepte o vreme ca această cetate să Îl
accepte. Tot astfel, Isus îi vorbește încă plin de iubire inimii tale: „Iată, Eu
stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el
și voi cina cu el și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:20). „Iată că acum este vremea
potrivită, iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2).
Voi, cei care vă puneți speranțele în voi înșivă, clădiți pe nisip! Dar încă
nu este prea târziu să scăpați de distrugerea care este pe punctul să vină
asupra voastră. Alergați la temelia cea sigură înainte să izbucnească furtuna!
„De aceea așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Iată pun ca temelie în Sion o
piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii,
temelie puternică; cel
ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă»” (Isaia 28:16). „Întoarceți-vă la
Mine și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu
sunt Dumnezeu și nu este altul” (Isaia 45:22). „Nu te teme, căci Eu sunt cu
tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot
Eu îți vin în ajutor, Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). „Voi
nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați în veci” (Isaia 45:17).