E DI Ț I E SP E C IA L Ă

R E V I STA A PA R E SU B AU S P I CI I L E AC A D E M I E I R O M Â N E

ROMÂNĂ
R ev i stă d e şt i i nţă şi c ul tură
Nr. 1-2 (243-244) 2018
CHIŞINĂU

N i c o l a e I O R G A – 15 0 E u g e n i u C O Ș E R I U – 10 0
E DI Ț I E SP E C IA L Ă E DI Ț I E SP E C IA L Ă
Nr. 3-4 (281-282) 2023

Nr. 3 (263) 2021

Nr. 4 (264) 2021

ANUL XXXI

ANUL XXXI

L I M B A D E S TAT
A R E P U B L I C I I M O L D O VA
ANUL XXXIII

E S T E L I M B A R O M Â NĂ
( C O N S T I T U Ț I A R E P U B L I C I I M O L D O VA )
 R E V I STA A PA R E SU B AU S P I CI I L E
AC A D E M I E I R O M Â N E

ROMÂNĂ
R ev i stă d e şt iinţă ş i c ul t ură
Nr. 3-4 (281-282), martie - aprilie 2023
CHIŞINĂU

R ev i sta „L i m ba R o mână” este i n de x ată

c u te x t i nteg ra l î n baz a d e date inter naț ională
Cent ra l an d E a ster n Euro p ean Onl ine L i brar y – CE EOL
 ROMÂNĂ
Apare la Chişinău din 1991 ISSN 0235-9111

Fondatori Ion DUMENIUK, Nicolae MĂTCAŞ, Alexandru BANTOŞ

Editor Echipa redacţiei
Redactor-şef Alexandru BANTOŞ
Redactor-şef Ana BANTOŞ
adjunct
Secretar general Alex MARCHITAN
de redacţie
Redactori Constantin OLTEANU
Victoria POPOVICI
Augustin ORJACOVSCHI
Concepţie Mihai BACINSCHI
grafică
Coperta Coperta I-a: Colaj de Alex MARCHITAN

Colegiul Ștefan AFLOROAEI (Iași), Gheorghe Mihai BÂRLEA (Baia

de redacţie Mare), Iurie BOJONCĂ (Veneția), Iulian BOLDEA (Târgu-
Mureş), Mircea BORCILĂ (Cluj), Lucia CIFOR (Iași), Gheorghe
CHIVU (Bucureşti), Dorin CIMPOEŞU (Bucureşti), Theodor
CODREANU (Huşi), Mircea COLOȘENCO (București), Mircea
A. DIACONU (Suceava), Gabriela HAJA, Ion I. IONESCU (Iaşi),
Nicolae MĂTCAŞ, Ioan MILICĂ (Iaşi), Vlad MISCHEVCA, Viorica
MOLEA, Cristinel MUNTEANU (Brăila), Eugen MUNTEANU
(Iaşi), Anatol PETRENCU, Ioan-Aurel POP (București), Adrian
Dinu RACHIERU (Timişoara), Mina-Maria RUSU (Bucureşti),
Victor SPINEI (Bucureşti), Constantin ŞCHIOPU, Victor A. VOICU
(Bucureşti)

Revista „Limba Română” este editată cu sprijin financiar

din Fondul Recurent al Donatorilor – Academia Română

Orice articol publicat în revista „Limba Română” reflectă punctul

de vedere al autorului şi nu coincide neapărat cu cel al redacţiei
Textele nepublicate nu se recenzează şi nu se restituie

Pentru corespondenţă:
Ap. 226, bd. Ştefan cel Mare și Sfânt, nr. 64, Chişinău,
MD-2001, Republica Moldova. Tel.: (+373) 22 23 44 12, (+373) 22 23 87 03
e-mail: limbaromanachisinau@gmail.com
pagina web: www.limbaromana.md
 3

SUMAR
ARGUMENT
Alexandru BANTOŞ
Limba Română: identitatea şi unitatea noastră /
The Romanian language: our identity and unity 7
Lege pentru implementarea considerentelor unor hotărâri ale
Curţii Constituţionale / LAW for the implementation of certain
decisions of the Constitutional Court 14
Decret privind promulgarea Legii pentru implementarea
considerentelor unor hotărâri ale Curţii Constituţionale /
Decree on the promulgation of the Law for the implementation
of the considerations of some decisions of the Constitutional Court 16
Maia SANDU, Preşedintele Republicii Moldova
Limba română poate şi trebuie să devină catalizatorul societăţii /
The Romanian language can and must become the catalyst of society 17

LIMBA ROMÂNĂ ŞI ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC

Nicolae MĂTCAŞ
Bine-ai venit cu numele corect în Constituţie, zbuciumată
Limbă Română! / Welcome with the correct name in the
Constitution, impertuous Romanian language! 19
UN ACT IMPORTANT. Academia Română salută hotărârea
Parlamentului Republicii Moldova / AN IMPORTANT ACT.
The Romanian Academy welcomes the decision of the Parliament
of the Republic of Moldova 34
DECIZIE ISTORICĂ. Declaraţia preşedintelui AŞM /
HISTORICAL DECISION. Statement of the president of ASM 36
Ioan-Aurel POP
Patria noastră, limba română / Our Homeland,
the Romanian Language 38
Luminiţa BOTOŞINEANU, Florin-Teodor OLARIU
Ştiinţă, politică şi adevăr / Science, Politics and Truth 42
4 ROMÂNĂ
Teo CHIRIAC
Uşa de intrare în Veşnicie / The entrance door to Eternity 47
Gheorghe CHIVU
Adevărul ar trebui să învingă totdeauna /
The truth should always win 49
Adrian Dinu RACHIERU
Despre patriotismul limbii / About language patriotism 52
Mina-Maria RUSU
Orfani de limba maternă / Mother language orphans 60
Iurie BOJONCĂ
Limba română este stăpână / The Romanian language is the master 65
Ioan C. POPA
Dreptate pentru Limba Română / Justice for the Romanian language 68
Valeriu SAHARNEANU
O biruinţă istorică a limbii române. Un impas istoric al
prigonitorilor ei / A historic victory for the Romanian language.
A historic impasse for its persecutors 71
Constantin OLTEANU
O revistă care poate fi dăruită cu autograf / An autographed giftable
magazine 80
O LIMBĂ – O NAŢIUNE. Lista textelor despre numele corect
al limbii noastre, despre identitatea românilor basarabeni şi
unitatea lor cu întregul neam românesc publicate
în revista „Limba Română” între anii 1991 şi 2022 /
ONE LANGUAGE – ONE NATION. List of texts about
the correct name of our language, about the identity of Bessarabian
Romanians and their unity with the entire Romanian nation
published in the journal „Limba Română” between 1991 and 2022 83

ITINERAR RETROSPECTIV
PRECIZARE / CLARIFICATION 110
Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova
privind istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”
(opinia specialiştilor filologi ai Academiei, acceptată la Şedinţa lărgită
a Prezidiului AŞM) / A Response to the request of the Parliament
of the Republic of Moldova regarding the history and use of the term
“Moldovan language” (the opinion of the Academy’s
language specialists, approved at the Extended Meeting of the
Council of the Academy of Sciences) 111
 5
Eugeniu COŞERIU
Latinitatea orientală / Oriental Latinity 116
Nicolae CORLĂTEANU
Româna literară în Republica Moldova: istorie şi actualitate /
The Literary Romanian language in the Republic of Moldova:
between history and current affairs 139
Silviu BEREJAN
De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova
nu poate fi numită moldovenească? / Why can’t the model language
in official use of the Republic of Moldova be called Moldovan? 154
Rajmund PIOTROWSKI
O limbă cu două denumiri? / A language with two names? 162
Stanislav SEMCINSKI
Cu privire la necesitatea de a reveni la denumirea tradiţională
a limbii moldovenilor / On the need to restore the traditional name
of the language spoken by the citizens of the Republic of Moldova 167
Vlad POHILĂ
Limba română din R. Moldova, între primejdii şi speranţe /
The Romanian language in the Republic of Moldova, between
dangers and hopes 174
Grigore VIERU
Limba Română – oastea noastră naţională /
The Romanian language, our national army 182
Ana BANTOŞ
Grigore Vieru, Academia de Ştiinţe a Moldovei şi Medalia
„Nicolae Milescu Spătarul” / Grigore Vieru, Academy of Sciences
of Moldova and „Nicolae Milescu Spătarul” Medal 202

DESPRE REVISTA „LIMBA ROMÂNĂ”

Eugen COŞERIU
„Limba Română” – o dimensiune spirituală indispensabilă
la Est de Prut / „Limba Română” – a necessary spiritual dimension
of the Eastern bank of river Prut 209
Cristinel MUNTEANU
Revista „Limba Română” din Chişinău – un nucleu al românismului
autentic / The journal „Limba Română” from Chișinău – a core
of genuine Romanianism 212
Dorin CIMPOEŞU
„Limba Română” – crezul unei reviste a conştiinţei naţionale /
„Limba Română” – the creed of a review of national consciousness 219
6 ROMÂNĂ
Stelian DUMISTRĂCEL
Stindardul dacoromânei / The banner of Daco-Romania 224
Tatiana CURMEI-FISTICANU
„Limba Română” – şcoala mea de suflet /
„Limba Română” – my spiritual school of life 229
Gheorghe Mihai BÂRLEA
Idealurile pulsează în conştiinţa noastră ca o inimă / Ideals pulse
in our consciousness like a heart 231
Septimiu CHELCEA
O revistă a tuturor românilor /
A magazine for all Romanians 234
Gheorghe PÂRJA
Revista „LIMBA ROMÂNĂ” – 33 /
The journal „Limba Română” – 33 238

IN MEMORIAM
EROII LIMBII ROMÂNE. Panou memorial al colaboratorilor
revistei „Limba Română” (1991 – 2023), temerari promotori
ai identităţii etnolingvistice a basarabenilor şi susţinători ai cauzei
Limbii Române (proiect pentru o Ediţie specială) /
HEROES OF THE ROMANIAN LANGUAGE. Memorial panel
of the collaborators of the journal „Limba Română” (1991 -2023),
daring promoters of the ethnolinguistic identity of the Bessarabians
and supporters of the Romanian Language cause
(project for a Special Edition) 241
 ARGUMENT 7

Alexandru BANTOȘ
Limba română:
identitatea și unitatea noastră

Această Ediție specială constituie un prilej de a pune în evidență

semnificația istorică a introducerii sintagmei limba română în
Constituția Republicii Moldova și, totodată, ocazie salutară de a cin-
sti amintirea temerarilor promotori ai cauzei naționale, mulți dintre
ei autori ai revistei „Limba Română”, care, acum trei decenii, preciza
în articolul programatic din primul număr: „Suntem convinși că nu-
mai cu concursul energic și concret al specialiștilor onești și al ma-
relui public vom putea stopa cu adevărat procesul degradării limbii,
vom ieşi odată şi odată din infernul lingvistic ai cărui captivi suntem,
vom depăşi perimatele dogme de sorginte imperial-bolşevică privind
etnogeneza, limba şi cultura poporului, vom traduce în viaţă apelul
mereu actual al lui Alexe Mateevici: să luminăm poporul cu lumină
dreaptă.” (Revista „Limba Română” nr.1,1991, pag. 4.) Deși perioa-
da trecută de la fondarea publicației a fost lungă şi anevoioasă, plină
de imprevizibile și complicate situații în plan politic și economic,
dificultățile și necazurile nu au fost în măsură să spulbere convinge-
rea că vom trăi cândva bucuria victoriei. Astfel, începând cu primul
număr al revistei „Limba Română”, în frunte cu regretatul profesor
Ion Dumeniuk (redactor-șef în anii 1991- 1992), elaborat în primă-
vara anului 1991, înainte de declararea Independenţei, şi până la cel
recent, nr.1-2, 2023, lansat în contextul unor premise reale de adera-
re a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, am nutrit necontenit
speranţa legiferării limbii române.
Numeroasele dezbateri privind geneza etnolingvistică a basarabenilor,
derulate pe parcursul a trei decenii şi ceva, la care a participat nemijlocit
şi revista „Limba Română (în acest număr, publicăm textele apărute în
revista noastră între anii 1991 şi 2022), au avut rolul concret și explicit
de a elucida adevărul, de a contura de pe poziţii strict ştiinţifice spec-
8 ROMÂNĂ
trul larg, nuanţat şi, accentuăm, depolitizat al denumirii limbii. Pe par-
curs, colectivul redacției, cu sprijinul unor devotați oameni de știință și
de cultură, a realizat un edificiu identitar unic, editând 280 de numere
de revistă (toate amplasate pe site-ul www.limbaromana.md) şi câte-
va zeci de volume în Colecţia „Biblioteca revistei «Limba Română»”
(unele fiind, de asemenea, disponibile gratuit pe site), între care: An-
tologia Limba Română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente
(ediţia I, 1996, 334 p.; ediţia a II-a, 2007, 352 p.), Valeriu Rusu, Limba
română. Limbă, literatură, civilizaţie (212 p.) şi Limba română. Cuvinte
şi imagini (1997, 212 p.), Eugen Şt. Holban, Contribuţia Basarabiei la
cultura românească. Toponimie şi identitate naţională (1997, 234 p.), Ni-
colae Mătcaş, Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul (1998, 252 p.),
Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic (2007, 240 p.), Alexandru Bantoş,
Retrospectivă necesară (2007, 252 p.), Anatol Ciobanu, Reflecţii ling-
vistice (2009, 340 p.), Nicolae Corlăteanu, Testament. Cred în izbânda
limbii române. Studii. Comunicări. Memorii (2010, 256 p.), Dorin Cim-
poeşu, Republica Moldova, între România şi Rusia. 1989-2009 (2010,
428 p.), Ana Bantoş, Deschiderea spre universalism. Literatura română
din Basarabia postbelică (2011, 344 p.), Nicolae Mătcaş, Calvarul limbii
române din Basarabia. Studii. Articole. Comunicări (2011, 552 p.).
Un rol aparte în procesul de creare a fondului documentar sui-generis îi
revine Ediţiei speciale a revistei „Limba Română” (nr. 4, 1995), dedicată
conferinţei științifice „Limba română este numele corect al limbii noas-
tre”, care a avut loc la Chişinău pe 20 – 21 iulie 1995, în Parlamentul
Republicii Moldova. Întrunirea – era prima dată când adevărul pătrun-
dea masiv în incinta legiuitorilor moldoveni – şi-a desfășurat lucrările
sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cu participarea Institutului
de Lingvistică al AŞM (director academicianul Silviu Berejan), a cate-
drelor de specialitate de la instituţiile de învăţământ superior din Re-
publica Moldova, a uniunilor de creaţie şi a revistei „Limba Română”,
iniţiatoarea și organizatoarea de facto a acestui eveniment. În cadrul con-
ferinţei, filologi notorii din Republica Moldova, academicienii Nicolae
Corlăteanu, Silviu Berejan, profesorii doctori Anatol Ciobanu, Nicolae
Mătcaş, Ion Eţcu, Alexandru Dîrul ş.a., romaniştii Rajmund Piotrowski
din Sankt Petersburg, Rusia, şi Stanislav Semcinski din Kiev, Ucraina, au
examinat aspecte ale evoluţiei limbii române în Republica Moldova, ca
parte a spaţiului lingvistic românesc. (Menționăm că la conferinţă nu au
 ARGUMENT 9
fost invitaţi în mod deliberat oameni de ştiinţă din România, pentru a
evita posibilele învinuiri de ingerinţă în chestiunea discutată.) Lucrările
întrunirii științifice au fost transmise în direct de radioul şi televiziunea
naţionale, despre ea au relatat ziarele cotidiene, iar în mai puţin de două
săptămâni, revista „Limba Română” a scos de sub tipar Ediţia specială în
144 de pagini, cu un tiraj de 11.000 de exemplare, incluzând comunică-
rile şi actele conferinţei. Astfel, publicului larg i s-a pus la îndemână, în
premieră, un îndrumar util și accesibil în problema identitară.
Academicianul Nicolae Corlăteanu, de exemplu, a prezentat un amplu şi
argumentat studiu, intitulat Româna literară în Republica Moldova: istorie
şi actualitate, din care cităm: „Cât priveşte limba literară, limba model,
exemplară, de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, şti-
inţifico-tehnice, limba oficială din documentele noastre social-politice
şi administrative trebuie numită limbă română. Ea este limba normată,
supradialectală, limba română literară unică pentru toţi românii (moldo-
veni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistreni, cei din Banatul Sârbesc,
din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia, SUA etc.)”. Patriarhul lingvisticii
basarabene accentua în continuare: „Se impune a înţelege cu toţii, oda-
tă pentru totdeauna, că încercările întreprinse în perioada sovietică de a
crea o nouă limbă literară romanică pe teritoriul fostei RSSM, diferită de
cea română, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicând rezultatele scon-
tate. Dimpotrivă, au dat naştere la discuţii infructuoase, pentru că în nici
un chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea
de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajungem cu
toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită cu numele său
adevărat – română.” (Nicolae Corlăteanu. Româna literară în Republica
Moldova. Revista „Limba Română”, nr. 4,1995, pag. 17.)
Promovarea adevărului ştiinţific şi istoric a constituit, de altfel, laitmo-
tivul şedinţelor Colocviului Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului „Eu-
geniu Coşeriu”, ale Conferinţelor naţionale de filologie „Limba română
azi”, ale colocviilor revistei „Limba Română” de la Casa Limbii Române
„Nichita Stănescu” din Chişinău, precum și ale tuturor manifestărilor
axate pe acest subiect ce au avut loc după 1991 la Chişinău, Bălţi, Iaşi,
Bucureşti, Suceava, Cluj etc. Relevantă este, în context, rezoluţia din
2006 a celei de-a X-a ediţii „Limba română azi”, care menționa: „Par-
ticipanţii la Conferinţă reafirmă poziţia exprimată în mod consecvent
10 ROMÂNĂ
la toate ediţiile precedente, precum şi la Congresul IV al Filologilor
Români (Timişoara, 1991) şi la Congresul V (Iaşi – Chişinău, 1994):
Limba română este unica reprezentantă actuală a latinităţii orientale,
oriunde ar fi întrebuinţată ca limbă de stat, limbă de cultură, limbă de
comunicare, îşi are fixată identitatea, definitiv, printr-o singură denu-
mire – LIMBA ROMÂNĂ - şi are un singur alfabet în măsură să-i ex-
prime esenţa şi să-i asigure funcţionarea în condiţii optime – alfabetul
latin, poziţie susţinută de Academia de Ştiinţe a Moldovei în răspunsul
dat la 28 iulie 1994 de către Prezidiul Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova şi la 28 februarie 1996 de către Adunarea Generală a Acade-
miei, la solicitarea Parlamentului: Denumirea corectă a limbii de stat
(oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”. (Alexandru
Bantoș, „Limba română și suma de adevăruri științifice”, revista „Lim-
ba Română”, nr. 1-2, 2008, pag. 73.)
Prețioasă și adecvată împrejurărilor este contribuţia ilustrului lingvist
de origine basarabeană Eugeniu Coşeriu (născut pe 27 iulie 1921 în
Mihăileni, judeţul Bălţi, România – decedat pe 7 septembrie 2002,
în Tübingen, Germania) la promovarea identităţii şi unității români-
lor. Studiile, articolele şi comunicările savantului, publicate de revis-
ta noastră, între care Latinitatea orientală, Unitate lingvistică – unitate
naţională, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, Politici lingvistice,
„... Moldovenismul... nu se opune românismului...”, Credinţă, sacrificiu şi
destin ş.a., dezvăluie magistral istoria și particularitățile evoluției lim-
bii române în Basarabia, descriu caracterul restrictiv, antinațional al
politicilor lingvistice aplicate în ţinut de către regimul ţarist şi de cel
sovietic. Opera coșeriană privind identitatea basarabenilor și unitatea
lor cu toți românii, veritabilă carte de învăţătură, este parte integrantă
a patrimoniului nostru lingvistic, ce ar trebui inclusă în programele de
învățământ la facultățile cu profil umanist și nu numai. Reiterez, şi cu
această ocazie, dezamăgirea că nu am reuşit să identific, pe parcursul
mai multor ani, mijloace financiare pentru a edita volumul „Un ling-
vist care vine din viitor. Texte despre realităţile lingvistice basarabene
semnate de Eugeniu Coşeriu”, pregătit de echipa redacţiei, în vreme
ce instituţii abilitate să susţină procesul de recuperare a conștiinței
naționale și de revigorare a limbii române cheltuie sume enorme de
bani pentru tirajarea unor activități cu mesaj efemer sau chiar inutil.
 ARGUMENT 11
Textele referitoare la denumirea corectă a limbii publicate în revista
„Limba Română”, în presa dintre Prut şi Nistru – nu am ezitat nicio-
dată să credem – au avut (și au încă!) rolul lor mântuitor în renașterea
basarabenilor, chiar dacă decidenţii politici aflați la guvernare le-au
neglijat cu premeditare aproape trei decenii; ştiam că munca fără
preget a oamenilor de ştiinţă şi de cultură va fi apreciată de politici-
eni integri și bine informați, care, ajunşi la putere, vor pune în valoare
documentele izvorâte din dorinţa de a elimina falsurile din istorie.
Anume adevărul, competenţa şi consistența, claritatea dovezilor şti-
inţifice invocate de către autori consacraţi din Republica Moldova,
de pe întreg spaţiul limbii române şi de peste hotarele acestuia au
determinat actuala guvernare de la Chişinău să spună lucrurilor pe
nume, aşa cum sunt (E. Coşeriu), în Constituţia Republicii Moldo-
va, făcându-i-se loc axiomei „Limba de stat a Republicii Moldova
este limba română”. Decizia respectivă, votată, desigur, fără „acordul”
deputaţilor din opoziţia antinațională, încheie un trist episod al exis-
tenţei românilor basarabeni, în care le-a fost umilită şi contrafăcută
originea firească.
În editorialul „Derapajele lingvistice și chestiunea limbii”, publicat după
victoria doamnei Maia Sandu în scrutinul prezidenţial, salutam eve-
nimentul, care a bulversat clasa politică de la Chişinău, pentru că în
fruntea republicii a fost aleasă o personalitate, ce urma să deschidă,
împreună cu Partidul Acţiune şi Solidaritate (întemeiat de curajoasa
şi incoruptibila politiciană), un nou capitol în istoria Republicii Mol-
dova: „În forul legislativ suprem, notam cu mult înainte de alegerile
din vara anului 2021, ce au propulsat la guvernare Partidul Acţiune şi
Solidaritate, e timpul să vină cei care au sentimentul acut al prezentului
şi al responsabilităţii în faţa viitorului pentru destinul acestei părţi de
neam, tineri chemaţi să realizeze cu ambiţie şi cu siguranţă inexora-
bilul proces de emancipare naţională declanşat la începutul anilor ’90
ai secolului trecut, în care limba maternă – româna – a fost stindardul
ce ne-a unit. Limba română trebuie să ne consolideze acţiunile şi mai
mult acum, când traversăm vremuri complicate din mai multe puncte
de vedere, deoarece pentru un popor limba rămâne a fi pururi condiţia
libertăţii sale istorice. Doar având această libertate, vom putea recuceri
şi recupera dreptul la o existenţă demnă şi prosperă.” (Revista „Limba
Română”, nr. 1, 2021, pag.13.)
12 ROMÂNĂ
Analiza obiectivă a realităţilor basarabene de moment prevestea că,
după prima redută cucerită de către doamna Maia Sandu, învingătoare
într-o luptă acerbă cu exponenţii vechii mentalităţi, servili unei ide-
ologii străine, vor veni, cu certitudine, şi alte victorii. Şi ele n-au în-
târziat: într-un context geopolitic marcat de pandemie şi de criza fără
precedent cauzată de războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei,
Republica Moldova, guvernată de PAS, a devenit un actor politic ex-
tern vizibil, demn, ferm și respectat, obţinând statutul de ţară candida-
tă pentru aderarea la Uniunea Europeană. În plan intern, de asemenea,
s-a avansat într-un timp scurt, dar sigur şi temeinic, în abordarea şi, pe
cât a fost posibil, în soluţionarea numeroaselor şi stringentelor proble-
me – moştenire a guvernărilor anterioare – privind viaţa economică,
socială şi culturală a cetăţenilor. „Miracolul” în plan moral s-a produs
însă pe 16 martie curent, când deputaţii Partidului Acţiune şi Solida-
ritate i-au făcut dreptate limbii române, denumirea ei autentică, limba
română, intrând, în sfârşit, în normalitate şi la nivel de stat. Adoptarea
unei asemenea legi era strict necesară pentru a spulbera ambiguităţile
şi încercările de a justifica în continuare teoria existenţei „limbii mol-
doveneşti”, diferită de cea română! Recenta lege a rupt astfel definitiv
lanţul de anihilare programată a identităţii şi unităţii noastre. După
recunoaşterea oficială de către Parlamentul Republicii Moldova a de-
numirii corecte a limbii, lucrurile s-au limpezit definitiv: dezbaterile,
resuscitate periodic de-a lungul anilor din imbold politic, nu vor mai
avea relevanţa şi nici forţa de a eclipsa adevărul.
Includerea în Constituţie a limbii române reclamă însă prioritar și ca-
tegoric schimbarea radicală a atitudinii față de practica difuzării și uti-
lizării normelor ortografice și ortoepice ale românei actuale, întrucât
mai este tolerată iresponsabil indiferența față de vorbirea și scrierea
normată, iar amprentele nocive ale limbii ruse persistă încă. A venit
timpul să fie lichidată insuficiența literaturii de popularizare a științei
lingvistice naționale, să fie elaborate și editate volume de anvergură
consacrate istoriei limbii române, cu referire expresă la starea ei ac-
tuală din Basarabia, spaţiu în care cultivarea formei literare, standard
este o problemă. Decretarea limbii române ca atribut oficial al statu-
lui, modificarea pe parcurs a legislaţiei lingvistice în sensul actualizării
acesteia, adoptarea altor documente guvernamentale în domeniu nu
vor avea sorți de izbândă, evident, fără concursul permanent și con-
 ARGUMENT 13
secvent al mass-mediei din republică, al organizațiilor și exponenților
comunității științifice și culturale. Bătălia cea mare a fost câștigată, e
adevărat, lupta însă continuă. Circumstanțele renașterii și evoluției re-
ale a limbii vor deveni realmente ireversibile numai dacă noi, de la mic
la mare, vom onora limba română prin cunoaşterea ei profundă şi prin
folosirea adecvată a acesteia în toate împrejurările vieţii. Ca niciodată
este de actualitate îndemnul poetului Gheorghe Sion:

„Limba, Ţara, vorbe sfinte

La strămoşi erau;
O, vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!”

The Romanian language: our identity and unity

Keywords: The journal „Limba Română”; Special Issue; Constitution
of the Republic of Moldova; ethnolinguistic genesis of the Bessara-
Abstract bian Romanians; Parliament; Academy of Sciences; the rules of the
Romanian language; the official attribute of the state; the linguistic
legislation
The article reflects the long and difficult process that preceded the introduc-
tion of the notion of Romanian language into the Constitution of the Repub-
lic of Moldova. The article refers to the journal „Limba Română” publications
in the process of the legislative change. In the last thirty years, a number
of articles, studies, interviews have been published on subjects such as the
identity of Bessarabian Romanians, the Romanian language as the official
language in the Republic of Moldova, as recently adopted by the Parliament
of the Republic of Moldova. Adopting the notion of Romanian language
in the Constitution of the Republic of Moldova is a historical event, which
calls for a change in attitude towards the Romanian language, as the official
means of communication in the Republic of Moldova.
14 ROMÂNĂ

LEGE
pentru implementarea considerentelor
unor hotărâri ale Curții Constituționale

Având în vedere că interpretarea dată dispozițiilor constituționale compor-

tă caracter oficial și obligatoriu pentru toți subiecții raporturilor juridice, iar
actele Curții Constituționale prin care se interpretează un text constituțional
au putere de lege și, prin considerentele pe care se sprijină, sunt obligato-
rii pentru toate organele constituționale ale Republicii Moldova, precum și
dată fiind obligația de a implementa considerentele exprimate în
Hotărârea Curții Constituționale nr. 36/2013 privind interpretarea ar-
ticolului 13 alineatul (1) din Constituție în corelație cu Preambulul
Constituției și Declarația de Independență a Republicii Moldova, para-
grafele 119–124,
Hotărârea Curții Constituționale nr. 4/2021 pentru controlul
constituționalității Legii nr. 234/2020 cu privire la funcționarea limbilor
vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, paragrafele 37 și 38,
Avizul Curții Constituționale nr. 3/2017 la proiectul de lege pentru mo-
dificarea articolului 13 din Constituția Republicii Moldova.
Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Art. I. – În textul actelor normative adoptate de Parlament:
cuvintele „limba moldovenească”, la orice formă gramaticală, se substituie
cu cuvintele „limba română” la forma gramaticală corespunzătoare;
cuvintele „limba de stat”, „limba oficială” și „limba maternă”, la orice for-
mă gramaticală, în cazul în care se are în vedere limba de stat a Republicii
Moldova, se substituie cu cuvintele „limba română” la forma gramaticală
corespunzătoare.
Art. II. – Se constată desuetudinea textului „funcționând pe baza grafiei
latine” de la articolul 13 alineatul (1) din Constituția Republicii Moldova
și a textului „în baza grafiei latine” de la articolul 6 alineatele (2) și (3) din
 A RG UM E N T 15
Legea nr. 173/2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic
special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria).
Art. III. – La punctul 1 litera a) și punctul 2 din Hotărârea Parlamentului
nr. 433/1990 cu privire la zilele comemorative, zilele de sărbătoare și la
zilele de odihnă în Republica Moldova, cu modificările ulterioare, și la
articolul 111 alineatul (1) litera i) din Codul muncii al Republicii Mol-
dova nr. 154/2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.
159–162, art. 648), cu modificările ulterioare, textul „Limba noastră” se
substituie cu textul „Ziua Limbii Române”.
Art. IV. – Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
Art. V. – Autoritățile publice cu competență de adoptare, aprobare sau
emitere a actelor normative inferioare legii vor opera, în termen de 30 de
zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, modificările ce se impun
în sensul acesteia.
Art. VI. – Agenția Resurse Informaționale Juridice, în termen de 30 de
zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, va asigura operarea în
Sistemul informațional „Registrul de stat al actelor juridice” a modificări-
lor ce se impun în sensul acesteia, în toată legislația Republicii Moldova,
inclusiv în Constituția Republicii Moldova.

PREȘEDINTELE PARLAMENTULUI Igor GROSU

Nr. 52. Chișinău, 16 martie 2023

LAW for the implementation of certain decisions

of the Constitutional Court
Keywords: Provisions; constitutional decisions; legal reports;
Abstract “Moldovan language”; “Romanian language”; the official moni-
tor; amendment; the legislation of the Republic of Moldova
This law regulates the use of the phrase “Romanian language”, which re-
places the words “Moldovan language”, “state language”, “official language”,
“mother tongue” when they denote the state language of the Republic of
Moldova. The respective amendments are mandatory and are imposed in
all the Legislation of the Republic of Moldova, including the Constitution
of the Republic of Moldova.
16 ROMÂNĂ
 ARGUMENT 17

Maia SANDU, Președintele

Republicii Moldova
Limba română poate și trebuie
să devină catalizatorul societății

Astăzi, am promulgat Legea care confirmă un adevăr istoric și incon-

testabil: limba de stat a Republicii Moldova este cea română.
Îmi doresc ca limba română să ne unească pe toți cei care trăim aici și
cărora ne este drag acest pământ. Noi, alături de alți peste douăzeci și
șapte de milioane de oameni de pe glob, vorbim limba română, una
dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene. Fie că este limba noastră
maternă, fie că am învățat-o pe parcursul vieții, datorită limbii româ-
ne, noi nu avem nevoie de traducători: ne înțelegem dintr-un cuvânt și
spunem - într-un glas - că „vorba dulce mult aduce”.
18 ROMÂNĂ
Cei care ne-au zis decenii la rând că noi, cetățenii Republicii Moldova,
vorbim limba „moldovenească”, și nu româna au urmărit un singur lu-
cru: să ne dezbine. Și aceasta pentru că, odată ce ai divizat un neam, îl
poți subjuga și controla mai ușor. Un popor dezbinat nu reprezintă o
forță unită, care să se poată proteja. Nu de lingvistică și-au bătut capul
cei care au încercat să ne divizeze, ci de cum să țină blocată Moldova
într-o veșnică ceartă națională.
Sunt convinsă că limba română trebuie și poate să fie catalizatorul con-
solidării societăţii noastre, iar pentru aceasta, ea trebuie să fie respecta-
tă şi, bineînţeles, să fie însuşită şi vorbită de către toţi cetăţenii noștri.
Mă bucur mult când întâlnesc astăzi tineri de diferite etnii care vorbesc
foarte bine limba română. Noi toți putem sprijini acest efort pentru ca,
uniți, să ne îndreptăm energia spre construcția unui viitor comun în
Uniunea Europeană, acolo unde toate limbile sunt respectate și pro-
tejate.
22 martie 2023

Maia SANDU, President of the Republic of Moldova.

The Romanian language can and must become
the catalyst of society
Abstract Keywords: Law; state language “Romanian”; European Union;
division; “Moldovan language”; catalyst of the society; common
future
The President of the Republic of Moldova promulgated the Law that con-
firms a historical and indisputable fact: the state language of the Republic
of Moldova is Romanian. The introduction of the authentic name of our
language into the Constitution will eliminate division in society, will create
the premises for better collaboration between representatives of different
ethnic groups. The Romanian language has the potential of a catalyst for
the consolidation of our society, and for this, it must be respected, learned
and spoken by all citizens.
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 19

Nicolae MĂTCAȘ
Bine-ai venit cu numele corect
în Constituţie, zbuciumată
limbă română!

Paginile semnate de domnul profe-

sor Nicolae Mătcaș, unul dintre cei mai
importanți și consecvenți promotori ai
adevărului privind identitatea românilor
basarabeni, constituie reflecția unui par-
ticipant notoriu la mișcarea de eliberare
națională, la acțiunile desfășurate întru
N.M. – filolog, lingvist, prof. legiferarea utilizării nestingherite a nume-
univ., publicist, traducător, om
lui corect al limbii noastre. Prezența Dom-
de stat. Ministru al Ştiinţei şi
Învăţământului din Republica niei sale în această ediție „de bilanț” este
Moldova (1990-1994). nu doar binevenită, ci necesară, deoarece
Fondator al revistei „Limba prin legea adoptată i s-a făcut, în sfârșit,
Română”. Membru al Uniunii dreptate și fostului ministru al Ştiinței și
Scriitorilor din România şi
din Republica Moldova şi
Învățământului Nicolae Mătcaș!!! Abia
al Uniunii Jurnaliştilor din acum, după trei decenii de dezbateri ce au
Moldova. Autor şi coautor, cuprins întreaga societate, parlamentarii,
redactor şi coredactor a peste cei care au crescut în și cu Limba Româ-
30 de manuale, elaborări nă, i-au zis limbii numele ei adevărat –
metodice şi alte ediţii
didactice şi a peste 250 de
LIMBA ROMÂNĂ!
articole şi studii. Semnează în
2010 volumul Calvarul limbii
române din Basarabia, 552 p., Este pentru prima oară după aprobarea
editat de Casa Limbii Române legislației lingvistice din republică la 31 Au-
„Nichita Stănescu”. Publică mai
multe volume de versuri, între
gust 1989 (în condițiile existenței URSS și a
care 4 volume din colecția unicului partid conducător – PCUS) și după
Opera Omnia, apărute la Iași aprobarea Declarației de Independență a RM
în 2016. (27 august 1991) și a altor acte și simboluri
20 ROMÂNĂ
de demnitate națională (Declarația de Suveranitate, Tricolorul, Imnul
de stat „Deșteaptă-te, române!”, înlocuit, în 1994, cu „Limba noastră”*,
Stema de stat, denumirea Republica Moldova în loc de RSSM etc.)
când majoritatea adevăraților și celor mai curajoși reprezentanți ai po-
porului român din forul suprem al celui de-al doilea stat românesc –
deputaţii PAS – aprobă prin lege modificarea în Constituție și în alte
acte legislative și normative, în învățământ, știință, cultură și în toate
domeniile de activitate umană a numelui corect al limbii noastre: „lim-
ba română”.
Numele corect de „limbă română” (ca și etnonimul „român” pentru
vorbitorii nativi ai limbii române) istoricește este utilizat în mod ab-
solut firesc de cronicari (atât moldoveni, cât și munteni: Grigore Ure-
che, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu ș.a.), de
scriitorii clasici originari din toate regiunile istorice populate de ro-
mâni (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Alecu Russo,
Mihail Kogălniceanu, Constantin Negruzzi, Constantin Stamati,
Zamfir Arbore, Alexei Mateevici, Mihail Sadoveanu, Onisifor Ghibu,
Octavian Goga, Ștefan Octavian Iosif, Ion Luca Caragiale, Liviu
Rebreanu ș.a.), în lucrările „dumnezeilor” socialiștilor, bolșevicilor,
comuniștilor și cominterniștilor (Karl Marx, Friedrich Engels,
Vladimir Lenin), ale unor savanți filologi, istorici și de alte specialități
români și străini (Dimitrie Cantemir, Alexandru Hâjdău, Bogdan
Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Gustav Weigand, Alf Lombard,
Carlo Tagliavini, Klaus Heitmann, Samuil Bernștein, Ruben Budagov,
Raymund Piotrowski, Dmitri Mihalci, A.A.Reformatski, Eugeniu
Coșeriu, Stanislav Semcinski ș.a.), iar legitimitatea întrebuințării lui
este demonstrată în actele referitoare la această problemă emise de
Academia Română și cea de la Chișinău, în rezoluțiile congreselor și
conferințelor științifice tradiționale naționale și internaționale precum
„Congresul filologilor români” (mai multe ediții), „Limba română
azi” (Iași – Chișinău, mai multe ediții), „Limba română este numele
corect al limbii noastre” (Chișinău, incinta Parlamentului, 1995) etc.
Nume pe care îl conștientizau mulți vorbitori, însă pe care, în timpul
regimului sovietic de ocupație, nu aveau voie să-l utilizeze, amenințați
cu reprimarea libertăților cetățenești, fiindu-le impus, din consideren-
te politice, politonimul „limba moldovenească”, promovat ani de zile
cu insistență atât de propaganda sovietică, cât și, pe parcursul a peste
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 21
30 de ani de așa-zisă suveranitate și independență, de unii alogeni sau
mancurți naționali, de nostalgicii după URSS și realitățile sovietice,
unii deghizați în democrați, democrați-agrarieni și proeuropeni, alții
fățiș autodeclarați succesori ai partidului-stat (bolșevic sau comunist):
socialiști și comuniști, proruși și CSI-iști, antiromâni și antieuropeni,
care s-au tot perindat la putere în RM. Nume care totuși (alături de
etnonimul, și el prohibit, „românii moldoveni”, „românii basarabeni”,
„românii Basarabiei moldave”, „românii din stânga Prutului”), de
la restructurarea promovată de M. S. Gorbaciov încoace, unii dintre
intelectuali, chiar cu riscul pierderii locului de muncă, retrogradării,
nepromovării pe scara ierarhică în conformitate cu cunoștințele și ca-
lificarea, al ostracizării, trecerii pe linie moartă etc., nu au ezitat să-l
folosească nu numai în exprimarea lor orală, ci, la prima ocazie și cu
susținerea tacită a redactorilor și editorilor, și în cea scrisă. În con-
fruntarea cu obscurantismul agresiv pentru dreptul de a-și numi limba
lor maternă „limbă română” (și de a recunoaște că ei, ca moldoveni
sau basarabeni, sunt tot români, așa cum sunt români și moldovenii
și bucovinenii din dreapta Prutului, dobrogenii, muntenii, oltenii,
transilvănenii, bănățenii ș.a. Cu ocazia momentului istoric de fixare în
Constituție a numelui corect al limbii noastre, trebuie să ne referim,
22 ROMÂNĂ
întâi de toate, la cei 66 de temerari semnatari ai „Scrisorii deschise”,
adresate, în 17 septembrie 1988, Comisiei interdepartamentale a Pre-
zidiumului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru studierea
istoriei și problemelor limbii moldovenești, admirându-le curajul și
responsabilitatea asumată; la întreaga intelectualitate de creație, care
s-a aflat în prima linie a luptei pentru triumful adevărului istoric și
științific, în frunte cu scriitorii şi oamenii de ştiinţă de la Chişinău. Să
ne amintim, în această ordine de idei, de fermitatea convingerilor de
românitate a deținuților „grupului Ilașcu” din închisorile din Transnis-
tria: Ilie Ilașcu, Andrei Ivanțoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Leșco,
Petru Godiac), militanții basarabeni s-au bucurat, în mod firesc, de
susținerea românilor de pe ambele părţi ale Prutului.
Ideea identității/unității de limbă moldo-române, adică recunoașterii
că limba română și așa-numita limbă moldovenească sunt una și
aceeași limbă, nu e nouă. Încă la 1830 compatriotul nostru Iacob Hân-
cu (Ghinculov) își edita la Sankt-Petersburg în limba rusă lucrarea sa
„Schițe de reguli ale gramaticii moldo-române” („Nacertanie pravil va-
laho-moldavskoi grammatiki”), iar catedra înființată în 1839, al cărei
șef și lector era, se numea „Catedra de limbă moldo-română”. Aceeași
idee se reia după 126 de ani în manualul „Curs de limbă moldove-
nească literară contemporană”, vol. I, Ch., 1956, și după 156 de ani în
legislația lingvistică din august 1989 ( Legea „Cu privire la limbile vor-
bite pe teritoriul RM”).
În ceea ce privește numele corect al limbii majoritare din RM - limba
română - și al denumirii vorbitorilor ei – românii moldoveni/basara-
beni din RM, deși în august 1989 nu fuseseră puse în discuție, necum
aprobate (regimul totalitar comunist nu admitea unitatea etnolingvis-
tică moldo-română!), aceste două nume „neconstituționale”, „limba
română” și „românii moldoveni/basarabeni”, care începuseră să se in-
filtreze în comunicare încă din timpul restructurării, au devenit din ce
în ce mai intense după aprobarea legislației lingvistice, care statuase
că „limba moldovenească” devine limbă de stat pe teritoriul RM și că
ea revine la alfabetul latin („trece”, insistau oficialitățile comuniste de
la noi, ca să ascundă că limba română de la noi îl utilizase - inclusiv în
Transnistria din 1932 până în 1938 - până la ultimatumul rusesc din
1940 privind retrocedarea Basarabiei, când a fost surghiunit odată cu
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 23
exterminarea intelectualilor). Precizez: în comunicarea necenzurată
sau asumată conștient de către unele persoane care nu mai puteau as-
cunde de propria conștiință adevărul istoric și științific despre noi și
limba noastră. Utilizarea glotonimului „limba română” se producea la
început sporadic, iar după 1991 – din ce în ce mai frecvent, până la
întrebuințarea cvasigenerală a sintagmei „limba română”, în cele câteva
apariții periodice în limba maternă („Literatura și Arta”, „Învățământul
public”, „Glasul”, „Nistru”, „Limba Română”, având în acest sens rolul
de nave-amiral). De subliniat în mod expres că riscul și consecințele
utilizării sistematice a celor două denumiri „neconstituționale” în
practica scrisului din RM și le-au asumat conștient din start (chiar prin
titlul revistei, adoptat la propunerea prof. univ. dr. Ion Dumeniuk la
sfârşitul anului 1990) și cu hotărâre, suportându-le cu stoicism și curaj
cei trei temerari fondatori ai revistei „Limba Română” (Ion Dumeniuk,
Alexandru Bantoș și subsemnatul), impozantul colegiu de redacție și,
inițial, Ministerul Științei și Învățământului, sub egida căruia revista
a apărut (până în 1994, când ministrul a fost demis). Timp de 33 de
ani – o viață de Iisus Hristos, dacă ne amintim prin câte încercări
a trecut revista -, cu toate amenințările deschise sau voalate de sus-
pendare a apariției de către conducerea și activiștii antiromâni, cu
atacurile repetate asupra sediului redacției (mâzgălirea pereților cu
graffiti, smulgerea tricolorului arborat la intrare și profanarea lui, in-
cendierea blocului redacției), cu riscul de a-și sista apariția din cauza
lipsei sponsorizărilor, cu neplata la timp sau plata cu țârâita a salari-
ilor, revista, condusă în toţi aceşti ani de către Alexandru Bantoş, a
purtat o bătălie neîntreruptă pentru propagarea adevărului științific
și a valorilor literare și spirituale naționale și internaționale, a idealu-
lui de frumos și sublim, iar prin baza de date în variantă electronică
a fondului integral de reviste editate și-a creat un contingent activ și
numeros de cititori permanenți.
Prin conlucrare activă și cu susținerea nemijlocită a Comisiei pentru
știință, cultură și învățământ a Parlamentului (președinte – acad. Petru
Soltan), în problemele de reformare a vechiului sistem sovietic ideo-
logizat la maximum și de creare a unui sistem și a unei noi concepții a
învățământului în limba națională, întru promovarea adevărului istoric
și științific despre noi și limba pe care o vorbim, ministrul de atunci
al Ştiinţei şi Învățământului (Nicolae Mătcaş – nota red.) a dispus, la
24 ROMÂNĂ

Ion Dumeniuk. Poză cu Ștefan cel Mare

 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 25

1988. Casa Presei, revista „Moldova”, cab. 524.

De la stânga la dreapta: Nicolae Mătcaș, Constantin Tănase, Alexandru Bantoș,
Ion Dumeniuk, Emil Mândâcanu și Alexandru Gromov

În centru: profesorii Ion Dumeniuk, Anatol Ciobanu și Traian Diaconescu (Iași),

membri ai colegiului de redacție al revistei „Limba Română”
26 ROMÂNĂ
începutul anului școlar 1990/1991, Inspectoratelor școlare raionale și
al municipiului Chișinău ca în școlile de toate nivelurile limba să fie
numită „limba română”, iar istoria neamului – „istoria românilor”. Tot
atunci, în calitate de coautor de manual de limbă maternă pentru clasa
a VI-a (ulterior - a VII-a), la propunerea de reeditare a acestuia de către
Editura „Lumina” cu titlul „Limba moldovenească”, ministrul a insistat
ca manualul să apară cu titlul corect: „Limba română”.
Sper ca cititorii să nu considere o lipsă de modestie și menționarea
faptului că, timp de aproape 4 ani, în politica sa de reformare a
învățământului și de revenire la școala națională, prin ajustarea planu-
rilor și programelor de învățământ din RM cu cele din România, prin
introducerea ca materii de predare și studiere în școlile din Republica
Moldova a Limbii şi Literaturii Române şi a Istoriei românilor, prin uti-
lizarea manualelor școlare din România, prin trimiterea anuală la stu-
dii și la specializare/perfecționare în România, beneficiind de burse și
cazare gratuită oferite de statul român, a sute și mii de elevi, studenți,
masteranzi, doctoranzi, rezidenți, cadre didactice, Ministerul Ştiinţei şi
Învățământului a contribuit la educarea conștiinței de sine, de limbă și
neam a conaționalilor săi. Astfel, când s-au întreprins tentative pentru
predarea şi înlocuirea Istoriei românilor cu așa-numita Istorie integrată,
elevii și studenții au ieșit la manifestări colective de amploare în apă-
rarea istoriei poporului nostru, a istoriei neamului. Pentru care fapt,
subsemnatul, în calitate de ministru al Ştiinței și Învățământului, fu-
sese învinuit de românizarea învățământului și a tinerelor generații de
moldoveni, iar în 1994, fu demis din funcție și lăsat, ca și colegul său de
guvernare, ministrul Culturii și Cultelor, cam pentru aceleași „păcate”,
fără loc de muncă, după 30 de ani de activitate ca profesor universitar,
fără mijloace de subzistență, îngrădindu-i-se dreptul la profesie. Fu silit
să se „autoexileze”, în căutarea unui serviciu, împreună cu ministrul-
șomer, redutabilul actor și regizor Ion Ungureanu, în România.
Practic, după 1991, noțiunea „limba română” era utilizată de către
toți cei conștienți de veridicitatea și legitimitatea ei și numai opoziția
predominantă și lipsa cvorumului din Parlament necesar pentru le-
gitimarea adevărului perpetua o situație anacronică bizară, care sfida
atât știința, cât și bunul-simț. Reprezentanții opoziției realizau că, din
punct de vedere științific, nu e vorba de două limbi (și națiuni) dife-
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 27
rite, română și moldovenească; diferite erau însă ideologia şi politica,
pe care le împărtășeau și le impuneau. Descoperirea că regele era gol
s-a manifestat pregnant odată cu revenirea limbii la grafia latină, când
s-a văzut că operele lui Eminescu, Creangă, Alecsandri ș.a., editate la
Iași și Chișinău în grafie latină, nu se deosebesc nici printr-o buche,
nici prin vreun semn diacritic. Se vedea cu ochiul neînarmat, chiar
și pentru un necunoscător al limbii noastre, că sunt scrise în una și
aceeași limbă – limba română! Opozanții denumirii corecte ai limbii
noastre știau că denaturează adevărul, dar o făceau din considerente
politice: nu cumva recunoaşterea unității de limbă și neam cu românii
din România să le trezească moldovenilor basarabeni ideea unirii cu
frații din dreapta Prutului! Într-un moment de sinceritate, unul dintre
liderii Partidului Democrat-Agrar declarase, fără ocolișuri, că el ar ac-
cepta azi în viitoarea (pe atunci) Constituție formularea că limba de
stat a RM este limba română, dacă i s-ar da garanția că mâine nu li se
va cere ca poporul moldovenesc din Basarabia să fie numit poporul
român din Basarabia**. Prin urmare, a recunoaște că populația origi-
nară majoritară din Basarabia care vorbește românește este o parte a
poporului român înseamnă a le aminti basarabenilor de raptul țarist al
unei hălci din trupul României de la 1812 și, în reluare, de ultimatumul
de retrocedare a Basarabiei din 1940, înseamnă a accentua necesitatea
istorică obiectivă de a reveni la sânul Patriei-mame. Iar ei, „stataliștii”,
„suveraniștii”, „moldoveniștii”, se vor înapoi, în beznă, cu Rusia, în CSI
sau, cel puțin, suverani, independenți, neutri (cu armată străină de
ocupație pe teritoriul lor, cu pretinse structuri statale nesupuse RM
și cu federalizarea bătând la ușă), nu vor să fie „nici gubernia, dar nici
provincia cuiva”, doresc să dețină pe veci puterea în mâinile lor, să-i
conducă ei pe alții şi nicidecum să fie ei conduși. Așadar, două curente,
două tendințe diametral opuse: unioniști și proromâni, pe de o parte,
și antiunioniști, proruși și românofobi, pe de altă parte, sau, mai larg,
proeuropeni și integraționiști, într-o perspectivă de abia întrezărită, în
UE, pe de o parte, sau antieuropeni, prosovietici și CSI-ști, pe de alta;
în fine, stataliști într-un stat în aparență unitar, în realitate, aflat în tur-
binca unei confederații.
E cunoscut adevărul că, în august 1991, atunci când s-a votat Declarația
de Independență, s-a avut în vedere despărțirea, ruperea, independența
de imperiul sovietic, de „imperiul răului”. De altfel, succesoarea im-
28 ROMÂNĂ

Pe fundalul expoziţiei aniversare

12 mai 2011. Participanţii la Conferinţă în vizită la Casa Limbii Române

„Nichita Stănescu”
L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 29

Alexandru Bantoş inaugurând Conferinţa Ştiinţifică

Internaţională „Revista «Limba Română» –
două decenii în serviciul culturii naţionale”

„Limba Română” în timp

30 ROMÂNĂ
periului, prin invazia de astăzi a Ucrainei, prin distrugerea orașelor și
satelor, a populației pașnice, precum și prin amenințarea in extenso a
fostelor republici sovietice, azi state independente, prin menținerea
trupelor militare rusești pe teritoriul statului neutru RM, membru
cu drepturi depline al ONU, prin provocarea de conflicte interetnice
sau de destabilizare a guvernării care nu îi este pe plac, demonstrea-
ză că și în continuare nu ar vrea să ne lase din gheare. Declarația de
Independență din 1991 spune lucrurilor pe nume, afirmă clar și apăsat
cine suntem, de unde ne tragem, ce limbă vorbim, cum să ne construim
viitorul. Ținând cont de cele afirmate în Declarație, la 26.03.2013, dna
prof. univ. dr. Ana Guțu, deputată la vremea respectivă în Parlamentul
RM, solicită Curții Constituționale să clarifice dacă secvența sublini-
ată din formularea „Limba de stat a RM este limba moldovenească,
funcționând în baza grafiei latine”*** (art. 13 din Constituția repu-
blicii) poate fi echivalată și înlocuită cu sintagma „limba română”. Prin
Hotărârea sa interpretativă nr. 36/05.12.2013 Curtea Constituţională
a Republicii Moldova a dat un răspuns pozitiv.
La 17.09.2013, un grup din 5 deputați din Partidul Liberal solicitase
CCM să recunoască Declarația de Independență a RM ca fiind valoric
superioară Constituției RM, corelând formularea denumirii limbii ofi-
ciale (de stat) din art. 13 cu denumirea acesteia din actul juridic superior
Constituției (cu cea din Declarația de Independență). La 15.10.2013,
deputata Ana Guțu vine cu o completare la propria sesizare din
26.03.2013, solicitând CCM să confere Declarației de Independență
statut de normă constituțională, consfințind astfel că limba de stat a
RM este limba română (odată ce segmentul din definiția art. 13 „limba
moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” echivalează și
poate fi înlocuit cu sintagma „limba română”). În fond, sesizările celor
5 deputați din Partidul Liberal au coincis cu cele solicitate de dna de-
putat A. Guțu. În urma unei ample dezbateri, fundamentări juridice și
clarificări, CCM a dat un răspuns pozitiv, cu precizarea că substituirea
va putea fi operată în actele legislative și normative numai după pre-
zentarea și aprobarea acesteia prin votul deputaților în forul suprem.
Dat fiind că este vorba de o procedură tehnică de îndeplinire a Hotărârii
nr. 36 din 05.12.2013 a Curții Constituționale a RM (CCM), adică de
corelare a textului Constituției cu cel al Declarației de Independență din
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 31
1991, așa cum a statuat CCM prin respectiva decizie, la votarea în Parla-
ment a proiectului de lege respectiv era necesară majoritatea simplă. Așa
se face că, abia la aproape 10 ani de la decizia CCM privind prevalarea
textului Declarației de Independență în raport cu cel al Constituției în
vigoare, deputații din Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) au dezbătut
decizia nr. 36/2013 a CCM în comisiile de specialitate și au reușit să trea-
că, în cele 2 lecturi din Parlament, înlocuirea în art. 13 din Constituție în
vechea, anacronica și stânjenitoarea formulare „Limba de stat a RM este
limba moldovenească, funcționând în baza grafiei latine” cu mult dorita,
mult așteptata, supla, eleganta, sclipitoarea ca lumina înțelepciunii și a
adevărului rostuire: „Limba de stat a Republicii Moldova este limba
română”. Accentuăm: prin această rectificare Parlamentul nu a modi-
ficat Constituția (pentru care s-ar fi cerut votul a 2/3 din deputați), ci
numai a adus textul alineatului (1) al art. 13 din Constituție în confor-
mitate cu decizia CCM nr.36 din 05.12.2013 (procedură tehnică, pentru
care era necesară o majoritate simplă de voturi).
Revista „Limba Română”, după cum spuneam mai sus, a supraviețuit
anevoie timp de 33 de ani grelelor încercări la care a fost supusă. Nu-
melui corect al limbii noastre i-au trebuit, la fel, să aștepte 33 de ani de
la adoptarea legilor limbii pentru a putea să-și ocupe locul legitim în
Legea Fundamentală și în toate actele legislative și normative, precum
și în viața social-politică, administrativă, economică, instructiv-educa-
tivă, literar-artistică a republicii! De abia de aici încolo vom putea intra
în legalitate și noi, toți cei care am utilizat cu ostentație ani de-a rândul
nerecunoscuta de Constituție noțiune de ”limbă română”***.
A triumfat dreptatea? A biruit definitiv adevărul științific? Lupta pen-
tru limba română, în mod firesc, va continua, deoarece e încă lung
drumul până ea va deveni lege pentru toţi cetăţenii şi va fi aplicată în
toate sferele societăţii. Oricum, suntem totuşi martori ai unei victo-
rii… Or, introducerea numelui corect al limbii noastre în Constituție
s-a făcut, întâi de toate, în numele celor care ani de zile au depus efor-
turi supraomenești pentru a lumina poporul cu lumina cea dreaptă a
adevărului, cum specifica revista „Limba Română” încă în primul său
număr, și, în al doilea rând, în memoria celor care au ars ca o torță pen-
tru deșteptarea națională a românilor basarabeni, nord-bucovineni,
herțeni, maramureșeni din Transcarpatia.
32 ROMÂNĂ
Să triumfe autoritatea legii, să troneze adevărul istoric și științific, pen-
tru care atâția de lângă noi și-au pierdut cumpătul și suflarea!
Cinste, onor și recunoștință patrioților deputați care ne-au readus în-
crederea în dreptate! Nu ne mai putem umili pe noi înșine și a ne face
de rușine în fața lumii.
Bucurați-vă, frați români basarabeni din RM, din Sudul Basarabiei, Bu-
covina de Nord și ținutul Herța și din varii locuri unde v-a vitregit desti-
nul! De azi înainte, n-o să mai aibă nimeni temeiul să vă scindeze, după
limba pe care o vorbiți, în două neamuri distincte: români și moldoveni.
Descrețiți-vă frunțile, frați români din Țară și de pretutindeni! Începând
cu această inițiativă și strălucită victorie de etapă, să sperăm că toţi româ-
nii basarabeni vor înțelege cine sunt, ce limbă vorbesc și cine le sunt frații
lor adevărați. Și că, pentru aflarea adevărului, pentru a putea descuia la-
cătele sub care este tăinuit cu bună știință, trebuie să perseverezi.
Bine ai venit cu numele tău corect în Constituție, neostoită, răscolitoa-
re, zbuciumată limbă română! Să trăiești de-a pururi cu numele tău din
veacuri, nemuritoareo! Numai prin tine vom rezista, ne vom putea ține
de frați și surori în cuget și-n simțiri și vom nemurí și noi.

* Sărmanul părinte Alexie Mateevici! A trebuit să apeleze, ca și noi într-o

perioadă a obscurantismului militant, la subterfugiul salvator „limba
noastră”, pentru că nici Domniei sale nu i se permitea să folosească sin-
tagma „limba română”. „Reparația” au făcut-o, la peste vreo 70 și ceva de
ani, compatrioții lui și marii noștri patrioți contemporani Grigore Vieru,
Nicolae Dabija ș.a. prin expresia-cântec „Limba noastră cea română”.
** Constantin Tănase. Agresivitatea surogatului lingvistic. Revista
„Limba Română”, nr. 1/1994, p. 19.
*** Secvența ”funcționând în baza grafiei latine” fusese introdusă în pro-
iectul legii privind conferirea statutului limbii oficiale (de stat) din te-
merea că proiectul legii privind revenirea la grafia latină nu va fi înain-
tat de oficialități spre dezbatere și adoptare în cadrul (atunci) viitoarei
Sesiuni a XIII-a a Sovietului Suprem al RSSM de la finele lunii august
1989. Azi, când sintagma „limba română” intră pe cal alb în Constituție
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 33
cu cununa crinilor latini, sigur că secvența „funcționând în baza grafiei
latine” (stângace și, în context, certată nițel și cu logica) este nelalocul
ei (mai degrabă superfluă decât „desuetă”!).
**** De altfel, Comisia Europeană renunțase încă din 2008 să mai folo-
sească noțiunea „limba moldovenească”, considerând-o neștiințifică și în-
locuind-o cu cea corectă, „limba română”. Tot din 2008, Biblioteca Con-
gresului American, sub presiunea dovezilor științifice invocate de filologi
că nu există o „limbă moldovenească” diferită de cea română, suprimase
codurile atribuite așa-zisei „limbi moldovenești” în standardul ISO 539, în
locul lor întrebuințându-se codurile limbii române: ro, ron și ru.

Welcome with the correct name in the Constitution,

impertuous Romanian language!
Keywords: law; article; Constitution; correct name of the language;
Abstract Moldavian language; state language; Romanian language; collapse
of the USSR; Declaration of Independence; second Romanian state;
widespread corruption; economic crises; interethnic clashes; triumph
of historical and scientific truth
The Republic of Moldova, a former Romanian province, which was broken off
in 1812 following the Russo-Turkish wars and annexed to the Tsarist Empire,
and from 1940 and 1944 - to the USSR, has been a second formally sovereign
and independent Romanian state since the collapse of the USSR in 1991. It is
torn apart by widespread corruption, economic crises and interethnic clashes
engineered by Moscow between native Romanian speakers and representa-
tives of other ethnic groups, who, as a result of russification, solely speak Rus-
sian and are categorically opposed to naturalisation and learning the state
language. Soviet ideologists called the language of the republic ‚Moldavian’ in
order to induce the misconception that it was a language other than Roma-
nian in Romania, neighbouring countries, and the diaspora, and that Molda-
vians were a nation distinct from Romanians. In this way, it appeared in the
1994 Constitution of the Republic holding the inappropriate term „Moldavian
language”. The Constitutional Court (CC) has argued since 2013 that it was le-
gitimate to replace the term„Moldavian language” in the Constitution with the
correct„Romanian language”. The decision to change its name in the Constitu-
tion and other laws and regulations rests, following the CC decision, with the
Parliament. Ten years after the CC decision, the Moldavian Parliament recently
decided, by a simple majority of votes (58 out of 101), to include in the Consti-
tution the wording „The state language of the Republic of Moldova is Roma-
nian”. For the first time since 1812, the historical and scientific truth about the
correct name of the language has triumphed.
34 ROMÂNĂ

Un act important
Academia Română salută hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova de adoptare a sintagmei „limba română”
ca denumire a limbii oficiale în Republica Moldova

Academia Română salută hotărârea adoptată de Parlamentul Republi-

cii Moldova, în data de 16 martie 2023, pentru impunerea sintagmei
„limba română“ ca denumire a limbii oficiale în toate domeniile vieții
culturale și științifice, precum și în toate documentele legislative și ad-
ministrative.
Fundamentată științific, susținută cu argumente incontestabile, sin-
tagma „limba română“, clară și univocă, spre deosebire de celelalte de-
numiri vehiculate până în prezent („limbă moldovenească“, „limbă de
stat“, „limbă oficială“ sau „limbă maternă“), pune pregnant în evidență
legăturile istorice și culturale existente dintotdeauna între românii tră-
itori de o parte și de cealaltă a Prutului, legături bazate pe origine, pe
istorie și pe aspirații comune.
Adoptarea hotărârii Parlamentului Republicii Moldova de impune-
re a sintagmei „limba română“ în învățământ, în știință și cultură, în
administrație și justiție reprezintă un act important, un semnal decisiv
în vederea recunoașterii în plan european a unității noastre culturale.
În același timp, această hotărâre implică aprofundarea colaborării din-
tre Academia Română și Academia de Științe a Republicii Moldova,
întrucât apărarea, cultivarea și promovarea limbii și literaturii române,
a istoriei naționale este obiectiv statutar principal pentru cel mai înalt
for științific, cultural și de consacrare din țara noastră.
Biroul Prezidiului Academiei Române
București, 20 martie 2023
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 35
AN IMPORTANT ACT. The Romanian Academy welcomes
the decision of the Parliament of the Republic of Moldova
Keywords: Romanian Academy; Romanian language; “Moldovan
Abstract language”; cultural unit; promotion of Romanian language and lit-
erature; scientific cooperation
The Romanian Academy acknowledges the Decision of the Parliament of
the Republic of Moldova to adopt the wording “Romanian language” in its
constitution. A historically validated and supported by indisputable argu-
ments, this decision emphasizes the ties between the Romanians on one
side and the other of river Prut and will stimulate further collaboration in
the linguistic, literary and cultural fields.
36 ROMÂNĂ

Decizie istorică
Declarația președintelui AȘM în contextul votării
de către Parlamentul Republicii Moldova, în lectura a doua,
a proiectului de lege cu privire la statutul limbii române

La 16 martie 2023, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat de-

cizia prin care sintagma „limba română” se introduce în toate acte-
le legislative, inclusiv în Constituție, renunțându-se la formulări-
le „limba moldovenească” „limba de stat”, „limba oficială”, „limba
noastră”.
În sfârșit, s-a instituit un act juridic, de mult așteptat, de confirmare a
adevărului științific cu privire la denumirea limbii vorbite în Republica
Moldova – limba română –, pentru care Academia de Științe a Mol-
dovei a pledat în permanenţă și insistent prin diversele sale Declarații,
Adresări, Hotărâri și în conferințe științifice.
Felicităm deputații care și-au dat votul pentru legiferarea adevăru-
lui științific și juridic privind limba română în spiritul Declarației de
Independență a Republicii Moldova, prioritatea căreia a fost decisă de
către Curtea Constituțională.
Considerăm că această hotărâre istorică constituie un act de
recunoștință față de toți oamenii de știință și de cultură, scriitori, cadre
didactice, doctoranzi, studenți care au luptat pentru promovarea ade-
vărului științific privind limba vorbită în spațiul basarabean și pentru
acordarea acesteia a statutului de limbă de stat.
La fel ca în anii precedenți, Academia de Științe a Moldovei va orga-
niza manifestări științifice consacrate Zilei Limbii Române, zilei de
naștere a poetului național Mihai Eminescu, Zilei Naționale a Cultu-
rii, susținând, totodată, procesele de integrare europeană a Republicii
Moldova, căreia Consiliul European, la 23 iunie 2022, i-a acordat sta-
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 37

tutul de țară candidat pentru aderare la Uniunea Europeană – fapt care

va fortifica dezvoltarea relațiilor de cooperare între culturi, oamenii de
știință din Europa și din întreaga lume, pentru care AȘM a pledat în
permanență.
Acad. Ion TIGHINEANU,
președintele Academiei de Științe a Moldovei,
membru al Consiliului Științific Internațional

HISTORICAL DECISION. Statement of the president of ASM

Keywords: Parliament; historical decision; Constitutional Court;
Romanian language; scientific conferences and events
Abstract
The article confirms the support of the Academy of Sciences of the Repub-
lic of Moldova in favour of the Decision of the Parliament of the Republic of
Moldova to adopt the name of the Romanian language in its constitution.
It is a legal act of historical importance for which the scientific community
advocated in numerous meetings where the necessity of legislating the
Romanian language was affirmed.
38 ROMÂNĂ

Ioan-Aurel POP
Patria noastră, limba română

Aflu cu bucurie că, în sfârșit, după mai bine

de trei decenii de la căderea Uniunii Sovieti-
ce, limba română devine și prin Constituție
limba oficială a Republicii Moldova, în locul
invenției politice ridicole numite „limba mol-
dovenească”. Este o mare victorie a spiritului
liber și un mare succes îndreptat contra impe-
I.-A.P. – președintele riului de la răsărit, care ne-a disprețuit, ne-a
Academiei Române, profesor și
rector al Universității „Babeș-
împuținat și ne-a ciuntit mereu. Din această
Bolyai” din Cluj-Napoca. Autor împlinire, se pot trage mai multe învățăminte.
și coautor a peste 80 de cărți,
tratate și manuale și a peste Este foarte bine să ne vorbim limba și s-o
700 de studii și articole, mai prețuim, dar nu este destul. Este nevoie s-o și
recente fiind Istoria României cunoaștem și nu oricum, ci corect și s-o apă-
moderne (2019); De la romani răm. Limba, ca și poporul care o folosește, are
la români. Pledoarie pentru
latinitate (2019); Istoria ilustrată nevoie să fie conservată, protejată, ferită de
a românilor pentru tineri (2018); intruziuni nefirești, ocrotită părintește. Sunt
Istoria, adevărul și miturile țări civilizate și respectabile care dispun de
(2018). Doctor Honoris Causa legi de apărare a limbii, de limitare a „poluă-
al 10 universități din țară și de
peste hotare. Membru al unor rii” ei, de încurajare a specificului ei genuin.
academii și societăți savante Limba maternă o primim cu toții, din ferici-
străine, între care Academia re, de la mamele noastre, dar faptul acesta nu
Europeană de Știință și Artă este suficient pentru prosperitatea și perenita-
de la Salzburg (Austria),
Academia Națională Virgiliană tea ei, nici pentru exprimarea noastră corectă.
din Mantova (Italia), Ateneo Dacă mama sau tata au fost profesori de limba
Veneto din Veneția (Italia), română nu devenim, din păcate, și noi experți
Academia Europeană de în limba română. După ce învățăm să vorbim,
Științe, Arte și Litere din Paris
(Franța) ș.a. avem nevoie de educație întru limbă, de stu-
diul sistematic al limbii și apoi al literaturii.
Dacă nu învățăm la școală limba și literatura
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 39
română, rămânem cu un mare handicap în lumea pe care o trăim. Este
drept că generații întregi de români analfabeți au păstrat limba ca pe o
comoară de preț și au transmis-o copiilor, nepoților și strănepoților, dar
astăzi acest lucru nu mai este de ajuns. Educația întru limbă și literatură
română, însoțită de studiul latinei, al istoriei, al geografiei, ne scoate
din ignoranță și ne proiectează în comunicare și dialog. Educația ne
impune obiceiul lecturii, fără de care limba noastră slăbește, sărăcește,
se pervertește. Prin urmare, este nevoie să studiem gramatica și litera-
tura română, să pătrundem tezaurul literaturii române, să citim mereu
creațiile literare românești și universale, în primul rând în românește.
Numai așa se dobândește simțul sănătos al limbii și numai așa cuvin-
tele se înlănțuie armonios, frumos, atractiv și firesc. Nu întâmplător a
scris poetul: „Limba noastră-i limbă sfântă!”, lucru de care, după cum
se vede, am cam uitat în vremurile din urmă. În debutul ciclului său de
romane, numit al Comăneștenilor, Duiliu Zamfirescu scria un motto
semnificativ, azi complet uitat: „Suntem datori să citim în limba noas-
tră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Faptul că nu suntem un
popor mare, așa cum ne consideram imediat după Marea Unire, nu ne
scutește însă de cunoașterea limbii române; altminteri, în curând, nu
vom mai fi nici mari și nici mici, ci nu vom mai fi deloc.
Emil Cioran, care nu fusese întotdeauna darnic cu poporul din care
făcea parte, a scris la un moment dat o frază extraordinară, azi uitată:
„Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de
la o rugăciune la un contract”. Cuvintele acestea cu valoare maximă
nu demonstrează, până la urmă, altceva decât o dragoste nețărmurită
a marelui gânditor (aflat cândva „pe culmile disperării”) față de lim-
ba română. Dragostea aceasta ar trebui să ne caracterizeze pe noi, toți
românii. Emil Cioran, devenit francez prin adopție, a refuzat timp
de circa cinci decenii să vorbească românește, dar în ultimele zile ale
vieții a fost copleșit de o intempestivă întoarcere involuntară la rădă-
cini. Vedea aievea până și jandarmii unguri cu pană de cocoș la chipiu,
aceia care i-au terorizat copilăria sa dintr-un colț de Transilvanie încă
înstrăinată. Deși uitase cuvintele franțuzești și nu mai putea spune în
mod coerent cine era și ce făcuse în viață, Cioran a început să vorbeas-
că, dintr-odată, în limba Eminescului. Specialiștii spun că revenirea la
limba maternă ține de fenomenul uitării, definitoriu pentru demența
senilă de tip Alzheimer, care-l cuprinsese pe marele filosof. Faptul că
40 ROMÂNĂ
boala, încetul cu încetul, îți confiscă amintirile în ordinea lor inversă
(mai întâi din prezent, apoi dinspre trecutul apropiat etc.), este, pe cât
se pare, dovedit, dar revenirea la limba maternă, în cazul de față, ajunge
să fie mai mult decât o manifestare patologică. Este o întoarcere forma-
lă acasă a fiului rătăcitor, o întoarcere la esențele din care acesta își tră-
sese seva și care îi imprimaseră pentru eternitate în subconștient ideea
că patria sa originară era limba română. Nu este nimic de mirare aici.
Toți marii creatori români, de la cronicari la Dimitrie Cantemir și de la
Mihail Kogălniceanu la Nichita Stănescu, definiseră patria prin limbă:
patria lor fusese limba română.
Emil Cioran lipsise din patria tangibilă – aceea cu pământ, cer, râuri,
poieni, rude, case – o viață întreagă, dar păstrase mereu în suflet, într-
un loc ascuns, patria spirituală, adică limba română. Aprecierea ei de
către filosof se vede și din fraza comentată mai sus. Valoarea adevă-
rului acestui citat este una pur sentimentală. Toate limbile materne
sunt, pentru fiecare dintre vorbitorii lor, universuri neprețuite. Limba
română nu este o limbă excepțională între limbile pământului, dar pen-
tru noi, românii, ea este specială, dintr-un motiv foarte simplu: este a
noastră.
Fără să ne lăudăm, trebuie să constatăm că limba română este cea mai
răspândită limbă maternă din sud-estul Europei, pentru că are cel mai
mare număr de vorbitori dintre toate limbile din regiune. Acest as-
pect cantitativ este însoțit de o calitate a literaturii române de cea mai
mare importanță. Ca să percepem toate aceste lucruri, avem nevoie de
cunoștințe, de acumulări, de exercițiu, adică de studiu neobosit. Acest
fapt al iscodirii și cercetării permanente nu este nimic neobișnuit, pen-
tru că face parte din esența umană.
În această lume ciudată ne pasc felurite primejdii, ca indivizi și ca grup
etnic ori popor. Asemenea primejdii sunt risipirea neamului (câte nea-
muri nu s-au risipit pe lumea asta!), pierderea fărâmelor de românitate
prin lume, înstrăinarea fiilor și fiicelor noastre, care se pripășesc prin
alte locuri de ispititor belșug și uită treptat nu numai de vatră, dar și
de limbă. În anii din urmă, prin drumurile mele, întâlnesc tot mai des
români care nu mai știu românește, chiar dacă au nostalgia locurilor
de obârșie a familiei lor și chiar dacă mai cred – unii – că patria lor este
limba română. Oricum, limba noastră este viața noastră ca națiune și
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 41
este bine să nu uităm aceasta niciodată. În final, îl evocăm pe George
Călinescu, acela care l-a nemurit pe Mihai Eminescu: „Astfel se stinse
în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va
ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste
locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji
pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și
să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Prin
Eminescu și prin limba română avem certitudinea că – în ciuda vieții
individuale trecătoare și a nimicniciei noastre – neamul acesta va viețui
cât Pământul. Câtă vreme mai locuim în limba română – „ca un fagure
de miere”, cum scria Poetul – înseamnă că avem încă o patrie română,
oriunde ne-am afla.

Our Homeland, the Romanian Language

Keywords: Romanian Language; Official Language; Romania and
Moldova; language and Romanian unity
Abstract
The decision regarding the consitutional name of the Romanian language,
not Moldavian, is an occasion for the author to acknowledge the role of
the language in Romania’s history. Romanian is the most eastern neolatin
language of Europe and is very similar to Italian, Spanish, French and Por-
tuguese. The Romanian language was a key element of the national iden-
tity for the ethnic Romanians throughout the last century.
This determined many historians and writers to state that the homeland
of Romanians was their language. A simple sentence of the poet Nichita
Stănescu reflects this: “Patria mea este limba română” (“My homeland is
the Romanian language”).
42 ROMÂNĂ

Luminiţa BOTOŞINEANU
Florin-Teodor OLARIU
Ştiinţă, politică şi adevăr

Motto: „Veţi cunoaşte adevărul,

şi adevărul vă va face liberi”
(Ioan 8:32)
Membrii Institutului de Filologie Română
„Alexandru Philippide” al Academiei Româ-
ne – Filiala Iaşi salută cu bucurie şi firească
L. B. – cercetător ştiinţific satisfacţie decizia luată de Parlamentul Re-
principal dr. la Institutul de publicii Moldova pe data de 16 martie a.c. şi
Filologie Română „Alexandru
Philippide” al Academiei
promulgată de Preşedintele Maia Sandu la 22
Române – Filiala Iaşi, în martie a.c. cu privire la adoptarea denumirii
cadrul Departamentului de „limba română” în locul variantelor folosite
dialectologie şi sociolingvistică.
anterior în legislaţia referitoare la funcţiona-
rea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova – act de dreptate care consfinţeşte
un adevăr ştiinţific demonstrat în mod recu-
rent de specialişti de marcă din lingvistica ro-
mânească şi europeană.
În privinţa statutului limbii vorbite în Ba-
sarabia, cele mai autorizate rămân, pentru
F.-T.O. – cercetător ştiinţific lumea ştiinţifică, analiza întreprinsă, într-un
principal dr. la Institutul de
Filologie Română „Alexandru cadru adecvat, romanic, de Alf Lombard asu-
Philippide” al Academiei pra românei caracterizate drept „la lingua ro-
Române – Filiala Iaşi, în manza meno fissata” (Lombard 1959), apoi
cadrul Departamentului de
dialectologie şi sociolingvistică.
comunicarea susţinută de Carlo Tagliavini la
acelaşi Congres Internaţional de Lingvistică
şi Filologie Romanică (ediţia a VIII-a, Flo-
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 43
renţa, 1956) şi care conţine chiar în titlu întrebarea, cumva ironică,
Una nuova lingua letteraria romanza? Il Moldavo (Tagliavini 1959)
sau, în aceeaşi perioadă, cercetarea lui Klaus Heitmann, intitulată
sugestiv Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und Trans-
nistrien (die sogenannte moldauische Sprache und Literatur) (1965),
toate aceste voci probând cu argumentele istoriei limbii totala lip-
să de fundament a conceptului de „limbă moldovenească”. Dar cel
care s-a pronunţat asupra subiectului în chestiune în formule ce pot
fi considerate definitive din mai multe puncte de vedere a fost repu-
tatul om de ştiinţă român de origine basarabeană Eugeniu Coşeriu:
„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de
limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală
naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e
o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a
identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid
etnico-cultural.” (Coşeriu 1994: 25).
Cercetările lingviştilor menţionaţi şi ale atâtor generaţii succesive de
lingvişti străini sau români, de pe ambele maluri ale Prutului, între care
îi menţionăm cu gratitudine şi reverenţă pe predecesorii noştri ieşeni
Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel sau Adrian Turculeţ, au contribu-
it la promovarea adevărului ştiinţific cu privire la realitatea lingvistică
din Republica Moldova şi, deopotrivă, la consolidarea sentimentului
de apartenenţă la acelaşi spaţiu lingvistic şi cultural. Una dintre cele
mai remarcabile (şi de folos!) iniţiative ştiinţifice în acest sens a fost
organizarea de către un grup de lingvişti de pe ambele maluri ale Pru-
tului (în frunte cu profesorul Dumitru Irimia) a Conferinţei Naţionale
de Filologie „Limba română azi”, manifestare ştiinţifică ce a reuşit, pe
parcursul celor 10 ediţii desfăşurate între anii 1991 şi 2006, să adune la
un loc atât specialişti din mediul academic, cât şi profesori de liceu din
România, Republica Moldova şi Ucraina, în scopul promovării adevă-
rului ştiinţific cu referire la denumirea limbii oficiale utilizate la est de
Prut. Cu consecvenţă, la toate ediţiile conferinţei a fost reiterată pozi-
ţia conform căreia „limba română [vorbită în Basarabia] este unica re-
prezentantă actuală a latinităţii orientale, oriunde ar fi întrebuinţată ca
limbă de stat, limbă de cultură, limbă de comunicare” (Limba română
azi 2006: 7), această poziţie venind, de altfel, în completarea Declaraţi-
ei Adunării Generale a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova din
44 ROMÂNĂ
28 februarie 1996, în care se afirma clar că „denumirea corectă a limbii
de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ”.
Deşi la nivelul imaginii de sine a comunităţii de românofoni basara-
beni, constrânşi (sau măcar influenţaţi de contextul sociopolitic) a-şi
asuma diferenţele dialectale fireşti, exacerbate în detrimentul elemen-
tului comun covârşitor, ca pe tot atâtea dovezi ale individualităţii lor
etnice şi lingvistice în raport cu românitatea, s-au produs în timp unele
mutaţii, limba vorbită în Basarabia a fost şi a rămas limba română cu
sau fără un act oficial, chiar şi atunci când, sub ingerinţa politicului, s-a
refugiat la nivelurile dialectal şi popular, aşa cum remarca, între alţii,
profesorul A. Turculeţ (1995: 50): „oamenii simpli, în special ţăranii,
sunt cei care au păstrat limba română de pe teritoriul fostei URSS”.
Desigur că bilingvismul (relativ totuşi în mediul rural) a imprimat lim-
bii române din Basarabia un anumit specific, identificabil mai ales la ni-
vel lexical, în topică și sporadic şi în fonetică – cu menţiunea că cele mai
multe dintre aceste trăsături, mai cu seamă cele din domeniul lexicului
(afectat aproape exclusiv în zona lui periferică), pot fi pasagere (şi se
află deja în recul), pe sistem flux și reflux (cf. Dumistrăcel et al. 1992) –,
dar cu adevărat decisive din acest punct de vedere sunt elementele
cele mai stabile ale sistemului limbii, în primul rând nivelul morfo-
logic, apoi fonetica şi, nu în ultimul rând, vocabularul fundamental.
Ce pot face, în fond, câteva cleioance, niște sărnice și vreo doi baistruci?
(cf. Coşeriu 1994: 19). În mod evident, nimic relevant la nivel struc-
tural și cu atât mai puţin la nivel genealogic atunci când vine vorba
despre identitatea limbii române vorbite în stânga Prutului – una şi
aceeaşi cu româna vorbită în tot spaţiul dacoromânesc.
Într-adevăr, analizând Atlasul lingvistic român I (realizat în baza unor an-
chete efectuate în perioada 1929–1938), putem observa, în afara hărţilor
care atestă distribuţia bipolară, de tip nord-sud, a dialectului dacoromân
(cu isoglose ce se continuă, firesc, şi dincolo de Prut), existenţa unor
hărţi remarcabil de unitare din punct de vedere lingvistic, precum cele
referitoare la elemente din fondul principal lexical al românei (creieri, de-
get, dinte, genunchi, inimă, măsea, mână – cu excepţia unei arii vestice re-
strânse unde apare brâncă –, ochi, picior, piele, piept, sânge, unghie, ureche;
cărunt, sănătos; beau, mă doare, iau, mănânc, spun, tuşesc, ţin, visez etc.;
cf. și Dumistrăcel, Botoșineanu 2018: passim). În acelaşi timp, eforturile
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 45
în direcţia cunoaşterii realiste a statutului graiurilor de tip moldovenesc
de la est de Prut, prin cercetări orientate spre registrele funcţionale ale
dialectofonilor din această regiune (decelabile prin analiza unor etno- şi
sociotexte înregistrate în perioada 1960–1964 şi publicate, între 1969 şi
1981, în completarea Atlasului lingvistic moldovenesc), au condus la rezul-
tate concludente în legătură cu continuitatea lexicului privitor la ocupaţii
primordiale, precum cultura şi prelucrarea grâului, din zona transcarpa-
tină, apoi la est de Carpaţi, în Trasnistria şi mai departe, până în Primorie
(ne referim aici la studiul exemplar al profesorului Stelian Dumistrăcel
inspirat intitulat „Graiul pâinii” în lumina „lingvisticii integrale” coşeriene;
vezi Dumistrăcel 2003: passim).
Cât priveşte limba standard din Republica Moldova, odată cu recupe-
rarea de către aceasta a tuturor funcţiilor sale sociale şi culturale, con-
statăm că s-au conturat premisele „evoluţiei variantei basarabene în
sensul identificării ei cu varianta moldovenească a românei standard”,
preconizată de profesorul A. Turculeţ (1993: 187) în urmă cu 30 de
ani. Rezultatele acestei evoluţii se pot observa cu ușurință la ora actu-
ală atât la „nivelul străzii” – cu preponderenţă în vorbirea tinerilor –,
cât şi în limba utilizată în mass-media; în ambele cazuri, diferenţele
lexicale, dar şi cele fonetice faţă de româna standard vorbită în dreap-
ta Prutului tind să se diminueze în mod constant. Această situaţie re-
prezintă rezultatul acţiunii cumulative a doi factori: a) pe de o parte,
diminuarea („refluxul” – Dumistrăcel et al. 1992) a importanţei limbii
ruse la nivel societal (mai ales în rândul tinerei generaţii); b) pe de altă
parte, orientarea centripetă – asumată ca atare! – în raport cu limba ro-
mână standard a celor mai importante două instituţii cu rol hotărâtor
în impunerea uzului lingvistic într-o comunitate: şcoala şi mass-media.
În aceste condiţii, se poate afirma că, dincolo de evidenţa adevărului
ştiinţific, recenta decizie a Parlamentului Republicii Moldova are de
partea sa inclusiv o adecvare de facto la realitatea sociolingvistică exis-
tentă în teren, mai precis la imaginarul lingvistic (înţeles aici ca orizont
de aşteptare) al majorităţii populaţiei cu referire la subiectul supus le-
giferării – cel al denumirii limbii folosite la est de Prut. Din acest punct
de vedere, situaţia astfel creată reprezenta o conjunctură fastă pentru
luarea unei decizii de politică lingvistică cu o asemenea încărcătură
simbolică, moment pe care Legislativul de la Chişinău a ştiut să nu-l
mai rateze de data aceasta.
46 ROMÂNĂ
Bibliografie

Coşeriu 1994: Eugeniu Coşeriu, Latinitatea orientală, în „Limba Română” (Chişinău),

IV, nr. 3, p. 10–25.
Dumistrăcel 2003: Stelian Dumistrăcel, „Graiul pâinii” în lumina „lingvisticii integrale”
coşeriene, în „Limba Română” (Chişinău), XIII, nr. 4–5, p. 118–131.
Dumistrăcel et al. 1992: Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă, Valentina Corcimari, Ion-
Horia Bîrleanu, Împrumuturi lexicale ruseşti în graiurile de la est de Prut: flux şi reflux,
comunicare la al VII-lea Simpozion Naţional de Dialectologie, organizat de Institutul de
Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti” (Bucureşti, 15–17 octombrie 1992).
Dumistrăcel, Botoşineanu 2018: Stelian Dumistrăcel, Luminiţa Botoşineanu, Dialecto-
logie et geographie linguistique concernant les parlers roumains en Moldavie et Bucovine, în
„Anuar de lingvistică şi istorie literară”, LVIII, p. 57–71.
Heitmann 1965: Klaus Heitman, Rumänische Sprache und Literatur in Bessarabien und
Transnistrien (die sogenannte moldauische Sprache und Literatur), în „Zeitschrift für roma-
nische Philologie”, 81, H. 1–2, S. 102–156.
Limba română azi 2006: Limba română azi. Lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie
„Limba română azi”, ediţia a X-a, Iaşi–Chişinău, 3–7 noiembrie 2006, Iaşi, Editura Uni-
versităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007.
Lombard 1959: Alf Lombard, La lingua letteraria meno fissata: il rumeno, în vol. VIII Con-
gresso Internazionale di Studi Romanzi (Firenze, 3–5 aprile 1956): Atti, Firenze, Sansoni,
p. 283–286.
Tagliavini 1959: Carlo Tagliavini, Una nuova lingua letteraria romanza? Il Moldavo, în vol.
VIII Congresso Internazionale di Studi Romanzi (Firenze, 3–5 aprile 1956): Atti, Firenze,
Sansoni, p. 445–452.
Turculeţ 1993: Adrian Turculeţ, Variantele regionale ale românei standard, în „Fonetică şi
dialectologie”, XII, p. 179–198.
Turculeţ 1995: Adrian Turculeţ, Limba română din Basarabia, în vol. Limba română şi
varietăţile ei locale, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 97–112.

Science, Politics and Truth

Keywords: Romanian language; scientific truth; linguistic arguments;
Republic of Moldova
Abstract
Successive generations of Romanian and foreign linguists have proved, with
the arguments that the history of the language provides, the lack of any
scientific basis for the concept of the “Moldovan language”, an eminently
political construct, forged by interests opposed to truth and reality. The pa-
per reviews the most authoritative opinions in this regard and celebrates the
act of justice represented by the decision of the Parliament of the Republic
of Moldova by which the phrase “Romanian language” replaces the previous
variants - inaccurate, ambiguous, generalizing or simply false.
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 47

Teo CHIRIAC
Ușa de intrare în Veșnicie

Adoptarea hotărârii Parlamentului Republicii

Moldova, în data de 16 martie 2023, pentru
impunerea sintagmei ,,limba română” ca denu-
mire a limbii oficiale, precum și promulgarea
prezentei hotărâri prin Decretul prezidențial
din 22 martie 2023 au pentru noi, românii ba-
sarabeni, o importanță istorică.
T.C. – poet, eseist,
preşedinte al Uniunii Limba Română – limba în care ne naștem, în
Scriitorilor din Republica care visăm, iubim, făurim și ne stingem – este
Moldova, redactor-șef la fel de vitală pentru noi, precum e lumina
al Revistei literare. Cărți: pentru ochi, aerul pentru plămâni și sângele
Lucrare de control (1987);
pentru inimă. Mai mult decât atât: frumosul,
Salonul 33 (1989); Critica
iraţiunii pure (1986); binele și adevărul, exprimate cu ajutorul cu-
Monstrul Sacru (Scările lui vintelor, ne purifică ființa și ne înalță sufletul.
Teo) (2009); Cer lângă Cer
(2011); Sufletul meu de Scriind și vorbind corect și frumos Limba
până la Big Bang (2016); Română, demonstrăm lumii întregi (dar, mai
Fricțiunea dintre totul și întâi, ne demonstrăm nouă înșine) că existăm
nimic (Teofanii, în format și că aparținem – geografic, istoric, spiritual –
A4) (2019).
unui spațiu sacru: spațiul neamului românesc.
Vorbind și scriind românește, omul de litere,
artistul de teatru, profesorul de la catedră – cu
toții transmitem viitoarelor generații valorile
noastre perene, cultura, arta și literatura, con-
tribuind la îmbogățirea patrimoniului cultu-
ral european și universal.
Limba Română oferă tuturor vorbitorilor
săi câte un bon de tezaur spiritual. Asemeni
48 ROMÂNĂ
talanților biblici, acest bon de tezaur urmează să-l înmulțim cu hăr-
nicie, cu dragoste și sfințenie. Căci, în lipsa lui, ne putem trezi, la un
moment dat, fără identitate, fără neam, fără țară... Iar fără toate acestea,
ce rost ar mai avea existența noastră în lume?
Limba Română este limba noastră maternă. Cu ea și prin ea comuni-
căm, peste vremuri, cu strămoșii, cu astrele, cu Dumnezeu. Limba Ro-
mână este ușa prin care putem intra în Veșnicie. Să nu uităm: de fiecare
dintre noi depinde dacă vom fi muritori sau nemuritori!
Chișinău, 27 martie 2023

The entrance door to Eternity

Keywords: Eternity; Romanian language; Bessarabian Romanians;
culture; art; literature; heritage; identity; nation; mother tongue;
Abstract communication
The adoption of the decision to name Romanian as the official language in
Republic of Moldova has historical importance for Bessarabian Romanians
as the language is vital to their being and belonging to the Romanian
nation. By writing and speaking Romanian beautifully, they pass on their
values, culture, art, and literature to future generations and contribute to
the enrichment of the cultural heritage. The Romanian language is their
mother tongue, allowing them to communicate with ancestors, stars, and
God, and is the door through which they can enter Eternity.
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 49

Gheorghe CHIVU
Adevărul ar trebui
să învingă totdeauna

Parlamentul Republicii Moldova a decis, prin

hotărârea adoptată în ziua de 16 martie, să
impună utilizarea sintagmei „limba română”
ca denumire a limbii oficiale în toate domeni-
ile vieții culturale și științifice, în toate docu-
mentele legislative și administrative, inclusiv
în Constituție.
Gh.C. – prof. univ. dr., Catedra de
limba română a Facultăţii Este, formal, o simplă, o târzie, dar necesară
de Litere de la Universitatea impunere a deciziei Curții Constituționale
din Bucureşti, cercet. șt. gr. I la
Institutul de Lingvistică
a Republicii, emisă în urmă cu un deceniu,
„I. Iordan – Al. Rosetti” și la Institutul decizie cu caracter obligatoriu pentru toate
de Istorie și Teorie Literară instituțiile statului și în toate domeniile de ac-
„G. Călinescu” din București.
Membru corespondent al tivitate, a cărei punere în aplicare a fost mereu
Academiei Române din 2010. amânată. Hotărârea adoptată acum constituie
Membru titular din 2023. însă în fapt un act de importanță majoră, fiind
Coordonatorul programului de
cercetare „Enciclopedia literaturii parte a unui proces inițiat odată cu revenirea
române vechi” (Institutul la scrisul cu litere latine în spațiul românesc
„G. Călinescu”, Bucureşti). Colaborator
și autor a numeroase monografii,
din stânga Prutului.
dicționare și ediții, multe apărute la
Editura Academiei Române, precum Grafia cu litere latine, impusă în anul 1989
Istoria limbii române literare. Epoca în locul scrisului cu litere rusești, repeta, la
veche (1532-1780) (1997), Dicționarul scara istoriei românității, actul revoluționar
împrumuturilor latino-romanice în
limba română veche (1421-1760) de înlocuire, în scrisul românesc, a alfabe-
(1992), Codez Sturdzanus (1993), tului chirilic cu alfabetul latin originar, prin
Institutiones linguae Valachicae. Prima
gramatică a limbii române scrisă în
acțiunea învățaților iluminiști din epoca de
limba latină (2001), Dictionarium început a modernității noastre. Conștient de
Valachico-Latinum. Primul dicționar al valoarea culturală majoră a acestui act, Petru
limbii române (2008).
Maior nota, în 1819: „De câte ori mi s-au
50 ROMÂNĂ
întâmplat mie, de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc este,
cât l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se văzu
latina lui față și părea că râde asupra mea de bucurie că l-am scăpat
din sclavie și de calicele chirilicești petece.” (Dialog pentru începu-
tul limbei română). Parafrazarea acestei notații, pentru raportarea la
realități aparținând vremurilor noastre, este oricând posibilă și la fel
de relevantă ca în urmă cu două secole, întrucât prin impunerea alfa-
betului latin limba literară utilizată în Republica Moldova a devenit
și formal, nu doar prin caracteristicile structurale și prin istoria ei,
identică cu limba oficială utilizată în Țară.
Importantă și întru totul relevantă pentru punerea în evidență a
apartenenței limbii vorbite de populația majoritară din Republica
Moldova la trunchiul limbii române, de care izolarea forțată, timp de
aproape două secole, nu a reușit să o desprindă, grafia cu litere latine
impusă în 1989 nu a putut însă împiedica (și, poate, tocmai de ace-
ea, a dus la) crearea și apoi (la) utilizarea a numeroase sintagme pen-
tru ascunderea acestui adevăr incontestabil. „Limba moldovenească”,
„limba de stat”, „limba maternă”, „limba oficială” sau „limba noastră”,
cele mai multe voit ambigue ca interpretare, urmăreau toate ascunde-
rea, din rațiuni evident politice, a adevărului științific. Chiar afirma-
rea, pe baze cu totul fanteziste, a priorității temporale a așa-numitei
„limbi moldovenești” față de limba română („limba moldovenească”
este chiar mama limbii românești, afirma, în 2003, Vasile Stati) era tot
o încercare de negare a identității de origine, de structură și de utilitate
culturală a limbii vorbite de românii trăitori în stânga Prutului cu aceea
utilizată în România.
Identitatea românească a limbii vorbite în Republica Moldova a fost
susținută decenii la rând, cu argumente incontestabile, lingvistice, isto-
rice și culturale, de specialiști de prestigiu în cadrul mai multor mani-
festări științifice, organizate la București, în cadrul Secției de Filologie
și Literatură a Academiei Române, la Chișinău, la Iași sau la Timișoara,
în cadrul unor congrese și conferințe internaționale ale filologilor ro-
mâni. Intervenții numeroase, semnate de mari personalități ale ling-
visticii românești și europene (între care Eugen Coșeriu, Marius Sala,
Silviu Berejan, Grigore Brâncuș, Alexandru Niculescu) au adus con-
stant în atenția publicului adevărul știut de toți, dar ignorat de unii po-
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 51
liticieni. Au fost tipărite și apoi reeditate volume de studii (între care
Limba română este patria mea, Chișinău, 1996, Unitatea limbii române
cu privire specială la Basarabia și Bucovina, București, 2004). Publicații
periodice diverse, între care un loc distinct îl ocupă revista „Limba Ro-
mână”, înființată la Chișinău în anul 1991, au abordat și ele constant
problema românității limbii oficiale din Republica Moldova.
În acest context, impunerea sintagmei „limba română”, clară și uni-
vocă, spre deosebire de celelalte denumiri vehiculate până în prezent
din rațiuni și cu intenții politice evidente („limba moldovenească”,
„limba noastră”, „limba de stat”, „limba maternă” sau „limba oficială”),
consfințește unitatea lingvistică existentă în spațiul românității răsări-
tene. O unitate bazată pe origine, pe istorie și pe aspirații comune ale
românilor care au trăit și trăiesc de o parte și de alta a Prutului. Unitate
pe care despărțirea temporară de trunchiul originar, impusă de impe-
riul țarist (în anul 1812), apoi de cel sovietic (în anul 1940), și intensa
politică de deznaționalizare impusă de noii stăpânitori nu au putut să
o anuleze.
Impunerea, prin recenta hotărâre a Parlamentului, a sintagmei „lim-
ba română” pentru denumirea limbii oficiale din Republica Mol-
dova în toate domeniile vieții culturale și științifice, în învățământ,
în administrație și în justiție reprezintă și un semnal decisiv pentru
recunoașterea în plan european a unității noastre culturale. În cele
două state, România și Republica Moldova, constituite în momente
istorice bine cunoscute și funcționând acum ca unități statale distincte
în spațiul romanității orientale, se vorbește o singură limbă, limba ro-
mână.

The truth should always win

Keywords: Romanian language; literary language; cultural unit;
linguistic unit
Abstract
The adoption of the “Romanian language” as the name of the official lan-
guage of the Republic of Moldova ends a process, initiated in 1989 with the
approval of the Latin alphabet, and reflects the linguistic unity of the Roma-
nian speakers.
52 ROMÂNĂ

Adrian Dinu RACHIERU

Despre patriotismul limbii

„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este

stăpâna noastră”
(M. Eminescu)

„I s-a făcut dreptate limbii române”, spune dl

Alexandru Bantoș, lansând invitația la dez-
A.D.R. – prof. univ. dr.,
actualmente pensionar. bateri (ca dovadă: prezentul grupaj) privind
Dintre volumele publicate recentul Act legislativ al Parlamentului de la
(peste 30): Elitism şi Chișinău care obligă un șir de „substituiri”:
Postmodernism (1999); Bătălia limba română va înlocui sintagme de mare
pentru Basarabia (2000);
circulație (limba moldovenească, limba noastră,
Alternativa Marino (2002);
Legea conservării scaunului limba maternă, limba de stat etc., folosite, de
(roman, vol. I, II) (2002, 2004); lungă vreme, ca jenante alibiuri). Problema,
Globalizare şi cultură media judecând sociologic, dincolo de rafalele de
(2003); Nichita Stănescu – un entuziasm, cere chestionarea contextului (ca
idol fals? (2006); Eminescu
ramă geopolitică), având multiple implicații;
după Eminescu (2009); Poeţi
din Basarabia (antologie simpla înlocuire (de importanță istorică!) nu
critică) (2010); Ion Creangă. rezolvă problemele legate de starea limbii și
Spectacolul disimulării (2012); de soarta ei, supusă atâtor amenințări, externe
Con-vieţuirea cu Eminescu și interne, inclusiv proasta ei folosire.
(2013); Romanul politic şi
pactul ficţional (I) (2015);
Polemici de tranziţie (2016);
Romanul politic şi pactul *
ficţional (II) (2018); Cercul
doclinian, ediția a II-a (2020); Istoric de formație, respingând discursul de-
Politică și canon literar (2021); mitizant al „școlii” Boia, academicianul Ioan-
Voci din exil (2022). Aurel Pop ne-a dăruit recent o carte pe care
ar trebui să o citim cu toții. Și să o recitim.
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 53
Președintele Academiei Române face, în Veghea asupra limbii române
(Editura Litera, 2020), apologia limbii, apărând cu cerbicie zestrea
noastră de valori și trăgând un binevenit semnal de alarmă. Fiind-
că Limba, acceptând aluviunile ideomatice, ne protejează memoria
identitară; ea ne-a ținut laolaltă, ea e bogăția noastră; trebuie, așadar,
să o cinstim și să o iubim, veghind-o, alungând indiferența lăbărțată
nemilos, iresponsabil. Până la urmă, starea limbii exprimă chiar starea
națiunii. Și azi, constatăm, ea e batjocorită. Și trebuie să ne întoarcem,
mereu, la Eminescu, reamintind că, pentru marele poet și gazetar, lim-
ba era „măsurariul civilizației unui popor”. Sau, altfel spus, limba este
„cea mai importantă creație spirituală a poporului român”, cum scrie
ferm „veghetorul” Ioan-Aurel Pop, cerând să o ocrotim părintește, să
nu o nimicnicim. Da, vremurile sunt haotice, contextul nebulos încura-
jează, prin școala on-line, tocmai „deșcolarizarea României”, cum scria
un alt istoric, ieșeanul Mircea Platon.
Supusă, în Babelul nostru postmodern, agresiunilor de tot soiul, lim-
ba, „cartea de boierie a unui neam” (cum ne reamintea mustrător
I.L. Caragiale), ne cere să privim responsabil soarta ei (în impas, să
recunoaștem). Dar poate fi apărată limba? Fiindcă, în aste vremuri po-
trivnice, forţe adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces
inevitabil, și molima PC / Political Correctness), fie din interior (lim-
ba însăși, maltratată, umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru
atâţia români!), sunt o ameninţare cât se poate de reală, primejduind
fiinţa neamului. Încât patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e
vorbă goală!
Discutând cândva Despre obiectivitate în jurnalism, Andrei Pleşu ataca
şi „grava problemă a limbii române”, notând sarcastic că „patriotismul
sarmalelor” eclipsează, la noi, patriotismul limbii. Şi că asistăm la în-
tronarea unui nou limbaj de lemn (neologistic), chiar dacă, prin natu-
ralizare, neologismele, ca efect benefic, „dezmorţesc” limba. Suntem
însă martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în
prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglicisme-
lor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire”, acompaniind explozia
vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului oda-
tă cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat
acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa
54 ROMÂNĂ
romgleză), împănată cu înjurături neoaşe. Încât, ne întrebăm: o mai fi
„dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim?
Cum lumea a încăput „în mâinile media” (alarmanta profeţie adeverin-
du-se cu asupra de măsură), soarta limbii nu poate fi desprinsă de ceea
ce, generic, numim discursul mediatic. Încât, sociologic judecând, por-
nind de la constatarea că produsele culturii media nu sunt un „diver-
tisment nevinovat”, cum, îndreptăţit, observa Douglas Kellner, rezul-
tă că dependenţa de media, şi ea o evidenţă, favorizează, fie şi insidios,
manipularea; iar bombardamentul mediatic nu încurajează o atitudine
critică.
Vom încerca să evidenţiem rolul limbajului de lemn în articularea şi fo-
losirea acestui mecanism. Cu o precizare: nu credem că limba de lemn
ar fi o exclusivitate a regimurilor comuniste, aşa cum sugera Françoise
Thom, o expertă în sovietologie. Cartea sa (La Langue de bois, Julliard,
Paris, 1987), tradusă şi în română, consideră că limba de lemn, cu flu-
xu-i malefic, ar fi „un produs jalnic al ideologiei”; iar „ora perestroikăi”
ar fi vestit o nouă fază a limbii de lemn. Ca să fim drepţi, orice epocă
îşi inventează limbajul de lemn şi el însoţeşte fidel societatea umană.
Altminteri, colapsul comunismului ar fi condus şi la decesul acestui
limbaj, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Ca dovadă, înfloritorul
limbaj de lemn al tranziţiei, stimulat de societatea mediatică.
Experienţa totalitară cultiva frenetic ficţiunile ideologice, folosind
abuziv discursul hegemonic şi tehnicile manipulatorii, „ascunzând”
realul. Sau considerând realitatea o entitate manipulabilă. Canoanele
sovlimbii, de pildă, ofereau confort clişeistic, divorţând de gândire şi
alunecând în vorbărie, fiind, de fapt, un mijloc de mascare a realităţii în
numele „logocraţiei populare”. Suntem în plină realitate discursivă (ca
să preluăm sintagma lui J. Baudrillard, sociologul francez denumind
astfel societatea mediatică de azi). În ultimă instanţă, prin limba de
lemn înţelegem frazeologia stereotipă, acea „vorbire încremenită” im-
punând un stil standard, conducând la pasivitate, şi disimulare, rod al
intoxicării şi osificării. Această Newspeak (G. Orwell), trăgându-se din
„limba de stejar” (greoaie, figurativ) a lui Uşakov (1935) şi cunoscând,
prin anii ’70, consacrarea sub eticheta de langue de bois, intră, negreşit,
prin efecte, în lista stratagemelor de comunicaţionale, impunând „tă-
vălugirea stilistică” (cf. Tatiana Slama Cazacu). Fiindcă limba de lemn,
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 55
ca „opium ideologic”, întreţine un gol ideatic. Hiperbolică, repetitivă,
îmbibată cu îndemnuri mobilizatoare, ruptă de real şi pândită de paro-
die, ea serveşte manipulării, realizând o comunicare deturnată. Fiind o
particularitate lingvistică existentă în orice dogmă/ideologie , limbajul
de lemn şi-a descoperit potenţialităţile politice ale ideologiei prin con-
ducerile totalitare.
Să ne amintim că, în chingile totalitarismului, la adăpostul limbii de
lemn, mimând obedienţa, înflorea acea double think (Orwell), ambigu-
itatea morală, schizofrenia la scară naţională, cultivând ambivalenţa şi
dedublarea, limbajul esopic. Noua „limbă” (newspeak) întreţinea vor-
birea cu dublu sens (doublespeak), procedând orwellian: manevrând
propagandistic „cuvinte hipnogene” şi minciuni fundamentale, accepta-
te cu rol protector (adaptare, apărare), cosmetizând realitatea; conşti-
entizând însă falia care despărţea arsenalul propagandistic de adevăru-
rile inconfortabile. Încât Sinele fals, trecut printr-un proces terapeutic,
trebuia să recupereze în spaţiul public memoria autentică a epocii,
regenerându-se moral, lepădându-se de memoria „laminată” a propa-
gandei şi de poncifele ei. Sau cum spunea Paul Goma, cartograful uni-
versului carceral: o limbă sovietizată, scânteizată, şedinţizată, devenind
jargon politic, îmbrăţişând frenetic, după ’89, autocolonizarea.
Noua limbă de lemn, îndatorată „realităţii discursive” a lui Baudrillard,
ascunde, de fapt, realul, tot sub ambalajul unor ficţiuni ideologice (e
drept, mascate). Devenind un imperiu mediatic, SUA îşi exportă tri-
umfalist modul de viaţă. Din păcate, preluările se fac pe latura superfi-
cialităţii, a infantilizării, în numele unui integrism nivelator, servil, gata
de a sufoca diversitatea, alungând spiritul critic. De unde şi alerta iden-
titară, încercând, fals-salvator, un refugiu în etnocultură, reanimând
arhaicitatea în faţa tăvălugului globalizării. Culturile „tari”, în prelun-
girea relaţiilor inegale de putere, omologate politic, nu mai folosesc azi
tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară (precum coercitiva so-
vietizare), ci provoacă insidios, subliminal, reflexele consumeriste, de
succes populist, câştigând bătălia. Nu mai e vorba, fireşte, de retorica
dictaturilor ori de găunoasele clişee propagandistice ale învăţământu-
lui politic. Limba de lemn nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimuri-
lor comuniste (cum credea Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca
gorbacioviană”). Abia acum cultura media dobândeşte un caracter uni-
56 ROMÂNĂ
versal şi îndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în
eclipsă: pedagogia media. Fiindcă media nu educă publicul, ci îl flatează.
Aşa cum, de altfel, îndeamnă unii analişti îngrijoraţi, invitând, repetat,
la efortul de alfabetizare a criticii media, impunând un control social
responsabil, inclusiv asupra limbii ca tezaur inestimabil. Educația ră-
mâne reazemul acestei ofensive și o prioritate a politicilor publice.

*
Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Republica Mol-
dova (Basarabia), izbucnit pentru a stinge ceea ce s-a numit, îndrep-
tăţit, o „ruptură ontologică” (Codreanu 2003: 184), obligă la un efort
integrator, ambivalent, recuperând o literatură care păstrează, prin
memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea
Istoriei” e bântuită de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându-şi specificitatea.
Românismul basarabean a fost „sentinela latinităţii” (Zamfir C. Ar-
bure). Ca regiune de frontieră (border-land), Basarabia şi-a prelungit
protostatalitatea, independenta Republică Moldova zbătându-se între
securizare şi federalizare. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea mol-
dovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti (Fruntașu
2002: 412), incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n-au făcut
decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum
limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene a fost exilată, gloto-
nimul limbă moldovenească (norodnică) a făcut o fulminantă carieră,
recunoscându-i-se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi
românismului, a devenit un act existenţial, hrănind o literatură rizomi-
că. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori
deturnată de pe calea reîntregirii.
Înainte de a examina soarta limbii (repusă în drepturi), implicit a li-
teraturii, se impune să chestionăm contextul pentru a privi problema
adecvat, în ramă geopolitică. Spaţiul pruto-nistrean nu conservă o et-
nicitate moldoveană nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldo-
venismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie
a moldovenismului filorus, acceptând, pe fundalul moldovenismului
primitiv, o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii, ca moşte-
nire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie),
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 57
alimentează psihologia „omului marginal” (Robert E. Park) şi ridică,
imperativ, problema marginalităţii. Ceea ce înseamnă că fiind, în lim-
baj sociologic, o arie culturală periferică, spaţiul basarabean presupune
confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi,
împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene
de difuzie s-au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă (ca obârşie)
sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură dona-
toare. Şi dacă, sub tutela acestei culturi globale (de referinţă), cultura
basarabeană a devenit o subcultură.
Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au
dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului.
Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apăra-
rea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a
avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit bruta-
la separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii
moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba mol-
dovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă
ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen
Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang
semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi
a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, chiar acceptând o iden-
titate culturală „suplă”, condiţionată de „logica metisajului”, vom spu-
ne, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în
contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de
origine”, invocând un necesar etnocentrism. Datoria de a-şi apăra spe-
cificitatea nu înseamnă, în cazul literaturii basarabene, o reactivare a
complexelor provincialismului (regionalismului), în numele duiosului
spiritus loci. După cum reapropierea de cultura română, depăşind un
dispreţ păgubos, n-ar trebui să încurajeze „puseurile localiste” (Mănu-
că 2003: 47), protejând, chipurile, un specific regional, populat de va-
lori precare, cocoţate pe soclul „marilor clasici”. „Examenul integrării”
va fi necesarmente dur, respectând amprenta unei provincii culturale,
dar şi imperativul sincronizărilor interioare printr-o nemiloasă „reducere
la scară”.
În contextul atâtor false dileme identitare, prelungite inerţial, sfidând
adevărul istoric, soarta „literaturii moldoveneşti” îşi conservă echivo-
58 ROMÂNĂ
cul. Să ne amintim că, în cadrul sistemului literar sovietic, literatura
moldovenească, deşi literatură naţională, era parte a „norodului sovie-
tic”, suportând o presiune slavizantă şi împrumutând, obedient, trăsă-
turile literaturii majoritare. Aşadar, ca parte – simbiotică – a literaturii
sovietice (multinaţională), ea nu era o literatură minoritară şi, în con-
secinţă, nici regională. Sub eticheta acestui etnonim parţial (Mănucă
2005: 96), „literatura moldovenească” marca, în contextul bilingvis-
mului impus de stăpânirea ruso-sovietică, ridicarea subgraiului mol-
dovenesc / basarabean la statutul de limbă literară! Constrânsă la un
„specific artificial”, viaţa culturală recuza „matricea lingvistică”, afişând
o identitate „ordonată”, impusă, atrasă pe orbită moscovită, deschisă
viziunii imperiale (Mănucă 2005: 96). Ca alt posibil pol de atracţie,
Bucureştiul era văzut într-o relaţie opozitivă, jugulându-se tendinţele
proromâneşti. Mai mult, toate canalele de comunicare cu limba litera-
ră-standard erau închise, schimburile de cărţi şi periodice prohibite,
încurajate fiind „crizele de orgoliu”, deşi literatura moldovenească (un
produs hibrid) încorporase valorile româneşti (Eminescu şi Creangă,
de exemplu, ca scriitori canonici). Evident că bolşevizarea României
a „îngheţat” astfel de realităţi geopolitice, ştergând identitatea reală şi
cultivând – la comandă moscovită – conflictul moldovenesc / român,
animat de frustrări şi complexe. Cum Moldova postsovietică, sub pa-
văza statalităţii, a încurajat, la rându-i, separatismul moldovenesc, du-
biile identitare, răsfrânte cultural, s-au perpetuat. Încât, sub presiunea
acestor circumstanţe istorice, rămâne – în numele consangvinităţii –
soluţia integrării literare, zestrea literară basarabeană fiind adusă în mat-
ca literaturii române generale, cum propunea – stăruitor – Dan Mănucă.
Acel aşteptat și amânat „examen de integrare”, clădind o realitate cul-
turală comună, va redimensiona valorile. Bântuită de complexe, Basa-
rabia rămâne „o margine satanizată”, supusă sincronismului unilateral
câtă vreme indiferenţa centrului va alimenta un şir de prejudecăţi, iz-
vorâte din necunoaştere şi suspiciune. Veritabila asumare în circuitul
valoric românesc, refuzând autarhia sau infatuarea, încă întârzie; când
evadarea din „zona gri” se va fi produs cu adevărat, când în interiorul
culturii române această literatură basarabeană se va fi lepădat de statu-
tul marginal, atunci, realmente, ea va ajunge „acasă”, protejând „patri-
otismul limbii”.
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 59

Note Codreanu (2003): Theodor Codreanu, Basarabia sau

drama sfâşierii, Editura Flux, Tipografia Prag-3, Chişinău.
Fruntașu (2002): Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a
Basarabiei (1812-2002), Editura Cartier, Chișinău.
Mănucă (2003): Dan Mănucă, Obsesii regionaliste, în
Convorbiri literare, nr. 1/2003.
Mănucă (2005): Dan Mănucă, Crize de identitate literară,
în Literatură şi ideologie, Editura Timpul, Iași.
Mănucă (2007): Dan Mănucă, Literatura română genera-
lă, în Restituiri, Princeps Edit, Iaşi.

About language patriotism

Keywords: Identity memory; „Moldavian language”; media dis-
course; wooden language; the state of the language
Abstract
After long delays, the Parliament of Chisinau has established a historical
remediation by enforcing the Romanian language phrase and banishing
the fiction of the Moldavian language. However, the fate and state of the
Romanian language, subjected to so much hostility, requires a context
analysis, in a geo-political framework, considering the globalist assault in
the media society (including the invasion of anglicisms) and the internal,
responsible, and watchful care, preventing its „corruption”. First and fore-
most, the language defends the identity memory, being „the measure-
ment of a people’s civilization”, as Eminescu warned.
60 ROMÂNĂ

Mina-Maria RUSU
Orfani de limba maternă

În contextul desfășurării timpului istoric, mă-

surabil în evenimente, ca un hrisov al nașterii
unui popor, limba maternă reprezintă curgerea
lină și neîntreruptă, liantul faptelor individu-
ale și colective concentrate într-un construct
identitar, a cărui unicitate pune conștiința
individuală în matricea universalității. Fe-
M.-M.R. – prozator, critic literar, nomenul este unul complex, care definește
lingvist, profesor universitar,
doctor habilitat în ştiinţe comunitățile constituite istoric și consolidate
umaniste. Autoare a peste 29 de conviețuirea pe mapamond, într-un spațiu
de cărți (critică literară, limbă geografic personalizat, prin limba maternă.
română și didactică), între care:
O poetică a sacrului. Spaţiu, Spiritul identitar individual și cel colectiv se
timp şi fiinţă la Arghezi, Blaga,
Barbu; Lumea şi marile ei legende; relevă indestructibil legate, dezvoltând comu-
Dicţionar poliglot numeric etc. nicarea ca necesară și esențială cale de con-
A prefațat peste 20 de cărți și struire a coeziunii de grup, punând în acțiune
este autoare a peste 100 de
articole. Membră în colectivul
codul lingvistic, materializat în limba mater-
de redacție al revistei „Limbă și nă, limba minții noastre, cum o definește sen-
literatură” a Societății de Științe timental lingvista Sanda Golopenția. Limba
Filologice din România. Membră
în colegiul de redacție al revistei
maternă este prima și cea mai importantă re-
„IJCR/International Journal of sursă identitară, căci doar aceasta structurea-
Communication Research”. Din ză gândirea și convertește în metaforă trăirile
2005, face parte din colegiul
de redacție al revistei „Limba
vorbitorilor.
Română” de la Chișinău. Este
Așadar, limba maternă poartă în sine virtuți
titulară la Universitatea Apollonia
din Iași și conducător de doctorat creatoare care acționează dincolo de istorie,
în domeniul Filologie-Literatură, apărând ființa de înstrăinare și integrând-o în
la Universitatea din Pitești. Este comunitatea matricială. Ca idiom, nu se con-
consilier superior la Ministerul
Educației din România. strânge funcțional doar în granițe geografice
artificiale, ci şi curge pretutindeni, urmându-
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 61
și vorbitorii, oameni înzestrați cu acest har fecund, care generează per-
petuu identitatea unei nații. Confesiunile Sandei Golopenția, românca
stabilită din 1980 peste ocean, sunt argumente în primul rând afective,
consolidate științific de un lingvist, întru lămurirea rolului limbii ma-
terne în afirmarea identității personale și de grup pretutindeni în lume:
Limba țării în care ne-am născut este un dat. Nu putem decide să n-o vor-
bim, după cum nu decidem nici s-o vorbim. Vorbitul limbii materne ni se în-
tâmplă. Poate că în această evoluție naturală spre o competență lingvistică
organică și o umanitate armonios rotunjită, pe care să le poți transmite mai
departe celor care urmează, stă rostul vorbitului limbii materne, în cazul
nostru, al limbii române1.
Pornind de la acest context prezentat de Sanda Golopenția, se cuvine
să analizăm modul în care se petrece înstrăinarea limbii materne de ea
însăși, dirijat meschin, politic, cu scopul vădit al construirii sentimen-
tului de alterare și chiar de anulare a identității individuale și colective
a fraților noștri de dincolo de Prut. Studii profunde și documentate,
pe această temă, au făcut Eugeniu Coșeriu, Silviu Berejan și Nicolae
Mătcaș.
Întotdeauna, limba maternă a trecut granițele geografice stabilite prin
convenții, cu pixul, pe harta Europei, cu pașaportul afectiv și oricât
s-ar strădui politicul să consolideze barierele, spre izolarea de matcă,
de spațiul istoric originar, libertatea nu se supune și nici nu poate fi
înlocuită cu o nedreaptă detenție. A nu uita că zidul Berlinului, care
a divizat poporul german, printr-o convenție artificială și efemeră, a
fost spulberat, rămânând doar o pagină neagră din istorie, dar limba
maternă l-a ignorat și a sporit unitatea și identitatea poporului care o
vorbește.
În privința românilor din partea estică a Prutului, limbii materne – lim-
ba română - nu doar că i s-a aplicat un diabolic proces de hibridare,
de îndepărtare de matcă, ci şi i s-a distrus însuși actul de naștere, elu-
dând romanitatea, contactele culturale, adevărul timpului istoric, prin
evenimentele a căror desfășurare au încercat să o altereze. S-a mers
până la a-i schimba actul de naștere original și la a-i inventa un altul, în
care rădăcinile latine să treacă în plan secund, iar rostirea clară, curat
românească, să fie înlocuită cu un fonetism alterat de influența slavă.
Lexicul a suferit contaminări, împrumuturi de care limba română ma-
62 ROMÂNĂ
ternă nu avea nevoie, fenomene care au dus la alterarea muzicalității și
a distincției culturale, așa cum le păstrează limba vorbită în Moldova
domoală a lui Creangă și a lui Eminescu. Eforturile oamenilor de litere
de a conserva limba română maternă dincolo de Prut au culminat cu
exercițiile poetice magistrale din opera lui Grigore Vieru, poetul des-
cendent din Eminescu. Câteva versuri cu aură de aforism concentrează
sensul lui Acasă: O, neamule, tu,/ Adunat grămăjoară,/ Ai putea să în-
capi/Într-o singură icoană2. Limba română maternă are o funcție magi-
că, purtătoare de sfințenie, prin identitate: neamul, grămăjoara, icoana
concentrează, într-un crescendo sentimental, spiritul limbii materne
care ne unește, în simplitatea cuvântului sacru, ca o rugăciune, metafo-
rizând statornicia.
Împotriva presiunilor din răsărit, Prutul, care ne desparte doar geo-
grafic, poartă în sine mesajul lui Ștefan cel Mare despre moștenirea
identității comune, a limbii materne și a pământului moldav de către
”urmașii urmașilor voștri, în veacul vecilor!”, așa cum a scris Delavran-
cea în Apus de soare.
A-i contamina unui popor relația consubstanțială cu limba maternă, cu
adevărul istoric, cu pământul străbun este totuna cu a-i cere capul, în
semn de obediență față de absurdul unor decizii arbitrar luate în plan
politic. O confuzie voită între graiul moldovenesc – variantă a limbii
române - și limba în sine a stat la baza legiferării limbii moldovenești
ca limbă oficială, în spațiul de peste Prut. Niciun document asumat
de trecători politicieni prin zona deciziilor nu poate fi acceptat ca lege
care să interzică folosirea limbii române materne de către toți cei care,
indiferent unde locuiesc, și-au construit identitatea proprie și de neam
în spațiul sfânt al acesteia.
Și dacă înlocuirea limbii române materne cu limba moldovenească
a fost, dincolo de Prut, un moment în care s-a dorit o alienare, o
dezrădăcinare a spiritului național, legiferarea istorică din primăva-
ra anului 2023 are sensul unei reveniri la matcă, liber și românește,
o reintrare în icoana neamului – cum ar spune Grigore Vieru - , un
act de recuperare a identității originare. Timpul în care denumirea
de „limbă moldovenească” a fost un adevărat atentat la limba româ-
nă maternă trebuie uitat, ca o nefastă întâmplare din zona absur-
dului, un experiment la care a fost supus neamul românesc de din-
 L I M B A R O M Â N Ă Ș I A D E VĂ R U L Ş T I I N Ţ I F I C 63
colo de Prut. Conștiința națională a triumfat - ca de atâtea ori de-a
lungul istoriei noastre comune, zbuciumate - mai puternică, mai
consolidată de multele bântuiri care o amenințau cu disoluția! În
toată perioada de suferință a limbii române materne, istovirea su-
fletului sub efectul înstrăinării s-a concentrat în cuvântul-metaforă.
Am ales poezia Aer verde, matern, din creația lui Grigore Vieru,
care a construit sensuri adânci din simplitate și har, profund aforis-
tice, adevăruri pe care timpul și istoria le-au sedimentat în arhetip,
demonstrând că Limba este creația omului prin Dumnezeu. Meta-
foric, limba română reprezintă esența vitală a vorbitorilor pentru
care este limbă maternă: Am sentimentul că dacă orbesc,/ aș putea
să văd cu stropi de ploaie./Cu ploaia/ aș putea să-mi cânt plaiul/ de
mi-ar seca graiul./Ploaie, tu –/ Aerul meu verde, matern!/Nu știu alții
cum sunt,/dar eu,/Fără tine, mă usuc/ca o foaie./Toate cântecele mele
neînțelese/ sunt rugăciuni pentru ploaie3.
Prin recenta decizie politică din Republica Moldova, limba română
maternă își reîmpodobește oficial vorbitorii, cu aura spiritului național,
deschizându-le larg porțile Europei, astfel încât toți românii să coexis-
te în spațiul comunitar, întru deplină frățietate, sub semnul românis-
mului!
Momentul istoric săvârșit recent la Chișinău, la care întreaga Europă a
vibrat, are sensul întoarcerii la matcă, al redobândirii demnității popo-
rului unit sub semnul aceleiași limbi – limba română maternă - consoli-
dând viitorul Republicii Moldova în spațiul comunitar și demonstrând
că Suntem în cuvânt şi-n toate/Floare de latinitate.4

Note 1
https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22280951-in-
fantilism-lingvistic-cognitiv-impostura-romania-publica-
interviu-sanda-golopentia-profesor-brown-university-sua.
htm, art. Infantilism lingvistic şi cognitiv. Impostura. În Româ-
nia publică. Interviu cu Sanda Golopenţia, profesor la Brown
University SUA, realizat de Eugen Istodor în data de 12 fe-
bruarie 2018.
2
Grigore Vieru, O sută și una de poezii, Selecție, cuvânt-
înainte, crochiu biografic și repere critice de Constantin
Cubleșan, București, Editura Academiei Române, 2016.
3
Grigore Vieru, Aer verde, matern.
4
Grigore Vieru, Eminescu.
64 ROMÂNĂ
Bibliografie Grigore Vieru, O sută și una de poezii, Selecție, cuvânt-
înainte, crochiu biografic și repere critice de Constantin
Cubleșan, București, Editura Academiei Române, 2016.
Sanda Golopenția, Infantilism lingvistic şi cognitiv. Impostu-
ra. În România publică. Interviu realizat de Eugen Istodor
în data de 12 februarie 2018, https://www.hotnews.ro

Mother language orphans

Keywords: Mother tongue; Moldavian language; Slavic phonetic
influences; integration; European Union
Abstract The importance of the mother tongue for the process of building the spirit
of identity is unanimously recognized by specialists. In the Republic of
Moldova, the historical context and decisions regarding the official lan-
guage have altered the fundamental right to identity of the Romanians
across the Prut. The recent political decision restored the rights of the Ro-
manian mother tongue and opened the perspective of the integration of
this country into the community.
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 65

Iurie BOJONCĂ
Limba română este stăpână

Au trecut trei decenii de la semnarea Decla-

raţiei de Independenţă a Republicii Moldova.
În aceşti treizeci de ani, limba noastră a fost
numită cum vreţi, numai nu limba română.
Parlamentul lui Moţpan a avut grijă să modi-
fice Constituţia cu denumirea eronată a lim-
bii, aceasta fiind piatra de temelie în campania
I.B. – poet, prozator, redactor- antiromânească de promovare a moldovenis-
asociat la revista de limbă
mului aberant, la care au aderat mai târziu
italiană „Luogo comune” din
Mogliano Veneto, Provincia diverşi rătăciţi ai timpului ori prefăcându-se
Trevizo, Italia. Din volume pierduţi pe la răscrucile proştilor.
publicate: Cer cuvântul (1989),
Peștera Mâglei (1996), Teama Astăzi, odată cu scrierea numelui corect al
de scris (2002), Mesaje din limbii noastre în Constituţia Republicii Mol-
ocnele paradisului (2003), dova, i se face o mare dreptate limbii române.
Râul Zero și plopul fără După două secole de dominaţie rusă, ni se
soț (2007), Din puşcăriile
paradisului / Dalle carceri del
face dreptate şi nouă, românilor basarabeni.
paradiso (2010), Il motivo Cu gestul curajos, demn şi responsabil, actu-
dello specchio (2016), Puzzle alul Parlament al Republicii Moldova va intra
sau De ce copacii sunt galbeni în istoria modernă a civilizaţiei. Florile şi la-
(2019) – un roman despre crimile de bucurie de la Marea Adunare Naţi-
exodul basarabean, Râul Zero
și plopul fără soț (2021), ediție
onală din 31 august 1989 au dat rod. Fructul
nouă. Decorat de Președintele acestor flori sunt tinerii de azi cu o viziune
Republicii Moldova cu ordinul proeuropeană, sunt tinerii noştri deputaţi din
Meritul Civic (2010). Deține Parlamentul Republicii Moldova. O spunem
Premiul literar pentru poezie sus şi tare, cu mândrie şi demnitate. Aproba-
„Prato città aperta” (2016),
Italia, Premiul Relații culturale rea unui adevăr istoric în Legea Fundamenta-
al Uniunii Scriitorilor din lă a ţării în aceste condiţii e un act de patrio-
Moldova (2020). tism. Dacă ucrainenii îşi apără ţara de hoarda
66 ROMÂNĂ
imperială a Kremlinului cu arma în mână, fiind un model de curaj şi
de bărbăţie pe linia întâi a frontului, atunci Republica Moldova, prin
actele sale de umanitate şi mişcările corecte în politica internaţională,
constituie spatele frontului, de al cărui rezultat depinde, de fapt, soarta
democraţiei pe continentul european. Iată de ce spatele frontului în-
seamnă foarte mult într-o conflagraţie de asemenea proporţii.
A trebuit să se moară pe Nistru ca să ajungem la această zi a dreptă-
ţii. De azi înainte, nu vom mai umbla cu glotonimul de limbă moldo-
venească, limbă maternă, limbă natală, limbă naţională etc. De azi, în
Constituţie vom citi numele corect al limbii pe care o vorbim. În Re-
publica Moldova se vorbeşte limba română, aşa ca în Transilvania, Ma-
ramureş, Ţara Românească ori Moldova lui Ștefan cel Mare şi Sfânt. La
Chişinău, Bălţi ori la Cahul se va vorbi româneşte aşa cum se vorbeşte
la Iaşi, Timişoara, Cluj Napoca...
De-a lungul anilor, limba română de la Nistru până la Prut a fost pusă
pe banca acuzaţilor. Când prin statele şi oraşele noastre bântuia foa-
metea şi întunericul, toată vina era aruncată asupra limbii române.
Dacă se deconecta lumina electrică, se spunea că asta merităm. De ce
am îndrăznit să cerem limba română? Deşi era un rezultat al manipu-
lărilor politice şi economice dirijate de structurile FSB, mass-media
prorusă considera că vina pentru derapaje e spiritul românesc renăs-
cut în fosta gubernie rusească. Politica imperială a Rusiei îşi făcea
mendrele, iar vina era pusă tot pe umerii limbii române. Şi tot aşa
mai departe – aberaţie peste aberaţie. Nu era benzină din cauza că
ceream limbă română. Agricultorii nu aveau motorină pentru trac-
toare, fiindcă noi, intelectualii, am cerut limbă română. Azi, războiul
de agresiune a Rusiei lui Putin dus cu brutalitate împotriva Ucrainei
e un fel de continuare a tot ce s-a întâmplat în 1992 cu separatismul
de la Tiraspol. La declanşarea războiului de pe Nistru, vina s-a dat tot
pe limba română. Problema identitară şi numele limbii au fost de-a
lungul anilor un fel de măr al discordiei. Era destul să aduci temă
limbii într-o discuţie şi se ajungea la ceartă. Războiul hibrid de astăzi,
care deţine şi arma de dezinformare, a fost început tot din anii ’90 ai
sec. trecut, odată cu instaurarea separatismului transnistrean. Chiar
dacă am fost mereu bătuţi peste gură şi peste buzunare de politica
expansionistă a „fratelui mai mare”, de limba română nu ne-am dezis.
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 67
Ca pedeapsă, „eliberatorii” ne-au ţinut dependenţi din punct de ve-
dere economic şi energetic de Rusia.
Am trăit timpuri când profesorilor, medicilor şi oamenilor de cultura li
se achitau salariile ca în Evul Mediu, în cereale, mărfuri de larg consum
ori băuturi alcoolice. A fost cumplit de greu, dar de limba română nu
ne-am dezis. Cel mai crunt s-a lovit în intelectualitate, fiindcă ea a ţinut
mereu aprinsă făclia limbii române. Şi dacă intelectualitatea ar fi fost
înfrântă, atunci ne-am fi pulverizat în istorie. Graţie intelectualităţii,
am rezistat şi în perioada revenirii comuniştilor la putere. Aceştia au
continuat politica ostilă şi antinaţională, îndreptată împotriva a tot ce
este românesc în Basarabia. O bună parte din intelectualitate, dar şi
lumea de rând, a fost nevoită să ia drumul străinătăţii, formând o Di-
asporă de peste un milion de cetăţeni ai Republicii Moldova stabiliţi
temporar în diferite ţări ale lumii. Sate pustiite, şcoli şi grădiniţe închi-
se, copii rămaşi în seama bunicilor, familii destrămate de fenomenul
migraţionist constituie un regretabil tablou al realităţilor noastre, con-
fruntate acum şi cu criza generată de invazia ruşilor în Ucraina.
Suntem siguri că vom rezista şi vom depăşi aceste dificile încercări
doar cu o guvernare care are curajul să acţioneze în limitele adevărului
şi care militează pentru emanciparea autentică a românilor basarabeni,
viitorul şi supravieţuirea lor etnică având la temelie Limba Română,
denumirea căreia a fost recent legiferată de către parlamentarii Parti-
dului Acţiune şi Solidaritate.

The Romanian language is the master

Keywords: Romanian language; the constitution of the Republic of
Moldova; approval; article 13; modern history
Abstract
The amendment of article 13 of the constitution of the Republic of Mol-
dova is a courageous, dignified and responsible gesture of the current Par-
liament. Thus, a historical justice for both the Romanian language and the
Romanians in Bessarabia was kept silent.
68 ROMÂNĂ

Ioan C. POPA
Dreptate pentru Limba Română

Decizia recentă a legislativului de la Chișinău

de a repune în drepturi Limba Română la ea
acasă se înscrie, fără îndoială, în șirul hotărâ-
rilor istorice adoptate în ultima sută de ani de
parlamentele din stânga Prutului, începând
cu separarea de regimul țarist și unirea cu Pa-
tria Mamă (1917-1918) până la Declarația
I.C.P. – sociolog, publicist și de Independență din 1991 care a marcat o
diplomat; doctor în sociologie nouă ruptură de imperiul răsăritean, pen-
(relații internaționale);
cercetător asociat la Institutul
tru a aminti doar bornele unor evenimente
de Sociologie al Academiei ce au însemnat redobândirea libertății și a
Române. Cărți publicate: identității naționale. Restabilirea statutului
Românii, Basarabia și limbii române în Republica Moldova este,
Transnistria, două ediții în
limba română (București, 2009, cu siguranță, un nou moment în lupta româ-
2012) și o ediție în limba rusă nilor basarabeni de a-și redobândi semnul
(Chișinău, 2010); Mecanisme identitar principal ce atestă apartenența lor
de putere ale regimului
totalitar comunist în perioada la poporul român și la națiunea română. Un
bolșevismului. Impactul în drum lung, cu sincope și sinuozități, o ade-
Basarabia și Transnistria vărată odisee a limbii române, al cărei parcurs
(București, 2011); Destine frânte.
Pagini despre românii din Est este ilustrativ prin el însuși pentru întreaga
(1917-1954) (București, 2014); evoluție a situației populației românești din
Trei ani în preajma președintelui stânga Prutului.
(1997-1999). Note și consemnări
(București, 2014); Fața nevăzută În iunie 2000, când mi-am început misiunea
a agresorului. Pactul Ribbentrop-
Molotov și urmările lui pentru
diplomatică la Chișinău, un distins istoric,
România (București, 2017). atunci membru al guvernului Republicii Mol-
Membru al Uniunii Ziariștilor dova, mi-a spus: „Credeți că noi nu știm cum
Profesioniști din România.
se numește limba pe care o vorbim? Nu este însă
momentul acum...!”.
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 69
Un an mai târziu, în mai 2001, am avut ocazia și onoarea să-l întâlnesc
pe marele lingvist basarabean Eugen Coșeriu, revenit la Chișinău la
împlinirea vârstei de 80 de ani, după cinci decenii de exil. Întrebat de
tinerii studenți de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” ce
părere are despre concepțiile privind limba moldovenească, împărtășite
de liderii politici comuniști de atunci ai statului, savantul a răspuns pe
un ton calm, plin de înțelegere: „Nu sunt ei de vină. Din altă parte vin
aceste concepții”. Acea altă parte avea o adresă precisă, undeva mai spre
est, de care toată lumea era conștientă. Acolo, în altă parte, au fost con-
cepute sintagmele limbă moldovenească și popor moldovenesc, perpetu-
ate și în timpul țarismului, și în perioadele bolșevică și sovietică, având
unul și același scop: a-i diviza pe români, a crea o platoșă falsă pentru
populația din stânga Prutului, care să fie înglobată mai ușor în imperiul
răsăritean. Din păcate, aceleași idei falsificatoare, având același scop,
sunt vehiculate și astăzi cu insistență zgomotoasă tot din altă parte,
amintită înainte.
Cu altă ocazie, însoțind o delegație venită de la Iași pentru a marca ziua
de naștere a poetului național Mihai Eminescu la Casa Limbii Române
din raionul Căușeni, un localnic, distins învățător pensionar, ne spunea
cu lacrimi în ochi: „Să nu vă mirați că vorbim uneori stâlcit românește. Să
vă mirați că încă mai vorbim românește. Dumneavoastră nu știți ce a fost
pe aici”.
În fine, un ilustru prieten, Theodor Magder (1921-2011) evreu român
născut la Iași, surprins la Chișinău de ocupația sovietică din iunie 1940
și devenit peste noapte cetățean sovietic, îmi relata adesea un episod din
perioada în care lucra la Editura Știința (1973-1981), când promova
cunoașterea corectă a limbii române și a editat un album monografic
„Mihai Eminescu. Viața și opera în documente, mărturii, ilustrații”: o acti-
vistă rusoaică de la comitetul orășenesc de cultură și educația socialistă
l-a întrebat la un moment dat, pe nepregătite: „Tovarășe Magder, dum-
neata cum denumești limba în care vorbești acasă, în familie?”. Distinsul
meu prieten a înțeles încotro „bate” doamna și a răspuns simplu: „Ma-
ternă. Limba Maternă”. Activista a dat din cap și a zâmbit forțat fiindcă
nu primise răspunsul pe care probabil îl aștepta, dar nici nu putea să-i
reproșeze ceva. Era perioada în care sintagma limba română era exclusă
cu desăvârșire din limbajul cotidian, iar folosirea ei se solda cu sancțiuni
70 ROMÂNĂ
aspre. Nu întâmplător, în preajma vârstei de 90 de ani, domnul Theodor
Magder, fost o vreme președinte al Asociațiilor Comunităților Evreiești
din Republica Moldova și funcționar la Departamentul Limbilor, într-o
discuție despre tineri și iubirea de țară, îmi mărturisea: „Sunt bucuros că
m-am născut român și, iată, pot muri tot român. Nimeni nu știe prin câte
am trecut. Limba mea este româna. Eu vorbesc, gândesc și simt românește.
E foarte important să-ți iubești limba. După părerea mea, dragostea pentru
limbă trebuie să predomine față de alte interese. Trebuie să-ți iubești limba,
s-o simți că-i a ta, numai a ta. Și s-o cunoști. Cu asta chiar trebuie început:
să înveți limba. În general, foarte puțină lume cunoaște fără cusur, sau fără
cusur vizibil, limba părinților, limba din copilărie. Să-ți iubești limba! Face
s-o iubești. O limbă are la baza ei jertfe umane, morale, materiale destul de
mari... Sigur, este știut prin câte a trecut limba aici, în Basarabia. Prin câte a
trecut limba și prin câte au trecut interesele celor care încercau să se folosească
de această limbă”.
Desigur, niciodată nu este târziu când se face un act de dreptate. Dacă
ar fi fost după interlocutorul meu citat la începutul acestor rânduri,
poate că nici acum „nu era momentul...”. Desigur, când ești ocupat și
înregimentat, cu lanțuri la mâini și la picioare, alții, din altă parte, dic-
tează cum te numești și ce limbă vorbești. Atunci însă când se ivește
un moment de oportunitate, tu decizi cine ești, cum te numești și ce
limbă vorbești. Așadar, momentul potrivit este întotdeauna acela când
oamenii, o comunitate, își asumă responsabilitatea de a afirma deschis,
curajos, adevărul despre sine. Așa cum s-a întâmplat acum.

Justice for the Romanian language

Keywords: Declaration of Independence; Republic of Moldova; Eu-
geniu Coșeriu; "Ion Creangă" University; Theodor Magder; Roma-
Abstract nian language
The article appreciates the decision of the Parliament of the Republic of
Moldova to restore the status of the Romanian language. It is considered
an important moment in the struggle of the Bessarabians to regain their
Romanian identity.
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 71

Valeriu SAHARNEANU
O biruință istorică a limbii
române. Un impas istoric
al prigonitorilor ei

Două evenimente, care au avut loc în săptă-

mâna de mijloc a lunii martie a anului 2023
în două arealuri geografice diferite și sfere de
preocupări disparate, s-au dezvăluit aproape
că simultan, cel de-al doilea relevându-i cum
nu se poate mai bine ipostaza de esență istori-
că a primului.
V.S. – jurnalist, organizator
de presă, editorialist, Primul eveniment s-a produs la Chișinău.
publicist, politolog, Aici, în ziua de 16 martie, Parlamentul Repu-
politician. Autor de blicii Moldova a adoptat în lectură definitivă
emisiuni radio și tv de o modificare de lege care a pus capăt unui
mare rezonanță, semnează
editoriale pe teme anevoios și extrem de lung proces care a ținut
actuale și articole privind departe limba învățată de copii în școală și cea
problematica mass-media și fixată de politicieni în Constituție. Modifica-
a jurnalismului. Deputat în rea istorică se referă la denumirea limbii ofi-
Parlament (2011-2014).
ciale a statului. Este vorba de legiferarea juri-
Președinte al Uniunii
Jurnaliștilor din Republica dică în toate actele, inclusiv în Constituție, a
Moldova (1994-2011). sintagmei „Limba română” pentru denumirea
Fondează postul de radio științifică și corectă a limbii oficiale a statu-
„Vocea Basarabiei” (2000), lui care, în Legea Fundamentală, avea fixată
săptămânalul „Gazeta
Românească” (2001),
denumirea politică greșită de „limba moldo-
posturile de televiziune venească”. Procesul a durat peste 30 de ani
„Euro-TV” (2002) și și lupta dusă în jurul acestei „redute” numai
„TV Euronova” (2004). lingvistică nu a fost și dezvăluie întreaga dra-
mă a societății acestui stat.
72 ROMÂNĂ
Al doilea eveniment s-a întâmplat la 17 martie, a doua zi după cel de la
Chișinău, în cu totul alt areal geografic, și anume la Haga, orașul olan-
dez situat pe coasta de nord-vest a continentului european. Aici își are
sediul Curtea Penală Internațională (CPI). Cu totul neașteptat, această
instanță a emis în acea zi un ordin de arest pentru președintele rus Vla-
dimir Putin, înaintându-i învinuirea unor crime de război, în speță ex-
trem de sensibilă: de răpire și deportare a copiilor ucraineni. Iată cum
și-a formulat decizia CPI:
• „Domnul Vladimir Vladimirovici Putin, născut la 7 octombrie
1952, președinte al Federației Ruse, este presupus responsabil
pentru crima de război de deportare ilegală a populației (copii)
și cea de transfer ilegal de populație (copii) din zonele ocupate ale
Ucrainei în Federația Rusă (în conformitate cu articolele 8(2)(a)
(vii) și 8(2)(b)(viii) din Statutul de la Roma). Infracțiunile ar fi
fost comise pe teritoriul ocupat ucrainean cel puțin începând cu 24
februarie 2022. Există motive întemeiate să se creadă că domnul
Putin poartă răspundere penală individuală pentru infracțiunile
menționate...
Inculparea lui Putin se bazează pe cazurile studiate de răpire a câtorva
mii de copii, numărul celor deportați în realitate, conform autorităților
de la Kiev, ajungând la zeci de mii, iar împreună cu populația matură
dusă cu forța în lagăre de triere și apoi expediată în zonele îndepărta-
te din Siberia ale Federației Ruse ridicându-se la sute de mii. Putin și
mașina lui de război se află în atenția și a altor instanțe internaționale,
crimele de la Mariupol, Bucea, Irpen, Izium, Herson vor face și ele su-
biect de impunere a responsabilității pentru gravele crime de război și
crime împotriva umanității care au îngrozit omenirea. Într-o expunere
de atitudine pe marginea deciziei CPI, Josep Borrell, Înaltul Reprezen-
tant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, a menționat
că „UE vede decizia CPI drept începutul unui proces de tragere la răs-
pundere a liderilor ruși pentru crimele și atrocitățile din Ucraina pe
care le ordonă, le comit sau încurajează”.
Marile procese sunt deci pentru despotul rus și complicii lui cele de
viitor. Lumea democratică acționează azi cu mai multă responsabili-
tate și mai mult curaj. Ea vrea să sancționeze încă din faza de început
comportamentul barbar al unor tirani dezlănțuiți, să arate că pedeapsa
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 73
pentru violarea dreptului internațional îl așteaptă pe fiecare dintre ei,
indiferent de alura, postura și ambiția violatorului. Se vrea descuraja-
rea abuzurilor de azi, dar și a celor de viitor. Asta, chiar dacă războiul
dus de Rusia în Ucraina a trecut de răbojul unui an de zile și sfârșitul
lui pare a fi încă departe.
Trecându-l pe Putin în lista criminalilor de război, lumea democrati-
că vrea să arate că în secolul al XXI-lea nu se va mai comite greșeala
predecesorilor perioadei de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mon-
dial, când lui Hitler, prin Acordul de la Munchen-1938, i-a fost croi-
tă calea spre cotropirea Europei, spre Pactul cu Stalin în 1939 și spre
dezlănțuirea, împreună cu acesta, a celui de-al doilea mare război al
secolului al XX-lea. Hitler a sfârșit-o cu un glonț în cap, iar majoritatea
complicilor lui cu sentințe de condamnare la moarte prin spânzurare
ale Tribunalului de la Nurnberg. Pentru că se afla în tabăra învingători-
lor, cel de-al doilea mare criminal al tuturor timpurilor, Stalin, a evitat
un tribunal similar, iar regimul lui a continuat să comită crime decenii
înainte. Ceea ce face Putin azi în spațiul ex-sovietic este consecința ră-
mânerii stalinismului/comunismului în afara unui proces de condam-
nare, așa cum a fost condamnat hitlerismul/nazismul.
Putin nu numai că revendică reașezarea ordinii mondiale în confor-
mitate cu preceptele staliniste ale dominației geopolitice exclusive în
mai toate regiunile lumii, dar şi recurge la metodele lui Stalin de im-
punere a acestei ordini nedrepte. A început-o cu țara lui, unde lichi-
darea fizică a oponenților și delicvența de opinie instituită la nivel de
societate copiază aproape că unul la unu practicile lui Stalin, dar și ale
lui Hitler, la vremea lor. După ce și-a transformat țara într-un imens
lagăr de concentrare pentru majoritatea populației și într-un tărâm al
corupției și al desfrâului opulenței pentru clientela servitoare, Putin
a pornit să revendice apoi spații ale interesului rusesc exclusiv în afa-
ră, ceea ce însemna reeditarea teritorială a imperiului lui Stalin. Occi-
dentul colectiv NU i l-a acceptat, dar Putin a sfidat opinia comunității
internaționale și a pornit război la scară largă în Ucraina – cel mai mare
de după cel încheiat în 1945. Decizia Tribunalului de la Haga din 17
martie ne relevă că ceea ce face Putin în teritoriile ocupate ale Ucrainei
sunt infracțiuni de drept internațional de tipul celor comise înainte și
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial de Stalin și de Hitler în
74 ROMÂNĂ
teritoriile ocupate de ei. Am precizat că, nefiind chemat în fața unui
tribunal, Stalin şi regimul lui au continuat să comită crime de acest gen
multe decenii după încheierea războiului, iar prin inerție, le-a comis
chiar și după sucombarea statului său în 1991. Dovadă și exemplu este
întreaga istorie de peste 30 de ani a Republicii Moldova, a cărui jertfă
a fost și mai continuă să fie.
Vom ajunge să le trecem în revistă puțin mai la vale, acum însă, ar trebui
să vedem care sunt practicile criminale săvârșite de Putin în plin război
în regiunile ocupate ale Ucrainei și atestate de Tribunal. Ele sunt mul-
te, dar înalta instanță internațională a făcut publică pe cea mai sensibilă
dintre ele, deci și cea mai gravă – crima comisă împotriva copiilor. În
urma bombardamentelor masive și haotice asupra orașelor și satelor
ucrainene, mulți copii au murit împreună cu părinții lor, iar în cazurile în
care le-au murit părinții, ei au rămas orfani și captură ușoară în mâinile
ocupanților ruși. Rusia probabil că a acționat deliberat ca să provoace
asemenea situație, pentru că a avut un plan în care fel să procedeze cu
această masă de suflete fragile. Ca operațiunea să pară și legală, și umană,
rușii au hotărât să o învelească într-o procedura de adopție, extrem de
atentă și riguroasă în practica internațională. În regim de urgență, Duma
a modificat legislația privitoare la adopție, simplificând-o la maximum.
În conformitate cu noile prevederi, un copil în zona de ocupație (regiu-
nile ucrainene anexate ilegal de către Rusia) poate fi adoptat în mai puțin
de 24 de ore, „mărinimosului” nou proprietar al micului suflet oferindu-
i-se „dreptul” (în scopuri umane, desigur) să schimbe în acte și numele,
și data nașterii, și locul unde s-a născut cel adoptat. Tribunalul de la Haga
a văzut în procedura de adopție inventată de regimul lui Putin o formă
mascată a furtului calificat de copii. Tribunalul nu a ezitat să dea acțiunii
calificativul juridic corespunzător cu legislația internațională – este o cri-
mă, iar cei care au avizat-o sunt criminali ca și cei care au executat-o. La
fel sunt mascate și deportările în masă ale adulților – cetățeni ucraineni
alungați de pe la casele lor transformate în ruine.
Om al trecutului, Putin procedează ca și toți marii tirani ai epocilor
apuse: pe de o parte, el trimite pe gura de moarte a războiului mii de
cetățeni ruși în floarea vârstei, iar pe de altă parte, încearcă să micșoreze
breșa demografică provocată de această nesăbuință prin furtul de copii,
mascat de un simulacru de adopție, și prin capturarea populației civile
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 75
prinse în cleștele războiului, dacă se poate, cu tot cu teritoriul natal al
acesteia. Scopul operațiunii este ca acestor ființe capturate – fie că este
vorba de copii luați prin procedura falsă a adopției, fie că de persoane
mature deportate cu forța ori cu minciuna în teritoriul de „adopțiune”
– să li se piardă identitatea națională originară și să li se inoculeze una
care să se bată cap în cap cu cea originară. Rostul furtului de copii și al
întregului efort de transformare identitară a persoanelor capturate este
aprovizionarea mașinii lui de război cu suficientă cantitate de carne de
tun, deficitul niciodată stins al oricărei tiranii. Putin se gândește la un
război de lungă durată, iar în condițiile în care tehnologia de ucidere de
pe câmpul de luptă a devenit extrem de eficientă și se află în continuă
perfecționare, carnea de tun pe care contează ar putea să i se termine.
Iată de ce, în materie de colectare a ei de pe oriunde și în cantități cât
mai mari, Putin s-a decis să procedeze în 2022 ca și idolul său, Stalin,
în anul din ajun al celui de confruntare directă cu aliatul Hitler, 1940.
Similitudinea motivelor și a procedeelor invaziei lui Putin în Ucraina
și a lui Stalin în România este aproape perfectă. Și unul, și celălalt au
proferat minciuni crase pe seama legitimității hotarelor celor două sta-
te, dar și a componenței etnice a acestora. În timp ce Putin a afirmat că
Ucraina este un stat artificial, iar pe ucraineni i-a declarat că sunt ruși
degenerați în nazism, care trebuie lichidați, Stalin a negat legalitatea
unirii în 1918 a Basarabiei cu România și a mințit grosolan spunând că
partea Moldovei invadată de armata roșie este locuită în proporție de
peste 80 la sută de slavi. Ambele invazii au fost date lumii drept misiuni
eliberatoare. Pentru că în apărarea Ucrainei s-au ridicat în martie 2022
peste 140 de state membre ale Organizației Națiunilor Unite, Putin s-a
lovit de rezistența dârză a ucrainenilor și s-a văzut nevoit să se limiteze
la capturarea populației din doar patru regiuni parțial ocupate.
Avându-l pe Hitler copărtaș la raptul din 28 iunie 1940 în cadrul pac-
tului Ribbentrop-Molotov și o Europă zdrobită de tancurile celor doi
complici, Stalin a făcut prăpăd în teritoriul românesc ocupat. În prima
zi de ocupație, s-a pricopsit cu un teritoriu nou de 50 726 km pătrați
și cu o populație nouă de 3 776 309 de locuitori. În prima săptămână
de ocupație, a executat din mers sute de reprezentanți ai administrației
civile și militare române și ai bisericii ortodoxe românești care nu au
reușit să se refugieze în orele date de ultimatumul sovietic. În prima
76 ROMÂNĂ
lună de ocupație, a înființat tribunalele NKVD de represiune/deca-
pitare a elitelor, a încropit administrația sovietelor, a creat, în contu-
macie, la Moscova, o nouă republică moldovenească pe un teritoriu
ciopârțit, în ciuda afirmației că populația locală este de etnie slavă, și
a anulat prin decret cetățenia românească a celor aproape patru mili-
oane de ostatici, declarându-i pe toți de-a valma cetățeni sovietici. În
primul an de ocupație, statisticile vorbesc de 300 000 de basarabeni și
bucovineni deportați și de 57 000 de persoane omorâte, iar în primul
deceniu de ocupație, categoria de populație astfel reciclată se ridică la
1 654 000 de basarabeni și bucovineni deportați, dintre care 215 000
fiind omorâți în condiții de GULAG ori în drum către aceste lagăre
ale morții. Tot în acest prim deceniu, sute de mii de basarabeni au fost
înrolați în armata roșie și folosiți drept carne de tun în cele mai sânge-
roase bătălii ale crâncenului război, iar imediat după terminarea aces-
tuia, alte sute de mii, dintre care adolescenți și tineri de vârstă fragedă,
au fost duși la muncă de rob pe marile șantiere industriale ale impe-
riului ori băgați în minele de cărbuni ale Donbasului, și nu numai. Cei
rămași acasă au fost trecuți prin iadul înfometării programate, prin mai
multe valuri de deportări, prin umilința exproprierii generale și printr-
un interminabil calvar al deznaționalizării.
Calvarul a durat aproape cincizeci de ani, iar în 1991, când, intoxicată
mortal cu propriile minciuni, URSS a murit, speranța că vom reveni în
chip natural la matricea identitară nu s-a confirmat. Anii de stricăciune
au erodat grav cele mai multe contacte care ar fi putut resuscita la viață
un organism unitar rupt în două, izolat și mutilat în parte atât poli-
tic, economic, social, cât și identitar. Defecțiunea a fost prea mare și
ea a condus la ratarea momentului istoric de reunire. Instinctiv, marile
revendicări ale mișcării de eliberare națională ale părții din România
răpite la 1940 și 1944 au fost de esență național-culturală, stindardul
luptei pentru ruperea de imperiu fiind dreptul de a vorbi și de a scrie în
limba română îmbrăcată în haina ei firească a caracterelor latine. Dar,
spre deosebire de celelalte republici ex-sovietice care-și vedeau sco-
pul final al luptei în dobândirea independenței și suveranității, partea
răpită a României avea de rezolvat o sarcină geopolitică complicată.
Revenirea ei la matrice putea să se întâmple doar dacă s-ar face nevăzu-
tă frontiera despărțitoare a URSS, situație greu de acceptat la vremea
aceea chiar și de cei mai înverșunați dușmani ai acestui stat monstru. În
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 77
agonie, dar încă în viață, imperiul a sesizat pericolul și a recurs la o serie
de manevre. Teama era de crearea unui precedent în ceea ce privește
inamovibilitatea frontierelor stabilite după cel de-Al Doilea Război
Mondial. Apariția unor state „independente” în baza fostelor republici
era în concepția Kremlinului un lucru prost, dar nu cu totul. Gândirea
strategică a statului-răpitor are în vedere asemenea pierderi tempora-
re, dar și revenirea, cu sporuri noi, la starea de dinainte. S-a întâmplat
ultima dată în 1917, când imperiul țarist s-a autodizolvat, pierzând te-
ritorii care au fost revendicate de sovietici și reconstituite de Stalin, cu
dobândă mare, până în 1945. Ieșirea din componența URSS, pe care
la începutul anilor 1990 au insistat cel mai mult republicile baltice, era
văzută prost de Gorbaciov, dar nu în măsura în care să nu o accepte
până la urmă. Garanția că la un alt viraj al istoriei totul va putea fi re-
cuperat rămâneau hotarele lor, cele bine fixate în memoria imperiului
prădător. În stare „independentă”, republicile vor putea fi oricând „pre-
lucrate” pe toate părțile și ținute la îndemâna structurilor acestuia de
abordare politică ori geopolitică. Iată de ce dezideratul numărul unu al
Moscovei în relația cu republicile desprinse la 1991 a fost, în perioada
care a urmat, „sacralizarea” independenței lor. Or, conservarea status
quo-ului respectiv însemna păstrarea hărților cu planurile de expansiu-
ne ale ministerelor rusești de invazie în stare operațională. Actualitatea
acestora s-a pierdut „pe neașteptate” în cazul țărilor baltice. De cum au
evadat din „imperiul răului” la începutul anilor 1990, acestea nu au în-
târziat nicio clipă să profite, deja la sfârșitul acestor ani, de existența în
Europa a unui protoimperiu al binelui în extensiune – Uniunea Euro-
peană – , un conglomerat de state mari și mici cu tradiții civilizaționale
lucrative care-și puneau scopul dezvoltării democratice și economice a
societăților lor. Nuanța de neprețuit a acestei formațiuni integraționiste
a fost și este că aderarea la ea vine la pachet cu posibilitatea aderării la
structura de securitate a Alianței Nord-Atlantice – NATO –, consti-
tuită de către majoritatea țărilor europene, dar și de Statele Unite și
Canada. Formidabila mișcare geopolitică a țărilor baltice le-a pus la
adăpost de nădejde și a transformat hărțile operaționale ale rușilor în
material de arhivă, dar a ieșit și cu învățătură pentru politicile de mai
departe ale Rusiei lui Putin.
Din acest moment, nu doar „apărarea” „independenței” statelor ex-
sovietice făcea agenda prioritară a politicilor Kremlinului în raport
78 ROMÂNĂ
cu aceste state, ci și neutralitatea lor, mai bine zis, renunțarea la orice
intenție ori plan de aderare la UE și, mai cu seamă, la NATO, a deve-
nit cauză „sacramentală” – linia roșie peste care niciun guvern, nicio
forță politică ale respectivului stat nu au avut voie să o depășească. În
apărarea acestei cauze, au fost mobilizate coloanele a cincea ruse din
interiorul fiecărei țări, s-au elaborat planuri operaționale concrete și
s-au deschis linii de finanțare. În sprijinul acestui deziderat, nu au în-
târziat să apară concepții și ideologii zămislite de ministerele invazi-
ei, în strânsă cooperare cu biserica ortodoxă rusă, precum concepția
spațiului interesului vital rusesc și ideologia neoimperială a lumii ruse.
Încercarea Georgiei și Ucrainei de a-și juca în istorie propriul interes
și de a insista pe aderarea la structurile europene și euro-atlantice s-a
soldat cu invadarea primei în 2008 și a celei de-a doua în 2014 și 2022.
Războiul de azi împotriva Ucrainei este dus pentru că Rusia vrea să
o păstreze în interiorul hotarelor imperiale rusești. Planul este al lui
Putin, care într-un mediu geopolitic modern se vede ba continuator al
lui Petru cel Mare, ba discipol al Ecaterinei a II-a, ba urmaș al lui Stalin.
Republica Moldova face parte integrantă din acest plan neoimperial
rusesc și în întreaga ei istorie de peste 30 de ani nu a fost slăbită câtuşi
de puțin de atenția sufocantă a ministerelor rusești. Atenția se dato-
rează unei șanse în plus pe care a avut-o și o mai are în comparație cu
celelalte foste republici sovietice și de care nu s-a putut folosi niciodată
până acum. Această șansa în plus este reunirea Republicii Moldova cu
România. Cancelaria imperială rusă a avut în vedere această exclusivă
oportunitate de evadare, pe care a avut-o și o mai are. A făcut tot ce a
putut, inclusiv un război în 1992 și interminabile alte războaie hibride
ca să-i taie calea revenirii la vatra de la care a fost ruptă. Teama cea mare
a Rusiei a fost că reunirea va șterge, mai întâi de pe hartă, iar apoi și din
memorie, conturul hotarului ei, tras cu forța, din această parte a Euro-
pei. Se pare însă că de ceea ce se teme, nu va scăpa. A căzut în derizo-
riu, fiind demascată „lupta” crâncenă a Rusiei pentru (in)dependența
Republicii Moldova. S-a văzut întreaga pidosnicie a grijii ei pentru
așa-zisa „neutralitate garantată”, cu forțe militare rusești de ocupație
pe teritoriul ei. Toate aceste construcții terifiante de izolare în interesul
său a Republicii Moldova se prăbușesc una câte una. Dar cea mai mare
înfrângere pe frontul moldav Rusia a suportat-o chiar zilele acestea,
când Parlamentul Republicii Moldova a oficializat întrebuințarea și de
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 79
jure a sintagmei «limba română» în învățământ, în știință și cultură, în
administrație și justiție.
Actul reprezintă un semnal decisiv în vederea recunoașterii în plan eu-
ropean a unității de limbă, cultură și istorie a Republicii Moldova și
României. Cu siguranță că difuzarea știrii a readus în memoria unor
țări și popoare ale lumii adevărul, poate uitat de ele, că în Republica
Moldova și în România trăiește unul și același popor, argumentul cel
mai puternic și mai doveditor, dar și mai pe înțelesul tuturor, fiind lim-
ba comună a acestora – limba română. În conștiința publică ar fi putut
să apară pe dată și nedumerirea traiului separat de până acum a celor
două state, a interesului față de cauzele care au forțat această realitate.
Știrea de a doua zi după cea venită de la Chișinău, cea din 17 martie a
Tribunalului Penal Internațional de la Haga despre emiterea mandatu-
lui de arestare pe numele președintelui rus Vladimir Putin, ar putea să
le ușureze căutările. Adevărul este că Stalin a scăpat la vremea lui de un
proces pentru crimele săvârșite împotriva popoarelor Europei, inclusiv
a celui român, pe care l-a divizat și decimat, iar jocul de hazard al isto-
riei face ca Putin, cel care se dă drept urmaș al lui și comite astăzi crime
în Ucraina, să nu mai fie lăsat să scape. Iată-ne deci ajunși în ceasul
când biruința istorică a limbii române în Republica Moldova ne este
relevată în chip surprinzător și de impasul istoric al prigonitorilor ei.

A historic victory for the Romanian language.

A historic impasse for its persecutors
Keywords: The Parliament of the Republic of Moldova; the Basic
Abstract Law; Putin; Borrell; Ukraine; Russia; NATO; the USA; the Romanian
language
Successively, on March 16th and 17th, 2023, two disparate events have,
for several days, made a common top news agenda in the Republic of
Moldova. The first event recorded the legalization in the Parliament of the
Republic of Moldova of the use of the phrase „Romanian language” in all
spheres of state activity, while the second reported the sensational deci-
sion of the Hague Criminal Court regarding the issuance of an arrest war-
rant for children crimes against Vladimir Putin, the President of the Russian
Federation. Examined in reverse, the first event recorded the historic vic-
tory of the Romanian language in a territory seized by Russia, while the
second related to the great historic impasse in which its persecutors - Pu-
tin and Russia - have ended up.
80 ROMÂNĂ

Constantin OLTEANU
O revistă care poate fi dăruită
cu autograf

O privire aruncată peste umăr te lasă să vezi

ultimul pas pe care l-ai făcut, dar tot ea îți ara-
tă ca în palmă şi drumuri lungi. Cât viața de
lungi. Cât istoria. Parcurgi încă o dată cu pri-
virea drumul acela și retrăiești stări pe care nu
aveai cum să le intuiești la timpul respectiv. Și
îți dai seama cât de necesară este recitirea dru-
C.O. – redactor-șef al murilor parcurse. Și îți dai seama că, în clipele
publicației periodice în care drumul din față se lasă greu deslușit,
„Săptămâna”. A studiat
nu-ți rămâne decât să te uiți în urmă. Trecutul
jurnalistica la Universitatea
de Stat din Moldova, îți arată, în toată claritatea lui, viitorul.
fiind angajat ulterior în
Repunerea în drepturi a glotonimului „limba
redacția ziarului „Tinerimea
Moldovei”. Au urmat română” nu are o zi pe care să și-o aleagă din
„Literatura și Arta”, revista calendarele noastre și nu va putea avea o zi în
„Basarabia”. A debutat care am număra aniversări și ne-am spune urări
cu volumul de poezie de bine și de împlinire. Această împlinire a par-
Pachete cu zăpadă, urmat
de romanul Green Card.
curs drumul acela lung de peste umărul nostru
Este membru al Uniunii cu eforturi, cu vieți trăite pentru a-l parcurge
Scriitorilor din Moldova, neabătut. Nu e o zi în care facem ordine în cu-
membru al Uniunii vinte. E un vârf de munte spre care am mers, iar
Jurnaliștilor din Moldova. dincolo de el, e istoria la care râvnim.
Totuși, e cazul să măsurăm eforturile și, poate,
la lumina acestei izbânzi, să căutăm oamenii
care nu au crezut altfel.
Când scriu aceste rânduri, știu că revista
„Limba Română” oferă spațiu nemăsurat ti-
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 81
tlurilor textelor, articolelor, studiilor și referințelor pe care le-a publicat
de-a lungul timpului și care au fost legate între ele de încrederea că îi
vom spune adevărului pe nume: că aici unde trăim și unde murim vor-
bim limba română. Parcă nu e mult. Doar două cuvinte. Dar neșoptite,
dar fără a trage perdeluța la geam, dar fără a stinge lumina.
E o obligațiune a revistei și e o decizie care curge firesc din lungul
efort de a readuce istoria la masa la care stăm noi. De ce o obligațiune?
Pentru că e revista care cerea repunerea acestui adevăr în drepturile
sale mult înainte de a ni se da voie prin decrete, legi și voturi „pro”.
O făcea încă la începutul anului 1991, când în urechile noastre băteau
insistent cei trei de „NET” mitraliați de la tribuna unor ideologii de
import.
Apoi au urmat acel efort continuu și acea prezență românească a tu-
turor celor care se identifică cu limba română. Este revista care capătă
caracteristicile unei academii, dar o face fără să aibă și fără să mizeze pe
suportul unor guvernări rătăcite de atâtea ori printre propriile orgolii
și silite să aplaude discursuri ale unor puteri de altă limbă. Munca pe
care a înfăptuit-o revista a avut ca fundal sărăcia și pericolul real de a-și
înceta apariția. Când îi vom căuta, peste timpuri, pe Eugen Coșeriu,
Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, îi vom găsi între coperțile revistei
„Limba Română”. Și pe Grigore Vieru. Și pe Anatol Ciobanu. Și pe Ion
Dumeniuk. Și pe noi ne vom regăsi tot acolo.
Cu texte luminate de grija de a nu scăpa cumva vreo literă pe undeva.
Cu texte vegheate de steaua geniului celor care i-au dat limbii române
curgere lină. Și clasicii. Și cei de până la ei. Și cei de mai târziu.
Retrași într-o casă în care sfinții s-ar simți ca în copilărie, câțiva
angajați, care nu întotdeauna au avut o zi a salarizării, au tot adunat
ani în lumina gălbuie a unor lămpi zgârcite, trezindu-se un pic obosiți
atunci când urcau cele câteva trepte, un pic grăbiți și abia încadrân-
du-se între două vizite la medic. Au adunat ani și au tot pus pe poliță
noi și noi ediții ale unei reviste care poate fi dăruită cu autograf. Ca
pe o carte pe care o scrii și pe care o trăiești tu. Pentru mulți dintre
autorii revistei, „Casa Limbii Române” a fost, până la urmă, un ultim
spital în care s-au internat benevol, dar într-un spital în care nimeni
nu a venit cu mandarine și cu pâine caldă, în care nimeni nu a plâns
82 ROMÂNĂ
la geam și în care nu au existat doctori în stare să lege firul subțire al
vieții lor.
Mă întrebam de ce acestui edificiu, care pare să tremure atunci când
treci pe sub pereții lui, i s-a spus „Casa Limbii Române”? De ce nu
„Centrul Limbii Române” sau „Institut...”, sau redacție, sau...? Sau
altfel. Abia ieri, alaltăieri, am înțeles de ce i s-a spus „Casa Limbii
Române”. Ca atunci când limba română va fi repusă în drepturi, să
putem spune că s-a întors acasă. Așa cum ne întoarcem noi, după ce
vremurile ne duc ca pe niște păpădii prin lumi și lumi.
Și s-a întors acasă. Iar odată cu ea, tot acasă, au revenit oamenii plecaţi
sub coperta de lut a acestui pământ.

An autographed giftable magazine

Keywords: The journal „Limba Română”; Coșeru; Corlăteanu; Ro-
manian Language House; home
Abstract
I was wondering: “Why was this building that seems to tremble when you
pass under its walls called “House of the Romanian Language”? Why not
“Romanian Language Center” or “Institute...” or editorial office, or... Or oth-
erwise. And only yesterday, the day after yesterday, I understood that it
is still mandatory to call it the House of the Romanian Language. So that
when the Romanian language was to be restored to its rights, we could
say that it returned home.
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 83

O limbă – o naţiune
Lista textelor despre numele corect al limbii noastre,
despre identitatea românilor basarabeni şi unitatea lor
cu întregul neam românesc publicate în revista
„Limba Română” între anii 1991 și 2022

1991
Nr. 1
Ion CONŢESCU. De ce moldovenii sînt români (1). Pag. 17-21
Ion NUŢĂ. Al. Mateevici şi limba română. Pag. 28-32
Anatol CIOBANU. Normele de punctuaţie în vigoare (I). Pag.34-39
Nr. 2
Ion CONŢESCU. De ce moldovenii sînt români (2). Pag. 13-17
Petru URSACHE. Cuvântul „român” în colecţiile de folclor. Pag. 18-26
Anatol CIOBANU. Normele de punctuaţie în vigoare (II). Pag. 47-50
Dumitru IRIMIA. Limba – componentă fundamentală a specificului
naţional. Pag. 65-68
Ştefan GIOSU. Dialectele limbii române. Pag. 69-77
Adrian TURCULEŢ. Raportul dintre graiuri şi limba literară (cîteva
consideraţii). Pag. 112-115
Nr. 3-4
Ion Z. DUMENIUK. Politica lingvistică a U.R.S.S. şi destinele limbilor
naţionale. Pag. 5-13
Anatol EREMIA. Mărturii ale vechimii şi unităţii românilor de
pretutindeni. Pag. 33-36
84 ROMÂNĂ
Traian DIACONESCU. Etnogeneza românilor (Revelaţia manuscriselor
lui Eutropius). Pag. 37-41
Alte dovezi de românism în Moldova (Momentul D. Cantemir).
Selecţie şi prezentare: Pavel BALMUŞ. Pag. 42-45
Anatol CIOBANU. Normele de punctuaţie în vigoare (3). Pag.51-59
Ortografia limbii române: prezent, trecut, viitor. Pag. 68-70
Luminiţa FASSEL. Limba română – „limbă internaţională” în
Basarabia? Pag. 82-86

1992
Nr. 1(5)
Ioan OPREA. Necesitatea limbii literare. Pag. 4-9
Ioan LOBIUC. „Limba moldovenească”? (I). Pag. 10-13
Anatol CIOBANU. Normele de punctuaţie în vigoare (IV). Pag.17-25
Nr. 2-3 (6-7)
Ion CONŢESCU. De ce moldovenii sînt români (III). Pag. 143-145
Nr. 4(8)
Ion NUŢĂ. Limba noastră, imn naţional. Pag. 58-63
Alexe PROCOPOVICI. Despre răspândirea românilor şi a limbii lor.
Pag.118-119

1993
Nr. 1 (9)
Ilie DAN. Româna – limbă romanică. Pag. 6-12
Constantin MĂRCUŞAN. Romanus – romanicus – Wallacchus.
Etimologia etnonimului „român”. Pag. 13-14
Nr. 2 (10)
Ilie DAN. Româna – limbă romanică (II). Pag. 53-58
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 85
Nr. 3-4 (11-12)
Anatol CIOBANU. Punctuaţia şi cultura scrisului (virgula-lipsă şi
virgula de prisos). Pag. 32-37

1994
Nr. 1 (13)
Acte documente. Rezoluţia Congresului al V-lea al Filologilor Români
(Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994)
Nicolae MĂTCAŞ. Intelectualii Basarabiei în lupta pentru limbă şi
fiinţa naţională. Pag. 6-17
Nr. 2 (14)
Eugen COŞERIU. Conştiinţa naţională. Pag. 11-18
Nr. 3 (15)
Apel către Parlamentul Republicii Moldova. Pag. 5
Memoriu al Congresului al V-lea al Filologilor Români cu privire la
sprijinirea revistei „Limba Română” din Chişinău. Pag. 6
Eugen COŞERIU. Latinitatea orientală. Pag. 10-25
Ştefan MUNTEANU. Unitatea de neam şi unitatea de limbă. Pag. 26-28
Silviu BEREJAN. Aspecte ale studierii limbii române în Republica
Moldova. Pag. 29-38
Dumitru IRIMIA. Gramatica, între teoria limbii şi perspectiva
didactică. Pag. 39-45
Mioara AVRAM. Probleme actuale ale ortografiei româneşti. Pag. 46-53
Alexandru CRIŞAN. Limba şi literatura română în învăţămîntul
românesc. Pag. 54-56
Anatol CIOBANU. Limba română în învăţămîntul din Republica
Moldova. Pag. 57-64
Nicolae MĂTCAŞ. Simulacrul adevărului ştiinţific. Pag. 72-89
86 ROMÂNĂ
Ioan LOBIUC. Au putut „crea” influenţele aloglote o nouă limbă est-
romanică („moldovenească”). Pag. 90-100
Gavril ISTRATI. Marii ierarhi moldoveni şi limba literară. Pag. 108-115
Nicolae CORLĂTEANU. Repere din istoria filologiei române
interbelice. Pag. 116-126
Nr. 4 (16)
Şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
pentru discutarea şi aprobarea răspunsului solicitat de Parlamentul
Republicii Moldova. Pag. 4-10
Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind
istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească” (Opinia
specialiştilor-filologi ai Academiei, acceptată la şedinţa lărgită a
Prezidiului A.Ş.M.). Pag. 11-13
Declaraţia Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova din 10
octombrie 1994. Pag. 14
Nr. 5-6 (17-18)
Limba română şi varietăţile ei locale (Sesiune ştiinţifică, 31.X.94,
Bucureşti). Pag. 4-6
Eugen SIMION. Numai în marginile adevărului. Pag. 7-8
Eugen COŞERIU. Unitatea limbii române – planuri şi criterii. Pag. 9-15
Marius SALA. Unitatea limbii române din perspectivă romanică.
Pag. 16-21
Matilda CARAGIU-MARIOŢEANU. Varietatea limbii române.
Pag. 22-27
Grigore BRÂNCUŞ. Vitalitatea limbii române. Pag.28-33
Adrian TURCULEŢ. Limba română din Basarabia. Pag. 34-48
Silviu BEREJAN. Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti
şi limba literară scrisă. Pag.49-55
Valeria GUŢU-ROMALO. Raporturile dintre limba literară şi graiurile
limbii române. Pag. 56-62
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 87
Emanuel VASILIU KANT. Graiurile dacoromâne: unitate tipologică.
Pag. 63
Nicolae SARAMANDU. Graiurile moldoveneşti în cadrul limbii
române. Pag. 64-67
Vasile PAVEL. Graiul românilor basarabeni – expresie a continuităţii şi
unităţii limbii române în varietatea ei spaţială. Pag. 68-75
Eugen BELTECHI. Limba literară şi literatura dialectală. Pag. 76-79
Gabriel ŢEPELEA. Raţiunile politice ale unei „teorii lingvistice”.
Pag. 80-85
Gheorghe MIHĂILĂ. Implicaţiile cultural-istorice ale dihotomiei
„român – moldovenesc”. Pag. 86-105
Nicolae MĂTCAŞ. Unitate de limbă – unitate de neam. Pag. 106-116
Dan SLUŞANSCHI. Român mi-e neamul, românesc mi-e graiul.
Pag. 117-118

1995
Nr. 1 (19)
„Atribuirea denumirii de limbă română pentru noţiunea de limbă
literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici
demnitatea nimănui.” Interviu cu acad. Nicolae CORLĂTEANU.
Pag. 44-51
Anatol CIOBANU. Limba română şi romanitatea noastră (I). Pag. 88-94
Vasile PAVEL. Atlasul lingvistic elaborat la Chişinău – un viu şi autentic
document de limbă română. Pag. 95-98
Adrian TURCULEŢ. Aspecte ale rostirii româneşti standard actuale.
Pag. 99-105
Nr. 2 (20)
Declaraţie adoptată la adunarea reprezentanţilor instituţiilor de
învăţământ mediu şi superior, de ştiinţă şi de cultură din Republica
Moldova în ziua de 20 ianuarie 1995. Pag. 4-8
88 ROMÂNĂ
Gheorghe MOLDOVEANU. „Limba moldovenească” – o diversiune.
Pag. 53-59
Nr. 3 (21)
Apelul greviştilor către populaţia Republicii Moldova, 7.04.95.
Pag. 43-44
Mircea SNEGUR. Limba română este numele corect. Mesajul
Preşedintelui Republicii Moldova prezentat Parlamentului în ziua de
27 aprilie 1995. Pag. 45-52
Nr. 4 (22)
Ediţie specială dedicată conferinţei ştiinţifice „Limba română
este numele corect al limbii noastre”. Chişinău, 20-21 iulie 1995
Alexandru BANTOŞ. Adevărul pătrunde în Parlament. Pag. 3-4
Rezoluţia Conferinţei ştiinţifice „Limba română este numele corect al
limbii noastre”. Pag. 5
Declaraţia comitetului de organizare a Conferinţei Ştiinţifice „Limba
română este numele corect al limbii noastre”. Pag. 6-7
Haralambie CORBU. Denumirea de limbă română este singura
adevărată. Pag. 8-9
Nicolae CORLĂTEANU. Româna literară în Republica Moldova
(istorie şi actualitate). Pag. 10-19
Silviu BEREJAN. De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii
Moldova nu poate fi numită moldovenească? Pag. 20-24
Rajmund PIOTROWSKI. O limbă cu două denumiri? Pag. 25-28
Stanislav SEMCINSKI. Cu privire la necesitatea de a reveni la
denumirea tradiţională a limbii moldovenilor. Pag. 29-32
Alexandru DÎRUL, Ion EŢCU. Cum a fost impusă denumirea „limbă
moldovenească” la est de Prut. Pag. 33-36
Vitalie MARIN. Româna – limba comună a două state independente.
Pag. 37-39
Maria COSNICEANU. Limba literară şi stilul administrativ-juridic al
Constituţiei Republicii Moldova. Pag. 40-41
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 89
Anatol EREMIA. Unitatea limbii române – politică şi adevăr ştiinţific.
Pag. 44-48
Vasile MELNIC. Graiurile şi unitatea limbii române. Pag. 49-53
George RUSNAC. „Limbă moldovenească” cu bază dialectală
muntenească? Pag. 54-55
Vasile Pavel. Unitatea şi varietatea limbii române din perspectiva
geografică. Pag. 56-58
Nicolae RAIEVSCHI. Caracterul supradialectal al limbii române
literare. Pag. 59-61
Anton BORŞ. O aberaţie evidentă: dicţionare româneşti şi dicţionare…
„moldoveneşti”. Pag. 62-64
Anatol CIOBANU. Unele cauze ale erodării factorului „conştiinţă
naţională”. Pag. 67-72
Nicolae MĂTCAŞ. O limbă – o naţiune. Pag.73-82
Gheorghe BOBÂNĂ. Glotonimul „limba română” în documentele
scrise din Moldova sec. XVI-XVIII. Pag. 83-85
Anatol PETRENCU. Limba, istoria şi politica în Republica Moldova.
Pag. 86-88
Pavel PARASCA. Etnonime şi politonime în istoria Moldovei (secolele
XIV-XVI). Pag.89-97
Teodor COTELNIC. Calvarul lingvistic în anii ’20-’30 în R.A.S.S.M.
Pag. 98-101
Dumitru GRAMA. Limba locuitorilor Ţării Moldovei din punctul de
vedere al jurisprudenţei. Pag. 102-106
Ion BUGA. Băştinaşii Republicii Moldova (limba şi numele lor) sub
aspectul dreptului internaţional. Pag. 102-106
90 ROMÂNĂ
Nr. 6 (24)
Alexandru BANTOŞ. Limba română şi noi. Pag. 3-4
Anatol CIOBANU. Legislaţia lingvistică din Republica Moldova
(După şase ani de la adoptarea ei.) Pag.5-17
Rezoluţia Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba Română Azi”
(ediţia a patra), Iaşi – Chişinău, 6-9.X. ’95. Pag. 18-19
Declaraţia privind limba română şi Mitropolia Basarabiei, adoptată la
sfârşitul lucrărilor Congresului Spiritualităţii Româneşti. Pag. 21
Alexandru NICULESCU. Romanitate – românitate. Pag. 31-36
Adrian PORUCIUC. Ce (mai) este de substrat în limba română. Pag. 37-41

1996
Nr. 1 (25)
Lidia ISTRATI. Şi naţiunea, şi limba sunt date de Dumnezeu, şi doar
unul Dumnezeu le poate schimba. Pag. 6
Alexandru MOŞANU. A ne lipsi de limba marilor clasici români, a
ne înstrăina de istoria bimilenară a poporului este o tentativă de a ne
transforma într-un conglomerat de oameni rătăciţi. Pag. 7-8
Vlad CUBREACOV. Himericul glotonim „limba moldovenească” va
produce negreşit efectul bumerangului. Pag. 9-10
Petru LUCINSCHI. Timpul va sugera soluţii mai potrivite. Pag. 17-19
Mircea SNEGUR. Oficializarea glotonimului „limba moldovenească”
este o acţiune falimentară. Pag.20-22
Declaraţia Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pag. 23
Declaraţia colectivului Institutului de Lingvistică al A.Ş. a R.M. Pag. 24
Unitatea spirituală a românilor dincolo de frontiere. Masă rotundă cu
participarea dlor E. Coşeriu, S. Berejan, A. Ciobanu, D. Irimia, P. Miclău
şi Gh. Moldoveanu, organizată în cadrul Colocviului Internaţional de
Ştiinţe ale Limbajului) (Suceava, 13-15 octombrie 1995). Pag. 25-34
Nicolae MĂTCAŞ. În ce limbă a sadovenizat Sadoveanu? Pag. 35-44
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 91
Nr. 3-4 (27-28)
Grigore NANDRIŞ. Memoriu. Drepturile naţiunii române asupra
Basarabiei şi Bucovinei. Pag. 193-206

1997
Nr. 1-2 (31-32)
Giuseppe PICCILLO. „Moldovenesc-român” în documentele
misionarilor catolici (secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea). Pag. 22-27
Nr. 3-4 (33-34)
Şerban C. ANDRONESCU. Identitate românească. Pag. 7-11
Valeriu RUSU. Limba este însăşi cultura unei etnii. Pag. 12-13
Ana TĂTARU. Limba română încotro? Modificările negative, contrare
păstrării specificului românesc al limbii. Pag. 14-19
Alexandru CRIŞAN, Florentina SÂMIHĂIAN. Limba română ca
disciplină de învăţământ: un fragment de istorie culturală. Pag. 65-78
Nr. 6 (36)
Rezoluţia Conferinţei naţionale de filologie Limba română azi, ediţia a
VI-a, Iaşi-Chişinău, 24-28 octombrie 1997. Pag. 141
Apel către Preşedintele Republicii Moldova, către Parlamentul
Republicii Moldova. Pag. 142-143

1998
Nr. 1-2 (37-38)
Ion VARTA. Dreptul la limbă română, entitate naţională şi libertăţi
democratice în ziarul „Basarabia” editat la Chişinău (1906-1907). Pag. 45-46

1999
Nr. 3-5 (45-47)
Ion ROTARU. Dimitrie Cantemir şi scrierea cu litere latine. Pag. 24-35
Nicolae CORLĂTEANU. Romanizare şi reromanizare. Pag. 189-198
92 ROMÂNĂ
Nr. 6-8 (48-50)
ZECE ANI DE LA ADOPTAREA LEGISLAŢIEI LINGVISTICE.
CHESTIONAR. Pag. 7
Vladimir BEŞLEAGĂ. În mâinile cui este soarta limbii? Pag. 8-9
Ion BORŞEVICI. Înaintăm lent, dar cu siguranţă. Pag. 10-12
Ion BUGA. Trebuie urgent revizuit Articolul 13. Pag. 13-14
Silviu BEREJAN. Este condamnabilă indiferenţa faţă de limbă. Pag. 13-14
Valentin MÂNDÂCANU. Nimic durabil nu se poate construi pe
minciună şi fals istoric. Pag. 16
Anatol CIOBANU. Parlamentul şi Guvernul ar trebui să refacă din
rădăcină legislaţia lingvistică. Pag. 17-21
Nicolae CORLĂTEANU. 1989. Pag. 22
Dumitru DIACOV. E oportună modificarea programului de
funcţionare a limbilor. Pag. 23-24
Alexei MARINAT. Trebuie s-o luăm de la început, cu noi reguli, mai
drastice. Pag. 25-26
Nicolae ANDRONIC. Statul este dator să stimuleze studierea limbii
oficiale. Pag. 27
Grigore VIERU. Sunt necesare sancţiuni, iar nu acţiuni. Pag.28-29
Ion CIOCANU. Să corectăm greşelile comise în promovarea limbii
române. Pag. 30-31
Vasile MELNIC. Limba română – pilon al identităţii neamului. Pag. 32-34
Tudor RUSU. Ocrotirea limbii române nu a devenit o problemă de
stat. Pag. 35
Petru SOLTAN. Să mizăm pe lege. Pag. 36-37
Ion ŢURCANU. Ce se întâmplă, de fapt, cu limba noastră? Pag. 38-39
Nr. 12 (54)
Tamara GOLENCO. Necesitatea revigorării reale a limbii române.
Pag.25-26
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 93
2000
Nr. 6-12 (60-66)
Gheorghe MIHĂILĂ. În marginile adevărului. Profesorul
R.A.Budagov, despre unitatea şi specificul limbii române între limbile
romanice. Pag.23-33
Silviu BEREJAN. Monolingvismul populaţiei rusofone în R.M. şi
bilingvismul populaţiei băştinaşe. Pag.43-47

2001
Nr. 4-8 (70-74)
Eugeniu COŞERIU. Credinţă, sacrificiu şi destin. Pag. 32-37
Vasile ŢÂRA. Vasile Alecsandri şi limba română. Pag. 124-130
Nr. 9-12 (75-78)
Congresul I al filologilor din Republica Moldova
Gheorghe RUSNAC. Să cultivăm dragostea faţă de limba română. Pag. 10
Anatol CIOBANU. Un stat suveran – o singură limbă de stat. Pag. 11
Silviu BEREJAN. Conştiinţa naţională ca bază pentru denumirea
limbii şi a poporului ce o vorbeşte. Pag. 22-24
Ion CIOCANU. Nu! tiraniei limbii ruse. Pag. 25-27
Mihail PURICE. Legislaţia lingvistică şi problemele limbii de stat.
Pag. 28-33
Serafim SAKA. Catapultele bat din nou în zidul răbdării noastre.
Pag. 34-36
Ion BORŞEVICI. Tragismul limbii de stat. Pag. 47-55
Alin-Mihai GHERMAN. Cuvântul scris ca factor al unităţii de limbă.
Pag. 56-58
Petru BUTUC. Româna literară, expresie a continuităţii în Republica
Moldova. Pag. 64-66
Anatol EREMIA. Front unic în apărarea limbii române. Pag. 64-68
94 ROMÂNĂ
Scrisoare deschisă adresată conducerii de vârf a Republicii Moldova.
Pag. 69
Rezoluţia Congresului I al Filologilor din Republica Moldova. 29.08.2001,
Chişinău . Pag. 70-72

2002
Nr. 4-6 (82-84)
Irina CONDREA. Denumirea limbii ca instrument în lupta politică.
Pag. 6-14
Alexei ACSAN. Limba moldovenească: revenirea la anormalitate.
Pag. 15-16
Nr. 10 (88)
Eugen COŞERIU. Unitate lingvistică – unitate naţională. Pag. 125-131
Politici lingvistice. Conferinţa susţinută de Eugen Coşeriu la Colocviul
Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ed. a VI-a, Suceava, 20
octombrie 2001. Text prelucrat de Niculina IACOB şi Gheorghe
MOLDOVEANU. Pag. 139-145

2003
Nr. 1 (91)
Vlad POHILĂ. Limba română din R. Moldova, între Moldova, între
primejdii şi speranţe. Pag. 13-17
Nr. 2-3 (92-93)
Vladimir BEŞLEAGĂ. Limba română, din nou crucificată. Pag. 7-8
Gheorghe SUSARENCO. Care este deosebirea dintre limba oficială şi
limba de stat, ca noţiuni juridice. Pag. 9
Vasile VASILACHE. Despicatu-ni-s-a limba. Pag. 10
Ion BĂRBUŢĂ. O politică lingvistică dezastruoasă. Pag. 11
Vasile ŞOIMARU. „Modelul tiraspolean” ne va duce la pierzanie. Pag.12
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 95
Anatol LENŢA. „Bilingvismul împăciuitor” înseamnă aceeaşi
supremaţie a limbii ruse. Pag. 13
Gheorghe PALADE. Un nou atentat la Istoria românilor. Pag. 14-16
Nr. 6-10 (96-100)
Eugen COŞERIU. Latinitatea orientală. Pag. 6
Declaraţia Adunării Generale Anuale a A.Ş.M. din 28-02.1996. Pag. 7
Şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
pentru discutarea şi aprobarea răspunsului solicitat de Parlamentul
Republicii Moldova. Pag. 21-26
Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind
istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”. Pag. 27-29
Nicolae CORLĂTEANU. Româna literară în Republica Moldova:
istorie şi actualitate. Pag. 30-38
Rajmund PIOTROWSKI. O limbă cu două denumiri? Pag. 39-40
Stanislav SEMCINSKI. Cu privire la necesitatea de a reveni la
denumirea tradiţională a limbii moldovenilor. Pag.41-44
Alexandru DÎRUL, Ion EŢCU. Cum a fost impusă denumirea „limba
moldovenească” la Est de Prut? Pag. 45-48
Silviu BEREJAN. De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii
Moldova nu poate fi numită moldovenească? Pag. 49-53
Vitalie MARIN. Româna – limba comună a două state independente.
Pag. 54-56
Anatol CIOBANU. Limba ca factor decisiv în politica naţională a
statului. Pag. 64-72
Gheorghe BOBÂNĂ. Stereotipurile etnice şi concepţia politicii
naţionale de stat a Republicii Moldova. Pag. 73-75
Mihail Gh. CIBOTARU. Capcana sau concepţie a politicii
antinaţionale. Pag. 76-79
Mihail PURICE. Legislaţia lingvistică şi condiţiile însuşirii limbii
române de către alolingvi. Pag. 80-85
96 ROMÂNĂ
Ion BĂRBUŢĂ. Program de redresare a situaţiei sociolingvistice sau
utopie birocratică? Pag. 86-88
Petru SOLTAN. Procesul deznaţionalizării continuă accelerat. Pag. 89-91
Rezoluţia Conferinţei reprezentanţilor intelectualităţii din Republica
Moldova privind proiectul Concepţiei politicii naţionale de stat a
Republicii Moldova. Pag. 102-104
Flavius SOLOMON. Legislaţie şi dispută lingvistică în Estonia şi în
Republica Moldova (studiu comparativ). Pag. 105-108
Silviu BEREJAN. Unitatea limbii române – funcţionarea ei în
Republica Moldova. Pag. 109-112
Ioana VINTILĂ-RĂDULESCU. Limba moldovenească şi limba
română. Pag. 113-118
Valeria GUŢU ROMALO. Evoluţia limbii române în Republica
Moldova. Pag. 119-127
Gheorghe CHIVU. Limba oficială din Republica Moldova şi unitatea
culturii româneşti. Pag. 128-132
Constantin C. THEODORESCU. Un stat, o istorie şi o limbă
„moldovenească” în Basarabia? Pag. 133-137
Dumitru IRIMIA. Identitatea şi unitatea românilor în două oglinzi:
Mihai Eminescu şi Alexei Mateevici. Pag. 138-144
Ion MĂRII. Prutul nu a fost şi nu este un hotar dialectal sau
supradialectal al limbii române. Pag. 145-147
Gheorghe MIHĂILĂ. Specificul şi unitatea limbii române în cercetările
lui B. Cazacu. Pag. 148-155
O carte bizară
Gheorghe CHIVU. Un fals dicţionar bilingv. Pag. 172-176
Valeriu RUSU. O „făcătură” lamentabilă. Pag. 177-178
Ion CIOCANU. Act de incultură. Pag. 179-182
Vasile MELNIC. Lipsă de criterii ştiinţifice lexicografice. Pag. 183-184.
Ion MELNICIUC. Vasile Stati – un pătimaş al minciunii. Pag. 185-186
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 97
Nr. 11-12 (101-102)
Petru BUTUC. Caracterul nociv al bilingvismului scris. Pag. 7-9
Dumitru C. GRAMA. Aspecte ale încălcării egalităţii în drepturi a
limbilor vorbite de locuitorii R. Moldova. Pag. 10-16

2004
Nr. 1-3 (103-105)
Victor V. GRECU. Limba – temei al fiinţei şi al unităţii naţionale. Pag. 15-19
Nr. 4-6 (106-108)
Gheorghe MOLDOVANU. Politică, planificare şi amenajare
lingvistică. Pag. 140-143
Nr. 7-8 (109-110)
LEGISLAŢIA LINGVISTICĂ – 15 ANI DE LA ADOPTARE
La chestionarul Limbii Române răspund: Ion BORŞEVICI (7),
Mircea SNEGUR (10), Mihai CIMPOI (11), Silviu BEREJAN
(12), Nicolae CORLĂTEANU (14), Anatol CIOBANU (15), Ion
EŢCU (17), Mihail Gh. CIBOTARU (18), Victoria TROFIMOV
(19), Gheorghe NEGRU (20), Ion MELNICIUC (22), Teodor
COTELNIC (23), Albina DUMBRĂVEANU, Eugenia CHIOSA
(26), Ion BURUIANĂ (27), Petru BUTUC (28), Claudia SLUTU-
GRAMA, Dumitru GRAMA (29), Ion ŢURCANU (31), Victor
GREBENŞCICOV (33), Zinaida TĂRÂŢĂ (34), Ion HADÂRCĂ
(35). Pag. 5-37
Limba română este scutul de nădejde în izbânda Dreptăţii, în apărarea
fiinţei noastre naţionale. Dialog: Alexandru BANTOŞ – Vasile PAVEL.
Pag. 200-201
Nr. 9-10 (111-112)
Silviu BEREJAN. Aspectul vorbit al limbii române în spaţiul dintre
Prut şi Nistru. Pag. 51-53
Gheorghe MOLDOVANU. Rolul politicilor lingvistice în gestionarea
situaţiilor plurilingve. Pag. 54-61
98 ROMÂNĂ
Lidia COLESNIC-CODREANCA. Reflecţii despre dispariţia
limbilor. Pag. 62-64
Nr. 12 (114)
Gheorghe MOLDOVANU. O tipologie sociolingvistică a limbilor.
Pag. 54-63

2005
Nr. 1-3 (115-117)
Limba în care creezi trebuie să fie atotcuprinzătoare mişcării sufletului
şi cugetului. Dialog: Alexandru BANTOŞ – Grigore VIERU. Pag. 17-25
Gheorghe MOLDOVANU. Tipologia politicilor lingvistice. Pag. 116-125
Nr. 4 (118)
„Atribuirea denumirii de Limbă Română pentru noţiunea de Limbă
Literară în Republica Moldova nu ştirbeşte nici autoritatea şi nici
demnitatea neamului”. Dialog: Alexandru BANTOŞ – acad. Nicolae
CORLĂTEANU. Pag. 65-72
Nicolae CORLĂTEANU. Româna literară în Republica Moldova:
istorie şi actualitate. Pag. 73-84
Şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
pentru discutarea şi aprobarea răspunsului solicitat de Parlamentul
Republicii Moldova. Pag. 85-92
Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind
istoria şi folosirea glotonimului „limba moldovenească”. Pag. 93-95
Nr. 10 (124)
Gheorghe MOLDOVANU. Rolul lingvistului în procesul de planificare
a funcţionării limbilor în societate. Pag. 56-64
Nicolae CORLĂTEANU. Crezul meu. Las vouă moştenire... Pag. 125-128
Nr. 11 (125)
Gheorghe MOLDOVANU. Bilingvism, diglosie, conflict lingvistic: o
disociere utilă pentru analiza limbilor în contact. Pag. 6-17
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 99
Adrian MARINO. Un nou program cultural: a aduce Europa „acasă”;
A fi român şi european în acelaşi timp. Pag. 119-122

2006
Nr. 1-3 (127-129)
Dumitru IRIMIA. Osia statornică – imagine eminesciană a identităţii
naţionale. Pag. 6-19
Nr. 4-6 (130-132)
Rajmund PIOTROWSKI. O problemă vitală – ocrotirea limbii
române în Republica Moldova; O limbă cu două denumiri? Pag. 63-71
Nr. 7-9 (133-135)
Mina-Maria RUSU. Identitatea culturii româneşti în contextul
integrării europene. Pag. 88-92
Nr. 10 (136)
Victor BANARU. Limba ca instrument politic; Limbă şi proces
etnosocial; Funcţiile limbii; Niveluri de comunicare; Etnie, limbă
politică. Pag. 84-91
Nr. 11-12 (137-138)
„Legalizarea denumirii ştiinţifice a limbii noastre va anula multe din
motivele discordiei din societate”. Dialog: Alexandru BANTOŞ –
Mihail PURICE. Pag. 153-163

2007
Nr. 1-3 (139-141)
Galina NEPOTU. Legislaţia lingvistică şi unele probleme actuale ale
limbii române. Pag. 72-74
Nr. 7-9 (145-147)
Grigore VIERU. Limba română – oaste naţională. Pag. 6-10
100 ROMÂNĂ
Nr. 10-12 (148-150)
Ana BANTOŞ. Doi poeţi mărturisitori: Alexei Mateevici şi Grigore
Vieru. Tranziţia de la memorie la istorie. Pag. 12-21
Irina CONDREA. Limba română în spaţiul public. Pag. 115-120
Gheorghe CHIVU. Dimitrie Cantemir şi limba română literară veche.
Pag. 133-140

2008
Nr. 1-2 (151-152)
Dumitru IRIMIA. Unitatea limbii şi literaturii românilor. Pag. 14-27
Alexandru BANTOŞ. Limba română şi „Suma de adevăruri ştiinţifice”.
Pag. 70-74
Nr. 7-8 (157-158)
Victor V. GRECU. Dreptul limbii. Pag. 8-13
Vladimir ZAGAEVSCHI. „Ca neam supravieţuim prin graiul
matern…”. Pag. 149-158
Nr. 9-10 (159-158)
Vasile PAVEL. Limba română – unitate şi diversitate. Pag.33-41
Alexandru BANTOŞ. Situaţia limbii de stat în Republica Moldova: de
jure şi de facto. Pag. 42-46

2009
Nr. 1-4 (163-166)
Grigore VIERU. „Fără limba română n-aş fi ajuns poet” (În dialog cu
Alexandru Bantoş). Pag. 334-346
Grigore VIERU. „Limba în care creezi trebuie să fie atotcuprinzătoare
mişcării sufletului şi cugetului” (În dialog cu Alexandru Bantoş).
Pag. 355-360
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 101
Grigore VIERU. Limba română – oastea noastră naţională. Pag. 361-373
Grigore VIERU. Despre foame, jandarmi şi tsunami. Pag. 374-378
Nr. 7-8 (169-170)
Alexandru BANTOŞ. Meandrele unui traiect lingvistic. Pag. 8-11
Ion CIOCANU. Legile şi fărădelegile despre limbi. Pag. 12-16
Dumitru IRIMIA. Lupta continuă. 17-25
Theodor CODREANU. Adevăr şi limbă. Pag. 32-36
Adrian Dinu RACHIERU. Odiseea Limbii Române. Pag. 37-44
Mihail Gh. CIBOTARU. Carul limbii române. Pag. 45-49
Petru BUTUC. Despre noţiunile ştiinţifice de limbă literară şi română
literară. Pag. 50-62
Nicolae CORLĂTEANU. Despre sursele de formare a românei
literare. Pag. 75-78
Nicolae CORLĂTEANU. Las vouă moştenire… Pag. 79-80
Nr. 11-12 (173-174)
Dorin CIMPOEŞU. A doua comunizare a Basarabiei, după stalinizarea
din 1944. Pag. 193-212

2010
Nr. 1-2 (175-176)
Dorin CIMPOEŞU. Cu identitatea naţională nu se fac compromisuri.
Pag. 81-86
Nr. 5-6 (179-180)
Dorin CIMPOEŞU. Restauraţia roşie în Republica Moldova şi
trăsăturile regimului comunist renovat. Pag.170-176
102 ROMÂNĂ
2011
Nr. 3-6 (189-192)
Eugeniu COŞERIU. Identitatea limbii şi a poporului nostru. Pag. 41-42
Eugeniu COŞERIU. Credinţă, sacrificiu şi destin. Pag. 43-47
Gavril ISTRATE. De la „Dacia literară” la „Limba Română”. Pag. 48-52
Grigore VIERU. Răzvrătirea limbii române. Pag. 53-54
Nicolae MĂTCAŞ. 20 de ani de luptă şi rezistenţă. Pag. 55-68
Gheorghe CHIVU. „Limba Română” şi statutul limbii naţionale în
Republica Moldova. Pag. 69-72
Dorin CIMPOEŞU. Limba română – crezul unei reviste a conştiinţei
naţionale. Pag. 79-82
Nr.7-8 (193-194)
Alexandru BANTOŞ. Quo vadis, Republica Moldova? Pag. 6-7
Alexandrina CERNOV. Statutul limbii române în Ucraina. Pag. 15-32
Cristinel MUNTEANU. Revista „Limba Română” din Chişinău – un
nucleu al românismului autentic. Pag. 48-53
Nicolae MĂTCAŞ. Salahorind cetatea limbii române. Pag. 57-66
Nr. 9-10 (195-196)
Alexandru BANTOŞ.
Sub sceptrul purificator al limbii române. Pag. 6-8
Nr. 11-12 (197-198)
Ioan C. POPA. Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii
sunt români. Pag. 176-180
2012
Nr. 3-4 (201-202)
Constantin BURAC. Identitatea românilor în viziunea călătorilor
străini din prima jumătate a secolului al XV-lea. Pag. 178-184
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 103
Nr. 5-6 (203-204)
Adrian Dinu RACHIERU. Există o „literatură moldovenească”?
Pag. 190-196
Dan MĂNUCĂ. De la identitatea obiectivă la identitatea impusă.
Pag. 197-202
Nr. 9-10 (207-208)
Eugeniu COŞERIU. Despre aşa-zisa „limbă moldovenească”. Pag. 6-16
Anatol EREMIA. Limba română – simbol şi atribut al statalităţii
Republicii Moldova. Pag. 26-33
Nr. 11-12 (209-210)
Eugeniu COŞERIU. Politici lingvistice. Pag. 6-16
Colocviile revistei „Limba Română”:
Limbă, cultură, istorie la Est de Prut. Autoidentificare şi viitor.
Pag. 64-65
Anatol CIOBANU. Privire retrospectivă asupra destinului limbii
române (Basarabia şi Bucovina, sec. XIX). Pag. 66-75
Ana BANTOŞ. Literatura de la Est de Prut şi reflexele brutalităţii
istoriei. Lidia Istrati. Pag. 76-87
Gheorghe NEGRU. Lupta cu „naţionalismul” în RSSM. Două cazuri
mai puţin cunoscute din 1970. Pag. 88-94

2013
Nr. 1-4 (211-214)
Dinu POŞTARENCU. Limba română în sfera învăţământului din
Basarabia (I). Pag. 219-232
Nr. 5-6 (215-216)
Eugeniu COŞERIU. „… Moldovenismul… nu se opune românismului,
ci este o formă a lui…”. Pag. 9-15
104 ROMÂNĂ
Nr. 7-8 (217-218)
Vasile CUJBĂ. Cultura lingvistică versus conştiinţa naţională. Pag. 5-8
Solomon MARCUS. Limba română, între infern şi paradis. Pag. 9-29
Ioan MILICĂ. Eminescu despre limbă şi literatură. Pag. 40-52
Dinu POŞTARENCU. Limba română în sfera învăţământului din
Basarabia (II). Pag. 148-156
Nr. 9-12 (219-222)
Nicolae MĂTCAŞ. Destinul limbii, destinul revistei. Pag. 7-10
Dinu POŞTARENCU. Limba română în sfera învăţământului din
Basarabia (III). Pag. 229-242

2014
Nr. 1 (223)
Alexandru BANTOŞ. Limba Română, test la democraţie şi adevăr.
Pag. 7-13
Curtea Constituţională. Hotărâre privind interpretarea articolului
13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi
Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Pag.15-42
Nr. 4 (226)
Nicolae MĂTCAŞ. Legislaţia lingvistică şi identitatea naţională a
basarabenilor. Pag. 7-18
Mina-Maria RUSU. Despre identitate lingvistică vs identitate culturală.
Pag. 19-27
Nr. 5 (227)
Colocviile revistei „Limba Română”:
Limbă, cultură şi credinţă. Repere identitare. Pag. 6-10
Alexandru BANTOŞ. 25 de ani de la aprobarea legislaţiei lingvistice a
Republicii Moldova: retrospectivă subiectivă. Pag. 11-16
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 105
2015
Nr. 1-2 (229-230)
Alexandru BANTOŞ. Solomon Marcus. Traiectul modern al limbii
române. Pag. 11-17
Mina-Maria RUSU. Solomon Marcus. Limba română – între infern şi
paradis. Pag. 46-52
Nr. 3-4 (231-232)
Ioan-Aurel POP. Despre latinitatea limbii române. Pag. 9-23
Preafericitul Patriarh Teoctist. Întru unitate de grăire şi simţire
românească. Pag. 231-238
Nr. 5-6 (233-234)
Solomon MARCUS. Limba română şi şcoala – la Bucureşti şi la
Chişinău. Pag. 25-45
Ana BANTOŞ. Dimensiunea culturală a limbii române în şcoală şi
societate. Pag. 46-51
Mina-Maria RUSU. Limba română între aproape şi departe. Pag. 52-57
Alexandru BANTOŞ. Revista „Limba Română” – în serviciul şcolii şi
al culturii naţionale. Pag. 71-84.
Nicolae MĂTCAŞ. 25 de ani de luptă şi rezistenţă. Pag. 85-97

2017
Nr. 1 (237)
Să nu uităm limba, cultura şi identitatea noastră, spiritul românesc.
Alexandru BANTOŞ în dialog cu Victor VOICU, Secretar General al
Academiei Române. Pag. 10-21
Dorin CIMPOEŞU. Moldovenism versus Românism (I). pag. 52-67
Nr. 2 (238)
Dorin CIMPOEŞU. Moldovenism versus Românism (II). pag. 26-38
106 ROMÂNĂ
Alexandru BANTOŞ. Ion Dumeniuk şi limba română. Pag. 134-143
Nr. 3 (239)
Eugeniu COŞERIU. Despre aşa-zisa „limbă moldovenească”. Pag. 9-21
Magda URSACHE. Limba ce-o vorbim. Pag. 22-28
Nr. 4 (240)
Eugeniu COŞERIU. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică.
Pag. 13-16
Cristina PÎNZARU. Patria limbii române. Pag. 104-107
Nr. 5-6 (241-242)
Oliviu FELECAN, Nicolae FELECAN. Romanitate şi românitate la
reprezentanţii Şcolii Ardelene. Pag.69-79

2018
Nr. 5-6 (247-248)
Gheorghe CHIVU. Scrisul religios şi unitatea limbii române. Pag. 7-19
Adrian Dinu RACHIERU. „Există o literatură moldovenească”?
Pag. 41-50
Dorin CIMPOEŞU. Moldovenismul lui Igor Dodon. Pag. 168-173
Nr. 7-8 (249-250)
LA ACADEMIA ROMÂNĂ
Identitatea şi unitatea istorică şi lingvistică a românilor din nordul şi
sudul Dunării. Pag. 7-8
Nicolae IORGA. Sufletul românesc în Basarabia după anexarea din
1812. Pag. 59-65
Vlad. D. GHIMPU. Români şi limbă română în letopiseţele
Novgorodului. Pag. 322-328
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 107
2019
Nr. 1 (251)
Alexandru BANTOŞ. Reconstrucţia identitară şi reflexele sindromului
politic. Pag. 8-14
Dorin CIMPOEŞU. Limba română în Basarabia – după treizeci de ani.
Pag. 15-24
Grigore Brâncuş. Vitalitatea limbii române. Pag. 28-34
Dorin POPESCU. Românii din jurul României – centura de castitate
şi evadarea din cercul geopolitic. Pag. 35-41
Ion I. IONESCU. Despre identitatea oamenilor şi a comunităţilor
noastre. Pag. 42-49
Nr.2 (252)
Ioan-Aurel POP. Limba română – imn întru latinitate. Pag. 7-10
Anatol EREMIA. Legislaţia lingvistică şi utilitatea ei. Pag. 11-17
Ana BANTOŞ. Corelaţia limbă-cultură-identitate în viziunea lui
Anatol Ciobanu. Pag. 251-258
Nr. 3 (253)
Gabriela HAJA. Politicile lingvistice ale Academiei Române şi
Dicţionarul limbii române. Pag. 17-32
Ioan C. POPA. Eugeniu Coşeriu sau Despre odiseea limbii române în
Basarabia. Pag. 74-80
Nr. 4 (254)
Arcadie SUCEVEANU. Limba română – memorie, cetate şi stindard.
Pag. 7-19

2020
Nr. 1 (255)
Declaraţia Academiei Române privind unitatea limbii române. Pag. 12-14
108 ROMÂNĂ
Alexandru BANTOŞ în dialog cu Ioan-Aurel POP: „Cele mai exacte
demonstraţii cu privire la numele poporului şi al limbii noastre le-au
făcut nu muntenii şi nu ardelenii, ci moldovenii”. Pag. 15-19
Nicolae MĂTCAŞ. Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba
română din Basarabia. Pag. 28-76
Mircea DRUC. Rusofoni şi moldofoni. Pag. 130-144
Alecu RENIŢĂ. Moldovenismul stalinist – element al războiului
hibrid în spaţiul românesc. Pag. 155-160
Anatol PETRENCU. Limba rusă – instrument de expansiune al
Federaţiei Ruse. Pag. 161-166
Nr. 4-5 (258-259)
Alexandru BANTOŞ. Numai sub cupola limbii române avem şansa de
a supravieţui ca neam. Interviu realizat de Constantin ŞCHIOPU. Pag.
10-33
Ioan C. POPA. Limba română – semnul identitar al românităţii
moldovenilor din stânga Prutului. Pag. 34-38
Ioan-Aurel POP. Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi
România/Valahia. Pag. 56-86
Nr. 6 (260)
Alexandru BANTOŞ. Un traiect identitar sfidând mentalităţi şi hotare.
Pag. 9-11

2021
Nr. 1 (261)
Alexandru BANTOŞ. Derapajele legislative şi „chestiunea limbii”.
Pag. 9-13
Domnica MANOLE. Statutul limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova. Pag. 14-18
 L I M B A RO M Â N Ă ȘI A D E VĂ RU L ŞT I I N Ţ I F I C 109
Nr. 4 (264)
Alexandru BANTOŞ. Eugeniu Coşeriu şi cartea noastră de identitate.
Pag. 9-16
Eugeniu COŞERIU. Despre aşa-zisa „limbă moldovenească”. Pag. 23-34
Ioan-Aurel POP. „Latina este matricea italienei, românei, francezei şi
spaniolei”. Pag. 40-44
Nr. 5-6 (265-266)
Theodor CODREANU. Eminescu: limba ca taină a fiinţei. Pag. 13-24
Grigore FURTUNĂ. Moldovean? Român? Limbă moldovenească?
Limbă română? sau Cum şi când am redevenit român. Pag. 30-43

2022
Nr. 3-4 (269-270)
Grigore BRÂNCUŞ. Definirea substratului limbii române. Pag. 46-57

ONE LANGUAGE – ONE NATION. List of texts about

the correct name of our language, about the identity
of Bessarabian Romanians and their unity with the entire
Abstract Romanian nation published in the journal
„Limba Română” between 1991 and 2022
110 ROMÂNĂ

Precizare
Tergiversarea procesului de conștientizare a adevărului privind identi-
tatea etnolingvistică a românilor basarabeni are o explicație simplă, dar
greu de înțeles de către omul care decenii în șir a fost supus, fără să-și
dea seama, unei îndelungi și neîntrerupte acțiuni de falsificare a originii
sale. În conștiința conaționalilor noștri, a lăsat urme adânci politica ling-
vistică a imperiului rus și a celui sovietic, având drept scop de a inventa
la Est de Prut o nouă limbă și un nou popor. De frica „cnutului” rusesc
și al celui bolșevic, basarabenii au apelat ca întotdeauna la unicul mijloc
pentru a-și feri capul de sabia dușmanului, încercând să supraviețuiască,
„adaptându-se” la cruntele vremi de ocupație. Li s-a cerut să-și spună că
sunt moldoveni (de parcă în dreapta Prutului nu tot moldoveni au fost și
sunt!) și că vorbesc „limba moldovenească”, scrisă cu litere chirilice, fiind
alta decât româna, în care s-au născut și au viețuit laolaltă cu toți românii.
Articolele preluate, expresie a unui timp în care adevărul a ieşit la ve-
dere, au fost scrise cu speranța că premisele descătușării îi vor cuprinde
pe toți cei ce trăiesc, gândesc și vorbesc în limba română, al cărui nume
nu au avut voie să-l rostească, precum nu au avut voie să spună că pes-
te Prut se află de veacuri frații lor moldoveni, munteni, transilvăneni,
maramureșeni, bănățeni, dobrogeni...
Citite acum, după introducerea sintagmei limba română în Constituția
Republicii Moldova, materialele autorilor revistei noastre capătă o nouă
strălucire, și mai clară fiindcă deducțiile lor au devenit lege, inclusiv pentru
cei care se află încă sub influența unei dogme ce nu mai are dreptul la viață.
Republicăm unele articole cu intenția de a stimula dorința eventualilor
cititori (inclusiv a politicienilor „corigenţi” la română) de a-și conso-
lida cunoștințele într-un domeniu în care trebuie să descoperi cu pro-
pria ta rațiune adevărul.

CLARIFICATION
Abstract
 ITINER AR RETROSPECTIV 111

Răspuns la solicitarea
Parlamentului Republicii Moldova
privind istoria şi folosirea
glotonimului „limba moldovenească”
(opinia specialiştilor filologi ai Academiei,
acceptată la Şedinţa lărgită a Prezidiului A.Ş.M.)

În problema limbii literare şi a celei vorbite pe teritoriul Republicii

Moldova, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldove-
nească”, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat demult. S-a vorbit la o serie
întreagă de întruniri naţionale şi internaţionale ale lingviştilor. Au fost
date publicităţii rezoluţii şi declaraţii speciale. S-au adresat apeluri di-
recte şi Parlamentului Republicii Moldova în chestiunea dată cu rugă-
mintea de a ţine cont de adevărul ştiinţific, cunoscut şi recunoscut de
toţi cercetătorii în domeniu. A făcut acest lucru şi Academia de Ştiinţe
a Moldovei prin Institutul de Lingvistică.
La modul generalizat opinia e următoarea.
E bine cunoscut faptul că glotonimul limba română a fost moşte-
nit din latină de la etnonimul romanus „care ţine de Roma”. După
opinia lui V. Pârvan, sub influenţa slavă, a înainte de n trece cu tim-
pul în â. Deci, romanus în pronunţare populară a devenit român.
Glotonimul limba românească (română) a fost denumirea vorbirii
populaţiei romanizate de pe tot teritoriul celor două mari grupuri di-
alectale romanice din nordul Dunării – muntenesc şi moldovenesc,
păstrîndu-se aici şi după formarea celor trei principate: Transilvania,
Muntenia şi Moldova.
Deşi în izvoarele istorice medievale se utiliza şi termenul limba mol-
dovenească, cărturarii şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau
prin această denumire un subdialect (grai) al limbii române comune,
112 ROMÂNĂ
dîndu-şi perfect seama de unitatea glotică românească de pe întreg
teritoriul dacoromân („Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi
limbă ca şi moldovenii...”; „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români,
iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci românească” (...)
– Dimitrie Cantemir; Moldovenii nu întreabă „ştii moldoveneşte?”, ci
„ştii româneşte?” – Miron Costin).
La sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, dar mai ales după uni-
rea principatelor de la 1859, pe baza graiurilor vorbite în Moldova,
Muntenia şi Transilvania apare şi se consolidează o limbă literară şi o
literatură clasică comună numită deja şi oficial limbă şi literatură ro-
mână.
Scriitorii clasici (Eminescu, Alecsandri, Russo, Negruzzi, Creangă
şi ceilalţi, care au fost recunoscuţi ca fiind ai noştri şi luaţi de dinco-
lo de Prut cu tot cu limbă, fireşte), scriitorii de mai tîrziu (inclusiv
Mateevici), scriitorii contemporani (începînd cu Lupan, continuînd
cu Druţă şi terminînd cu cei mai tineri), precum şi oamenii de cultură
din celelalte domenii (actori, gazetari, muzicieni, oameni de ştiinţă) au
vorbit şi au scris în această limbă literară unică.
Desigur că populaţia autohtonă dintre Prut şi Nistru, după anexarea în
1812 a acestui teritoriu de către Rusia ţaristă, a fost ruptă în mare măsură
de procesul de unificare şi statornicire a limbii literare moderne. Aici, con-
fundîndu-se denumirea graiului local cu denumirea limbii, a continuat să
se folosească neterminologic şi denumirea „limba moldovenească”.
La aceasta au contribuit şi factorii politici. În 1818, prin „Regulamentul
organizării administrative a Basarabiei”, ţarismul declară „limba mol-
dovenească” limbă oficială, alături de limba rusă (de altfel, Rusia ţaristă
prin „Regulamentul organic” decretase „limba moldovenească” drept
limbă oficială şi în Principatul Moldovei din timpul ocupaţiei acestuia
între anii 1828 şi 1834). Această situaţie însă a fost păstrată numai pînă
în 1828, cînd drept limbă oficială este recunoscută din nou doar limba
rusă, limba localnicilor fiind ulterior scoasă cu totul din uz. Denumirea
dată a fost repusă în circulaţie abia la sfîrşitul sec. XIX şi începutul sec.
XX (iarăşi în scopuri pur politice).
E bine cunoscută evoluţia politică a teritoriilor din stînga Prutului şi a
Nistrului după 1917. În 1924, a fost organizată o formaţiune politică
 ITINER AR RETROSPECTIV 113
cu anumite funcţii formale statale – Republica Autonomă Sovietică
Socialistă Moldovenească, iar apoi, în 1940, a fost creată Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească. În perioada sovietică, populaţiei
din aceste teritorii îi este impusă oficial denumirea limba moldove-
nească, care se contrapunea net limbii române (deşi în perioada 1932-
1938 în R.A.S.S.M. au fost introduse limba şi literatura română şi alfa-
betul latin, acţiune calificată ulterior ca o greşeală politică).
Deci, contrapunerea care se făcea pînă nu demult se baza pe conside-
rente de ordin politic, care nu aveau nici un suport de natură lingvisti-
că, situaţie la care nu se mai poate reveni astăzi. Prin urmare, denumi-
rea limbii literare unice, de care ne folosim cu toţii în prezent, trebuie
să fie cea adecvată, adică română.
Denumirea „moldovenesc”, „moldovenească” o poartă vorbirea popu-
lară orală folosită în Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului şi ale
Nistrului), vorbire care are reale trăsături specifice (ce n-au intrat însă
în limba literară) în comparaţie cu vorbirea din alte regiuni ale spaţiului
dunăreano-carpato-nistrean locuit de populaţia romanizată de pe aceste
teritorii. Dar ea este doar una din varietăţile întregului glotic ce poartă
denumirea generică „limba română”. În virtutea acestui fapt, denumirea
unei varietăţi nu poate fi dată întregului în totalitatea sa (căci fiecare va-
rietate se include în întreg, ca o parte indispensabilă a lui). Cu atît mai
mult cu cît pe baza diferitelor varietăţi ale întregului s-a constituit o lim-
bă de cultură (limba literară), una singură– limba română. În această
calitate ea a fost consfinţită prin tradiţii îndelungate fixate într-un corpus
solid de monumente scrise, deservind cultura comună a tuturor purtă-
torilor acestor varietăţi (inclusiv ai varietăţii moldoveneşti, care nu are şi
nu a avut niciodată o altă formă de manifestare literară bazată pe graiul
moldovenesc).
Așadar, în Republica Moldova se poate vorbi despre graiul moldove-
nesc. Moldovenească poate fi numită vorbirea orală (dialectală) de
aici. Se poate releva specificul moldovenesc al limbii române vorbite
în Moldova istorică. Dar nu se poate vorbi despre o „limbă” moldove-
nească literară, scrisă, de cultură. Substituirea termenilor nu poate fi
acceptată chiar dacă o parte din populaţie, în virtutea unor tradiţii spe-
cifice locale, a întrebuinţat şi mai întrebuinţează încă, neterminologic,
glotonimul „limba moldovenească”.
114 ROMÂNĂ
A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbă literară moldove-
nească deosebită de limba română literară comună înseamnă a legifera
un neadevăr evident, şi noi, reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem
dreptul moral să susţinem acest neadevăr.
Prin urmare, limba literară (şi în primul rînd cea scrisă), utilizată în
ultimele decenii în Republica Moldova, ca şi cea în care au scris toţi
înaintaşii noştri, este limba română. Aceasta o demonstrează cu toată
evidenţa orice scriere de-a noastră. Cu specificul dialectal moldove-
nesc n-a scris şi nu scrie nimeni în Republica Moldova.
Toţi au scris şi scriu şi în prezent respectînd întru totul normele limbii
literare comune (alte norme literare noi nu avem, ele nu există pur şi
simplu). Nerespectarea acestor norme şi acceptarea normelor graiului
moldovenesc prin ridicarea lui la rangul de limbă înseamnă renunţarea
imediată la toată tradiţia scrisă (literară şi ştiinţifică), şi în primul rînd la
toţi scriitorii clasici (inclusiv la Eminescu – „cel mai mare poet al româ-
nilor”, „Luceafărul poeziei româneşti”, şi la Creangă – cel mai moldovean
dintre scriitorii români, dar care a făcut manuale de limba română, nu de
moldovenească), ca şi la Mateevici, care au scris cu toţii în limba literară
comună, numită de ei înşişi română. Sub acest raport azi nu mai poate
fi separat Eminescu de Coşbuc, Caragiale de Alecsandri, Sadoveanu de
Rebreanu, Mateevici de Bolintineanu ş.a.m.d.
Istoria ne demonstrează printr-o mulţime de fapte reale că nu întot-
deauna denumirea limbii coincide cu denumirea statului. În cazul
Republicii Moldova, au fost multe premise şi argumente care au con-
dus la proclamarea statului moldovenesc independent (deşi era bine
cunoscută comunitatea de limbă cu România). Existenţa acestui nou
stat n-o pune la îndoială nici o ţară din lume, inclusiv România. Iată de
ce nici din punct de vedere politic astăzi nu este motivată excluderea
din circulaţie a termenului limba română. Doar e bine cunoscut faptul
că terminologia elaborată pe parcursul timpului, fixată şi folosită azi la
noi în toate actele oficiale, chiar şi în noua Constituţie, în documentele
guvernamentale şi administrative, în economie, inclusiv în industrie şi,
desigur, în ştiinţă, este parte componentă inalienabilă a limbii române
literare. Fără utilizarea acestei terminologii nu poate exista şi prospera
o societate modernă, civilizată şi nu poate fi scrisă nici o lucrare ştiin-
ţifică.
 ITINER AR RETROSPECTIV 115
Convingerea noastră este, de aceea, ca Articolul 13 din Constituţie să
fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmînd a fi formulat
în felul următor: „LIMBA DE STAT(OFICIALĂ) A REPUBLICII
MOLDOVA ESTE LIMBA ROMÂNĂ”.

Limba Română,
nr. 4 (16), 1994, p. 11-13

A Response to the request of the Parliament of the

Republic of Moldova regarding the history
and use of the term “Moldovan language”
Abstract (the opinion of the Academy’s language specialists,
approved at the Extended Meeting of the Council
of the Academy of Sciences)
Keywords: Language studies; the term “Moldovan language”;
linguistics; international research events; scientific and historical
truth; Moldavian language; Romanian language; unique literary
language; Constitution of the Republic of Moldova
Through this document, the language specialists of the Academy of Sci-
ences, supported by the Council of the Academy of Sciences, argued the
need to introduce the phrase “Romanian language” in the Constitution of
the Republic of Moldova. Based on various linguistic, historical and cultural
sources, the academic community, respecting the heritage and tradition
of the people, opts for the unity and identity of the Romanian language,
unique for all speakers, and believes that Article 13 of the Constitution
of the Republic of Moldova should be formulated as follows: “STATE LAN-
GUAGE (OFFICIAL) OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA IS THE ROMANIAN
LANGUAGE”.
116 ROMÂNĂ

Eugeniu COȘERIU
Latinitatea orientală

1. Preliminarii
Latinitatea orientală este reprezentată de ro-
mâni, adică de vorbitorii limbii latine (ori neo-
latine) orientale; iar aceasta este astăzi – şi de
multe secole – numai limba română ca limbă
istorică (opusă altor limbi istorice, ca italiana,
E.C. – (sau Eugenio Coseriu, franceza, spaniola, germana, engleza, rusa
n. 27 iulie 1921, comuna etc.), cu cele patru dialecte ale ei: dacoromân,
Mihăileni, județul Bălți, azi istroromân, aromân şi meglenoromân.
în Republica Moldova –
d. 7 septembrie 2002, Romaniştii împart Romania europeană – spa-
Tübingen, Germania) ţiul lingvistic romanic din Europa – într-o
lingvist român din
Romanie occidentală şi o Romanie orientală, se-
exil, membru de onoare al
Academiei Române (din parate prin linia Spezia-Rimini. Romania ori-
1991). Este fondatorul entală (ori apenino-balcanică) cuprinde dia-
primei școli lingvistice lectele italiene la sud de linia Spezia-Rimini,
din America de Sud și limba dalmată şi limba română. Dar în acest
al școlii lingvistice de la
caz e vorba de o unitate genealogică încă „pre-
Tübingen. Părinte a ceea ce
azi se numește lingvistica romanică”, anterioară formării limbilor roma-
integrală, Eugeniu Coșeriu nice ca limbi istorice independente şi, în ceea
este unul dintre cei mai ce priveşte limba română, anterioară întreru-
importanți lingviști ai perii totale, sau aproape totale, a contactelor
secolului XX, Doctor
Honoris Causa a aproape
între Italia – ori, mai bine zis, spaţiul ling-
50 de universități din vistic italo-romanic – şi graiurile româneşti
întreaga lume. ori preromâne –, adică spaţiul lingvistic ro-
mânesc. În afară de aceasta, criteriul genea-
logic, deşi, bineînţeles, esenţial şi primar, nu
e singurul criteriu cînd e vorba de a clasifica
limbile şi de a stabili poziţia unei limbi în ra-
 ITINER AR RETROSPECTIV 117
port cu alte limbi. Vom aplica de aceea aici mai multe criterii pentru a
stabili cu exactitate, deşi numai în linii mari, a) poziţia limbii române
între limbile romanice, b) poziţia dialectelor româneşti în cadrul lim-
bii române ca limbă istorică, c) poziţia aşa-zisei limbi moldoveneşti
în cadrul dialectului dacoromân şi în raport cu limba română comună
exemplară şi literară.

2. Cadrul teoretic al problemei

Ca să înţelegem care este locul limbii române între limbile romanice
şi care sînt raporturile dintre dialectele şi graiurile româneşti în cadrul
latinităţii orientale, trebuie să precizăm mai întîi că:
a) limbajul în general e guvernat de două principii universale, care se
află într-un raport dialectic reciproc: creativitatea (faptul că lim-
bajul este în esenţa sa activitate creatoare sau enérgeia) şi alterita-
tea (faptul că limbajul este totdeauna „şi pentru alţii”, „şi al altora”,
nu numai pentru un individ şi al unui singur individ). Creativitatea
duce pe plan istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate.
Alteritatea – solidaritatea între vorbitori – este raţiunea de a fi a lim-
bilor şi a continuităţii acestora în istorie; datorită alterităţii, limba-
jul se prezintă totdeauna sub formă de tradiţii istorice pe care le nu-
mim „limbi”. Tot alterităţii i se datorează, în fond, formarea limbilor
comune şi exemplare (standard) supradialectale, adică situate
deasupra varietăţii dialectale şi regionale a limbilor. Dar alteritatea
nu anulează creativitatea: creativităţii i se datorează „dinamica” lim-
bilor – „schimbarea lingvistică” în diacronie, într-un anumit sens
constantă – şi, în sincronie, varietatea „internă” a oricărei limbi;
b) o limbă este o tehnică istorică a vorbirii: nu un produs static, un „lu-
cru”, ci un sistem dinamic de procedee, de moduri de a produce;
c) în cadrul unei tehnici lingvistice, se pot deosebi trei niveluri: nor-
ma limbii (realizarea comună şi tradiţională a tehnicii), sistemul
limbii (constituirea opoziţiilor distinctive sau funcţionale, atît de
conţinut – semantice –, cît şi de expresie – materiale –, atît în gra-
matică, cît şi în vocabular) şi tipul limbii (principiile de structurare
funcţională, categoriile de opoziţii funcţionale ale unei limbi).
118 ROMÂNĂ
Un sistem poate corespunde mai multor norme de realizare; şi un
tip – mai multor sisteme;
d) afinitatea sau analogia între limbi diferite poate fi de trei tipuri,
care nu trebuie confundate. Ea poate fi istorică primară sau genea-
logică (datorată provenienţei din aceeaşi limbă istorică anterioară,
adică faptul că limbile respective reprezintă forme ulterioare ale
unei singure limbi anterioare, rezultatele dezvoltării istorice a unei
singure limbi), tipologică (datorată faptului că limbile respective
ţin de acelaşi tip structural, chiar fără a fi înrudite din punct de ve-
dere genealogic) şi istorică secundară sau „areală” (datorată faptu-
lui că limbile respective, independent de originea lor, aparţin unei
aceleiaşi „arii” de influenţe unilaterale sau reciproce). Analogia de
natură genealogică este atît funcţională, cît şi materială: limbile
„înrudite” în acest sens se aseamănă şi din punct de vedere mate-
rial (de exemplu, formele şi procedeele morfologice „moştenite”
ale limbii engleze se aseamănă cu forme şi procedee morfologice
ale altor limbi germanice). Analogia de natură tipologică e ana-
logie de procedee şi categorii funcţionale (de exemplu, maghiara
şi turca prezintă aceleaşi procedee generale de „aglutinare” şi de
„armonie vocalică”). Analogia de natură „areală” e în primul rînd
analogie de procedee condiţionată de influenţe: limbile unei arii
utilizează în acelaşi fel „instrumentele” (formele) lor de origine
materială diferită.
Prin urmare, limbile pot fi comparate între ele şi clasificate din aces-
te trei puncte de vedere: ele pot constitui (după G.A. Klimov) cla-
se genealogice (sau „familii lingvistice”), clase tipologice şi clase
„areale” (sau „ligi lingvistice”). Aceste clase pot, bineînţeles, să coin-
cidă; şi coincid chiar de cele mai multe ori, însă nu în mod necesar.
Cu alte cuvinte: limbile din aceeaşi familie ţin, de regulă, de acelaşi
tip lingvistic şi aparţin, de obicei, aceleiaşi arii lingvistice; ele pot
însă şi să dezvolte tipuri lingvistice diferite şi pot fi atrase în arii di-
ferite de afinitate secundară. Astfel, engleza diferă la nivelul tipului
lingvistic de celelalte limbi germanice (şi, mai ales, de limba germa-
nă); tot astfel, limba bulgară modernă prezintă un alt tip lingvistic
decît celelalte limbi slave şi, din punct de vedere areal, aparţine aşa-
zisei „ligi lingvistice balcanice”.
 ITINER AR RETROSPECTIV 119
Aceleaşi distincţii se pot aplica şi dialectelor, care, de fapt, nu sînt alt-
ceva decît limbi – sisteme lingvistice – „sintopice” (delimitate în spa-
ţiu) subordonate unei limbi istorice. Între dialectele aceleiaşi limbi
istorice există prin definiţie unitate genealogică, ele pot însă dezvolta
subtipuri diferite în cadrul aceluiaşi tip şi pot fi atrase în arii lingvisti-
ce diferite. Ba mai mult: dialectele înrudite genealogic, dar ţinînd de
sisteme dialectale diferite, pot converge într-o singură limbă istorică.
Acesta este cazul limbii italiene: italiana, ca limbă istorică, cuprinde,
datorită convergenţei din epoca preromanică şi romanică, dialecte
care, la origine, ţineau de ramuri diferite ale limbii latine vulgare;
e) schimbarea lingvistică, considerată pentru aceleaşi serii de fapte în
mai multe limbi (sau în mai multe dialecte), poate fi, din aceleaşi
motive, de trei tipuri (Klimov). În cadrul unităţii genealogice ori-
ginare, schimbarea este divergenţă şi duce la diversitate la nivelul
normei şi al sistemului, uneori şi la nivelul tipului; în cadrul unită-
ţii tipologice ea este paralelism (schimbare în acelaşi sens cît pri-
veşte principiile de structurare); şi, în cadrul unităţii „areale”, este
convergenţă. Între sistem şi normă, raportul este, formal, acelaşi
ca între tip şi sistem: sistemul se realizează în norme diferite, dar
schimbările în aceste norme sînt paralele.

3. Limbile romanice
Limbile romanice constituie, în primul rînd, o unitate genealogică: o
familie de limbi. În această familie se pot deosebi: „o subfamilie occi-
dentală” şi o „subfamilie orientală” (italiana, dalmata, româna), limba
sardă rămînînd „între” aceste două subfamilii.
În al doilea rînd, toate limbile romanice, în afară de franceza modernă,
ţin şi de acelaşi tip lingvistic care, cum am putut stabili cu altă ocazie,
nu este nici „analitic”, nici „sintetic”. Principiul de bază al acestui tip
este: determinări interne („paradigmatice”) pentru funcţiuni interne
(nerelaţionale) şi determinări externe („sintagmatice”: perifraze) pen-
tru funcţiuni externe (relaţionale).
În al treilea rînd, toate limbile romanice occidentale, împreună cu fran-
ceza şi, de data aceasta, cu italiana şi dalmata, reprezintă o arie lingvis-
tică continuă de afinitate istorică secundară datorită influenţelor co-
120 ROMÂNĂ
mune ori reciproce şi, mai ales, contribuţiei constante a latinei clasice
la formarea şi dezvoltarea acestor limbi. În această arie se pot deosebi
trei subarii: subaria galo-romanică (franceza, franco-provensala, oc-
citana cu gascona), subaria ibero-romanică (portugheza, spaniola,
catalana) şi subaria italo-romanică (italiana, cu toate dialectele ei
cele septentrionale, sarda, retoromana şi dalmata).
Aceasta explică extraordinara unitate a limbilor romanice, în afară de
franceza modernă (diferită din punct de vedere tipologic) şi de limba
română (separată din punct de vedere „areal”); cu excepţia francezei
moderne şi a românei, limbile romanice reprezintă o unitate nu numai
genealogică, ci şi tipologică şi „areală”.

4. Limba română
Care este deci poziţia limbii române între limbile romanice? Ce ne
spun în această privinţă criteriul genealogic, cel tipologic şi cel „areal”?
4.1. Din punct de vedere genealogic, limba română este, în primul
rînd, pur şi simplu latină sau neolatină în toate aspectele ei „moşte-
nite” sau dezvoltate din cele moştenite şi care reprezintă structurile ei
esenţiale. În al doilea rînd, româna ţine genealogic de Romania orienta-
lă şi prezintă deci cele mai multe coincidenţe „originare” (conservări şi
dezvoltări comune) cu italiana, mai ales cu italiana centrală şi meridio-
nală: „dacă toate limbile romanice sînt “surori”, italiana şi româna sînt
surori gemene” (G. Bonfante). În al treilea rînd, atît prin elementele
latine care-i sînt specifice (elemente păstrate numai în limba română
ori în unul sau altul din dialectele ei, mai ales în dialectul dacoromân)
şi prin coincidenţele cu alte zone conservatoare din Romania (cu sarda
– zonă „izolată” – şi cu portugheza-spaniola – zonă „laterală”, în sensul
lui M. Bartoli, ca şi româna), cît şi prin „divergenţa” originară, în ca-
drul latinei vulgare dunărene (datorită, în parte, substratului ei specific
şi influenţei greceşti vechi directe), şi prin cea ulterioară (datorită, tot
numai în parte, influenţei slave şi influenţei greceşti bizantine), limba
română reprezintă o unitate autonomă în cadrul latinităţii în gene-
ral şi în cadrul Romaniei orientale în parte. Şi anume o unitate foarte
omogenă: „Tot ceea ce deosebeşte limba română, pe de o parte, de lim-
ba latină şi, pe de alta, de celelalte limbi romanice e comun celor patru
 ITINER AR RETROSPECTIV 121
dialecte” (S. Puşcariu). În această privinţă limba română ca limbă is-
torică este, precum se ştie, mai unitară decît alte limbi romanice: mult
mai unitară decît limba istorică italiană (în care dialectele primare pre-
zintă diferenţe uneori radicale), mai unitară decît franceza şi cel puţin
tot atît de unitară ca spaniola istorică, cu cele trei dialecte primare ale
ei (astur-leonez, castilian, navaro-aragonez).
4.2. Din punct de vedere tipologic, limba română corespunde exact
tipului lingvistic romanic general (fără franceza modernă). Ba chiar
îi corespunde mai bine decît alte limbi romanice; de exemplu, prin fap-
tul că are articolul hotărît enclitic, prin marcarea dublă a multor forme
de plural (pas-paşi, cal-cai, roată-roţi, floare-flori), prin faptul că a înlo-
cuit în mod consecvent toate comparativele de tipul maior, melior etc.
Din acest punct de vedere, e mai avansat uneori dialectul dacoromân,
alteori, cel aromân; acesta din urmă, de exemplu, prin faptul că şi la
nominativ are astăzi nu numai eu, ci şi mine, şi nu numai tu, ci şi tine
(adică, de fiecare dată, formele dialectale corespondente).
4.3. Din punct de vedere areal, limba română, cu toate dialectele ei,
reprezintă o arie autonomă în spaţiul lingvistic romanic, arie opusă
marii arii romanice occidentale, adică tuturor celorlalte limbi romani-
ce: tocmai din acest punct de vedere româna este azi singura repre-
zentantă a latinităţii orientale (din punct de vedere genealogic nu e
decît o unitate secundară în cadrul Romaniei orientale; şi din punct de
vedere tipologic nu e o unitate autonomă).
Autonomia areală a limbii române în cadrul latinităţii e determinată,
în primul rînd – şi în sens negativ –, de faptul că româna s-a dezvoltat
fără influenţa constantă a latinei clasice şi în afara reţelei de influenţe
reciproce care caracterizează limbile romanice occidentale, mai ales la
nivelul limbilor comune şi literare (în limba română, influenţa latină
clasică şi neolatină occidentală e, pînă foarte tîrziu, numai marginală
şi sporadică ori indirectă). E ceea ce îl făcea pe W. Meyer-Lübke să
considere româna ca dezvoltarea cea mai „autentică” („spontană” şi
„naturală”) a limbii latine (vulgare). De altfel, o intuiţie asemănătoa-
re (deşi foarte şubred fondată şi greşit explicitată) o avusese deja M.
Raynouard, care considera limba română ca dezvoltată direct din latină,
fără faza intermediară romanică, pe care el o identifica cu provensala.
Şi nici Petru Maior nu era prea departe de aceeaşi intuiţie.
 10
10 limba Română
limba Română
10 limba
limba Română
Română
122 10
(vulgare). De
ROMÂNĂ De altfel,
altfel, o o intuiţie
intuiţie asemănătoare
asemănătoare (deşi (deşi foarte
foarte şubred
şubred fondată
fondată
(vulgare).
(vulgare).
Înşial
şi doilea
greşit
greşit De
rînd
explicitată)
explicitată) altfel,
– şiooînintuiţie
sens
avusese
avusese asemănătoare
pozitiv
deja
deja M.
M. –, Raynouard,
Raynouard,(deşi foarte
autonomia areală
care
care şubred
a
considera
considera fondată
limbii limba
limbaro-
(vulgare). De altfel, o intuiţie asemănătoare (deşi foarte şubred fondată
română
şi greşit
română
şi greşit ca
ca dezvoltată
explicitată)
dezvoltată
explicitată) o
o direct
avusese
direct
avusese din
din latină,
deja
latină,
deja M.
M. fără
fără faza
Raynouard,
faza
Raynouard, intermediară
care
intermediară
care considera
considera romanică,
limba
romanică,
limba
mâne
pe
română
e determinată
care elel
ca odezvoltată
identifica cu
decu substratul
provensala.
direct din
ei Şi
latină,
specific,
nici faza
de Maior
influenţa
Petruintermediară nu era
slavă
eraromanică,
şi de-
prea de-
de
pe care
română ca o identifica
dezvoltată provensala.
direct din latină, Şifără
nici
fără Petru
faza Maior nu
intermediară prea
romanică,
contactele
parte
pe
partecare
pe care de el în
aceeaşi
deelaceeaşio spaţiul
identifica
o identifica dunărean
intuiţie.
cu
intuiţie. cu
provensala. alte limbi
Şi nici neromanice
Petru Maior
cu provensala. Şi nici Petru Maior nu era prea de- (cărora,
nu era preaîn aria
de-
parte
parteÎn În
occidentală,de
de alaceeaşi
al doilea
doilea
li
aceeaşi se rînd –
intuiţie.
rînd
opun
intuiţie.–alte
şi în
şi în sens pozitiv
sens
substraturi, pozitiv –,ales
mai–, autonomia
autonomia
cel celtic, areală
areală aa limbii
şi influenţalimbii
române
române În
În al
e
al doilea
e determinată
determinată
doilea rînd
rînd –
– de
deşi
şi în sens
substratul
substratul
în sens pozitiv
ei
pozitiv –,
ei specific,
specific,
–, autonomia
de influenţa
de
autonomia influenţa areală
arealăslavă
slavă a
a limbii
şi de
şi de
limbii
germanică).
contactele
române
contactele e Prin
în substrat
spaţiul
determinată dunărean
în spaţiul dunărean de şi prin
cu
substratulaceste
alte limbi
cu alte limbi ei contacte
neromanice
specific,
neromanice cu
de alte
(cărora,
influenţa limbi,
(cărora, în în româna
aria
slavă occi-
şi
aria occi- de
române
contactele e determinată
în spaţiul dunăreande substratul
cu ei specific, de influenţa slavă şi de
dentală,
a fost atrasă
dentală,
contactele lili se
se opun altă
înîntr-o
opun
spaţiul alte
alte substraturi,cu alte
ligă lingvistică,
substraturi,
dunărean altemai
mai limbi
ales
limbi neromanice
aşa-zisa
ales cel
neromanice „ligăşişi(cărora,
cel celtic,
celtic, influenţa
lingvistică
influenţa
(cărora, în aria
germani-occi-
balca-
în germani-
aria occi-
că). Prin lilisubstrat
dentală,
că). Prin substrat
se opun şialte
prinsubstraturi,
aceste contacte
contacte
mai cu alte
ales alte
cel limbi, româna
celcăceltic, româna
şi
şi influenţa aa fost
fost atrasă
germani-
dentală,
nică”.
că). Acest
Prin sefapt
altăsubstrat
opunnuşi
şi
prin
alte
trebuie aceste
substraturi,
înţeles mai cu
ales
în sensul limbi,
celtic,
limba influenţa
română atrasă
germani-
ar fi fost
într-o
într-o
că). altă
Prin ligă
ligă
substrat şi prin
prin aceste
lingvistică,
lingvistică, aşa-zisa
aşa-zisa
aceste contacte
„ligă
„ligă
contacte cu
cu alte
alte limbi,
lingvistică
lingvistică româna
balcanică”.
balcanică”.
limbi, românaAcest a
a fost
Acest
fostfaptatrasă
fapt
atrasă nu
nu
numai
trebuie
într-o
trebuie
într-o ea influenţată
înţeles
altă
înţeles
altă ligă
ligă în sensulde
lingvistică,
în sensul că
lingvistică, alte
că limbi:
limba
aşa-zisa
limba română
aşa-zisa în
română
„ligă
„ligă realitate,
ar fi
lingvistică fostinfluenţele
numai
balcanică”.
ar fi fostbalcanică”.
lingvistică ea au
Acest
numai ea influenţată
Acest fost
influenţată fapt
faptreci-
de
nu
de
nu
trebuie
alte
alte înţeles
limbi:
limbi: în
în în sensul
realitate,
realitate, că limba au
influenţele
influenţele auromână
fost
fost ar fi fost numai
reciproce.
reciproce. Cum
Cum ea influenţată
am
am arătat
arătat de
de de
mai
mai
proce.
trebuie
multe
alte
Cumînţeles
ori
limbi: (v.,
în
am de
arătat
în sensul
exemplu,
realitate,
de mai
că limba
influenţele
multe
Balkanismenau
românăori (v.,
fost
ar fidefost
oder
reciproce.
exemplu,
numai ea
romanismen?,
Cum am
Balkanismen
influenţată de
Fakten
arătat de und
mai
multe
alte ori (v.,
limbi: de exemplu,
în realitate, Balkanismen
influenţele au fost oder reciproce.romanismen?,
Cum am arătat Fakten de undmai
oder
multeromanismen?,
Theorien,
Theorien,ori (v.,
multe ori (v.,
de exemplu,
Tübingen,
Tübingen,
de exemplu,
Fakten
1982,
1982, p.und
Balkanismen
p. Theorien,
37-43),
37-43),
Balkanismen
oder
latina
latina Tübingen,
romanismen?,
dunăreană
oderdunăreană
romanismen?,
1982, p. 37-43),
Fakten
şi preromâna
şi preromâna
Fakten und
und
au
au
contribuit
Theorien,
contribuit
latina dunăreană
Theorien, în
în modşidecisiv
Tübingen,
mod
Tübingen, decisiv
1982,
preromâna
1982, la constituirea
la constituirea
p.
p. 37-43),
au
37-43), ligii lingvistice
latina
ligii
contribuit
latina lingvistice
dunăreană
în mod
dunăreană balcanice;
şi preromâna
balcanice;
decisiv
şi la
preromâna şiconsti-
şi foarte
foarte au
au
contribuit
multe
multe în mod decisiv
„balcanisme”
„balcanisme” sînt
sînt la constituirea
totodată
totodată „romanisme”.
„romanisme”. ligii lingvistice balcanice; şi foarte
contribuit
tuirea ligii în mod
lingvistice decisiv la
balcanice; constituirea
şi„romanisme”.
foarte ligii lingvistice
multe „balcanisme” balcanice; şi
sîntcu foarte
multe 4.4.
multe4.4. Poziţia limbii
„balcanisme”
Poziţia
„balcanisme” limbii
sînt
sîntromâne
totodată
române
totodată între
între limbile romanice,
limbile
„romanisme”. romanice, în conformitate
în conformitate cutoto-
cele
cele
trei criterii
4.4.
dată „romanisme”.
trei criterii de
de clasificare
clasificare pe
pe care
care le-am
le-amlimbile adoptat,
4.4. Poziţia limbii române între limbile romanice, în conformitate cu cele
Poziţia limbii române între romanice,
adoptat, este,
este, înaşadar,
conformitate
aşadar, următoarea:
cu
următoarea: cele
trei
trei criterii
criterii de de clasificare
clasificare pe pe care
care le-am
le-am adoptat,
adoptat, este, este, aşadar,
aşadar, următoarea:
următoarea:

––––– frontiera lingvistice frontiera genealogică

genealogică între
între „Romania „Romaniaşioccidenta-
occidentală” „Romania
„Romania
––––– frontiera
orientală”
––––– orientală” frontiera genealogică
genealogică
lă” şi „Romania între
între „Romania occidentală” şi „Romania
oriental㔄Romania occidentală” şi „Romania
limită tipologică
orientală”
+ + + + limită limită
limită tipologică
tipologică
limită „areală”
tipologică
-+
+ -++-+ - -+
+ + limită
limită
limite
„areală”
limită „areală”
„areală”
de arii secundare
...........
-- -- -- -- -- limite de arii secundare
...........
........... limitelimite
dede ariiarii secundare
secundare

5. DIALECTUL DACOROMÂN
5.
5. DIALECTUL
DIALECTUL DACOROMÂN
DACOROMÂN
5. Dialectul dacoromân
5.1. În procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică
5.1. În procesul de formare a unei limbi istorice schimbarea lingvistică
este în 5.1. În
În procesul
acelaşi
5.1. procesul de
de formare
timp divergenţă
formare a
a unei
(faţă delimbi
unei limba
limbi istorice schimbarea
anterioară)
istorice lingvistică
convergenţă,
şi convergenţă,
schimbarea lingvistică
5.1. Însemantică,
este
atît
procesul
în acelaşi de
timp
cît
formare
divergenţă
şi
a unei
materială (faţă
(prin
limbi
de istorice
limba
răspîndirea
schimbarea
anterioară)
inovaţiilorşide
lingvistică
convergenţă,
la vorbi-
un vorbi-
este
atît în acelaşi
semantică, timp
lacît
unşidivergenţă
materială (faţă
(prin de limba
răspîndirea anterioară) şi convergenţă,
este
atîtîn
tor la acelaşi
altul, detimp
semantică, cît şidivergenţă
grai la altul);
materială (faţă
şi, se
(prin de limba inovaţiilor
înţelege,
răspîndirea şianterioară)
paralelism,
inovaţiilor de
de la
şiînun
la un vorbi-
conver-
măsura
măsura
vorbi-
tor
în la
care altul, de la
schimbarea un grai
e la altul);
realizare aşi, se înţelege,
posibilităţilor şi paralelism,
aceluiaşi sistem în
în norme
măsura
norme
genţă,
tor la
diferiteatît semantică,
altul, de la un cît
grai şi
la materială
altul); şi, se(prin răspîndirea
înţelege, şi inovaţiilor
paralelism, în de la
măsura
în
în care ori
care
diferite
realizare progresivă
schimbarea
schimbarea
ori realizare
e realizare a
e realizare
progresivă a aaceluiaşi
a tip lingvistic
posibilităţilor
posibilităţilor
aceluiaşi tip
aceluiaşi
aceluiaşi
lingvistic
în sistem
în
sistemeîn
sistem
sisteme
diferite.
norme
îndiferite.
norme
diferite.
unPrintr-o
vorbitor
diferite ori la altul, de
realizare la un graiaînla
divergenţă-convergenţă
progresivă altul);sens
acest
aceluiaşi şi, se
tip în înţelege,
cadrul în
lingvistic şi paralelism,
latinei vulgare
sisteme
du-
du-
diferite.
Printr-o
nărene divergenţă-convergenţă
s-a ajuns la ceea ce numim în acest
„românasens în cadrul
comună” latinei vulgare
(Urrumänisch). Pe
du-
Pe
în cînd
măsura
Printr-o
nărene în carecaschimbarea
divergenţă-convergenţă
s-a e realizare
în acest afuncţional
sens posibilităţilor
în cadrul aceluiaşi
latinei vulgare sis-
du-
nărene s-a ajuns
divergenţaajuns la ceea
laatare,
ceeaca ce
ceşinumim „româna
paralelismul
numim „româna comună”
comună” (Urrumänisch).
şi conservările
(Urrumänisch). Pe
(adică
(adică
Pe
tem în
cînd norme
divergenţa
„neschimbarea”), diferite
ca ori
atare,
nu realizare
ca
implică şi progresivă
paralelismul
unitate „areală”, a aceluiaşi
funcţional şi tip lingvistic
conservările
convergenţa, mai ales cea
în
(adică
cea
cînd divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţional şi conservările (adică
„neschimbarea”),
„neschimbarea”), nu nu implică
implică unitate
unitate „areală”,
„areală”, convergenţa,
convergenţa, mai mai ales
ales cea
cea
 ITINER AR RETROSPECTIV 123
sisteme diferite. Printr-o divergenţă-convergenţă în acest sens în cadrul
latinei vulgare dunărene s-a ajuns la ceea ce numim „româna comună”
(Urrumänisch). Pe cînd divergenţa ca atare, ca şi paralelismul funcţio-
nal şi conservările (adică „neschimbarea”), nu implică unitate „areală”,
convergenţa, mai ales cea materială (fonetică şi morfologică), implică
o astfel de unitate. Între graiurile preromâne a existat deci continuitate
„areală”. Altfel nu ne putem explica trăsăturile care, nefiind nici simple
conservări, nici fapte de paralelism numai funcţional (şi nu totodată şi
material), sînt totuşi comune tuturor dialectelor, nici inovaţiile de ace-
laşi fel (ca, de exemplu, palatalizarea labialelor) care se întîlnesc în cel
puţin două dialecte. Aceasta nu înseamnă că româna comună trebuie
să fi fost o unitate cu totul omogenă (nu există limbi „naturale” mo-
nolitic unitare!), nici că tot ceea ce, în unele graiuri româneşti, e dez-
voltare de fapte latino-vulgare trebuie să fi fost cîndva comun tuturor
dialectelor, nici că inovaţiile care separă astăzi dialectele româneşti ar fi
toate ulterioare fazei românei comune. Înseamnă numai că în spaţiul
lingvistic preromân au existat curente de convergenţă care au ajuns
să cucerească în întregime acest spaţiu şi altele care au cucerit numai o
parte din acelaşi spaţiu, şi altele care au atins numai acele graiuri care
urmau să constituie mai tîrziu dialectele limbii române. De altfel, chiar
şi dialectul dacoromân, atît de unitar în comparaţie cu multe dialecte
ale altor limbi romanice, e, foarte probabil, produsul unei convergenţe
între două tipuri de graiuri (continuate, în parte, de cel moldovenesc
şi de cel muntenesc). Tot rezultatul unei convergenţe, la un nivel mai
înalt, este şi limba română comună (Gemeinrumänisch) şi literară: în
acest proces de convergenţă – cu puţine excepţii (cum ar fi cea a difton-
gului îi în cîine, pîine, mîini, care, de altfel, nici pînă astăzi nu e cu totul
general în limba scrisă, şi încă mai puţin în limba vorbită) – fiecare grai
(comun şi literar) a renunţat la anumite trăsături regionale în favoarea
altor trăsături mai generale ori susţinute de tradiţia scrisă. Astfel, la
nivelul „exemplar” al acestei limbi, avem astăzi, pe de o parte, zînă, zic,
nu dzînă, dzîc; cer, cine, nu šer, šine; joc, ger, nu žoc, žer, dar, pe de altă
parte, cred, văd, aud, pun, spun, nu crez, văz, auz, pui, spui; uşă, mătuşă,
nu uşe, mătuşe.
Această ultimă convergenţă priveşte numai dialectul dacoromân.
După despărţirea geografică a dialectelor (care, de altfel, n-a fost nici
subită, nici simultană), procesele de convergenţă nu s-au mai produs
124 ROMÂNĂ
în tot spaţiul lingvistic românesc, ci numai în fiecare dialect în parte, în
dialectele sud-dunărene în mai mică măsură decît în dialectul dacoro-
mân şi, în general, numai la nivelul graiurilor regionale. Încercarea de
a elabora o limbă comună daco-macedo-română a rămas o încercare
izolată; încercările unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene de a introduce
aromânisme (de ex., vrută pentru „iubită”) în dacoromâna literară n-au
avut nici un efect asupra limbii române comune şi influenţa dacoro-
mână asupra aromânei e numai sporadică ori superficială şi limitată la
nivelul cult şi literar.
5.2. Poziţia dialectului dacoromân în cadrul limbii istorice române e
rezultatul acestor procese de divergenţă şi convergenţă anterioare şi
ulterioare despărţirii dialectelor, precum şi al influenţelor exercitate
asupra acestui dialect, mai ales după despărţirea sa de celelalte dialecte.
5.2.1. Din punct de vedere genealogic, dialectul dacoromân este
astăzi, pe de o parte, cel care păstrează cele mai multe elemente lati-
ne specifice şi nespecifice şi, pe de alta, cel mai „avansat” sub raport
fonetic şi gramatical (de exemplu, în ceea ce priveşte dezvoltarea siste-
mului verbal şi formarea cuvintelor); celelalte dialecte sînt, în general,
mult mai conservatoare şi mai puţin „dezvoltate”.
5.2.2. Din punct de vedere tipologic, toate dialectele româneşti ţin
de acelaşi tip lingvistic. Dar, în cadrul acestui tip romanic general (cu
excepţia francezei moderne), dialectul dacoromân a dezvoltat un sub-
tip caracterizat prin hipertrofia determinării, mai ales a determină-
rii nominale. Astfel, în dacoromână avem nu numai omu-l, ci şi cel bun,
cei doi, şi, mai puţin generalizate în vorbirea curentă (şi deloc în unele
graiuri), al doilea, al meu, ai mei, ale mele, avem „articolul ordinal” -lea
(al patru-lea) şi „articolul pronominal” -a (acesta, acela, aceştia, acestea,
atîta, unora, altora, căruia, aşa, în vorbirea curentă şi în cea populară sau
regional, şi acuma, aicea, atuncea, alăturea, uniia, alţiia etc.). De acelaşi
fenomen general ţin: prepoziţiile compuse (din, de la, dintre, prin, prin-
tre, peste, despre etc.), sistematic dezvoltate şi mult mai numeroase în
dacoromână decît în celelalte dialecte; vocativul de identificare cu -le,
-o, -lor: domnule, dracule, porcule, prostule, proasto, porcilor (= „tu, care
eşti x”, „voi, care sînteţi x”); diferenţierea strictă dintre identitatea „ex-
ternă” sau „reciprocă” (acelaşi om), identitatea „internă” sau „reflexivă”
(eu însumi, omul însuşi) şi identitatea „iterativă” (tot eu, tot acela, tot
 ITINER AR RETROSPECTIV 125
acolo, tot atunci), pe ca morfem nu numai „de acuzativ”, ci şi de deter-
minare (cf. caut un prieten / îl caut pe un prieten) etc. Hipertrofia deter-
minării (nominale), considerată de E. Lewy drept trăsătura tipologică
caracteristică a limbii române, e caracteristică, în realitate, numai pen-
tru dialectul dacoromân.
5.2.3. Din punct de vedere „areal”, dialectul dacoromân e caracte-
rizat:
a) prin influenţa maghiară, influenţă, ce-i drept, limitată la vocabular,
dar care uneori a pătruns pînă în vocabularul de bază, atît în graiuri, cît şi
în limba comună (chip, fel, gînd, neam, oraş, seamă, a bănui, a cheltui etc.);
b) prin faptul că a dezvoltat o limbă comună şi literară supradialectală;
c) prin influenţa latină clasică şi neolatină occidentală (nu numai
franceză) la nivelul limbii comune şi literare. Această influenţă n-a fost
numai adoptare pasivă de elemente latine şi occidentale în cadrul lim-
bajelor tehnice şi ştiinţifice, ci şi adaptare la sistemul limbii române,
dezvoltare de virtualităţi ale acestei limbi, creaţie sistematică stimulată
doar de influenţa occidentală (aşa, de exemplu, în domeniul verbelor,
avem astăzi, în „familia” lui a duce, pe lîngă a aduce, şi a conduce, a intro-
duce, a produce, a reduce, a traduce etc., în „familia” lui a pune, pe lîngă a
apune, a supune, şi a depune, a impune, a opune, a propune etc.). Foarte
multe dintre aceste elemente au fost integrate în limba vorbita „uzuală”
(Umgangssprache) şi multe au pătruns şi în graiurile populare. Astăzi,
nu mai putem vorbi şi scrie româneşte, la un nivel cîtuşi de puţin cult,
fără neologisme latino-occidentale.
Prin influenţa maghiară, dacoromâna n-a fost atrasă într-o altă arie
lingvistică (aşa cum n-a fost atrasă în alte arii prin influenţa neogreacă
şi turcească). Prin influenţa latino-occidentală însă – influenţă care în-
cepe cu primele scrieri şi tipărituri în limba română, dar devine masivă
în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea şi mai ales în sec. al XIX-lea –, da-
coromâna cultă, fără a fi desprinsă de „liga lingvistică balcanică”, a fost
reintegrată în aria culturală romanică şi constituie astăzi doar o subarie
cu trăsături specifice în spaţiul lingvistic romanic. În schimb, celelal-
te dialecte n-au ajuns să dezvolte norme idiomatice supraregionale;
nici măcar dialectul aromân, singurul orientat în acest sens, prin faptul
că posedă literatură scrisă, n-a avansat prea mult în această direcţie şi
126 ROMÂNĂ
se află încă într-o fază incipientă. În afară de aceasta, prin influenţele
masive care s-au exercitat asupra lor, dialectele sud-dunărene au fost
atrase în subarii diferite în cadrul „ariei balcanice”: istroromâna – prin
influenţa croată, aromâna – prin influenţa neogreacă, meglenoromâna
– prin influenţa greacă şi bulgară.

6. Aşa-zisa „limbă moldovenească”

Zic „aşa-zisa”, fiindcă o limbă moldovenească diferită de limba româ-
nă, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există;
e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără
nici o bază reală.
6.1. Din punct de vedere genealogic, limba vorbită de populaţia
băştinaşă şi majoritară dintre Prut şi Nistru – şi, în parte, şi dincolo
de Nistru – ţine de dialectul dacoromân. Tot ceea ce e caracteristic
pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte dialecte româ-
neşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din
Transnistria. Ba mai mult: acest grai nu constituie nici măcar un
grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar
fi graiul bănăţean sau cel maramureşean.
6.1.1. Din punct de vedere tipologic, graiul „basarabean” ţine de ti-
pul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia (adică
cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân,
cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”:
multe forme „înaintate” în acest sens (ca uniia, alţiia, aicea, atuncea, sau
chiar aşă-ia, atîta-ia, acolo-ia, aista-ia) sînt caracteristice şi pentru graiul
popular şi regional din Basarabia.
6.1.2. Şi din punct de vedere „areal”, graiul basarabean e cuprins
în aria dacoromână, prezentînd aceleaşi trăsături caracteristice, in-
clusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei
dezvoltare şi fixare au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi o seamă
de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor stră-
ine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică. Rusificarea
sistematică (mult mai intensă sub comunism decît sub ţarism) a
eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare. A implicat numai
 ITINER AR RETROSPECTIV 127
adoptarea limbii ruse pe lîngă limba română sau, cel mult, pierderea
limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori:
a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai
mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care,
în vorbirea populară, şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele
esenţiale. Rusismele de semantică şi sintaxă (calcurile lingvistice),
frecvente în vorbirea vorbitorilor bilingvi (care, din lipsă de educaţie
lingvistică românească, nu cunosc în aceeaşi măsură şi cu suficientă
diferenţiere ambele limbi), sînt totuşi şi pînă astăzi numai fapte de
interferenţă, lipsite de orice regularitate; şi, din perspectiva limbii
române, sînt numai greşeli de limbă – greşeli pe care vorbitorii mo-
nolingvi sau practic monolingvi (în particular, ţăranii) nu le comit, şi
intelectualii scrupuloşi în întrebuinţarea limbii le evită, nu reguli şi
norme noi integrate în sistemul lingvistic. În fonetică, pronunţa-
rea velară a lui I, care se observă la unii vorbitori culţi, nu are valoare
fonologică şi nu e populară; iar palatalizările tipic ruseşti nici nu se
constată în vorbirea autohtonilor. Şi rusismele de vocabular, oricît
de numeroase ar fi, ţin de vastul domeniu al nomenclaturilor
„tehnice”, nu de lexicul structurat, şi n-au pătruns în vocabularul
de bază. Într-un cuvînt, în graiul basarabean autentic, nu se constată
nici un fapt comparabil, de exemplu, cu adoptarea aspectului verbal
de tip slav în istroromână, cu fonemele δ, γ, θ din aromână ori cu îm-
prumuturile lexicale relativ recente care au pătruns în lexicul structu-
rat şi în vocabularul de bază al dialectelor sud-dunărene.
6.1.3. Susţinătorii existenţei unei limbi „moldoveneşti”, con-
fundînd criteriul genealogic cu criteriul „areal” şi istoria lingvis-
tică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent
de importanţa influenţei ruseşti „interne”, limba moldovenească s-ar
fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă
printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negati-
vă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării
Basarabiei la Imperiul Rus, în 1812. Cu alte cuvinte, graiul moldo-
venesc din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, se-
parate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în direcţii diferite (unul rămînînd
moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încît frontiera Prutului
ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă.
128 ROMÂNĂ
E o teză lipsită de orice temei, fiindcă:
a) din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit
niciodată (şi nici pînă acum) de limba vorbită în dreapta Prutului;
b) acest grai nu ţine numai de graiul „moldovenesc”;
c) linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există nici
un fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe gra-
iul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului);
d) graiurile din dreapta şi din stînga Prutului, româneşti dintotdea-
una, se considerau şi explicit româneşti cu mult înainte de anexarea
Basarabiei de către ruşi.
În realitate, din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean
nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu
constituie o limbă, alta decît limba română, nici un dialect al limbii
române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici un grai autonom în
cadrul dialectului dacoromân, ba chiar nici un subgrai autonom în ca-
drul graiului dacoromân moldovenesc: e numai secţiunea din stînga
Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care-l con-
statăm în dreapta Prutului. Cum se poate convinge oricine, consul-
tînd hărţile din Atlasul lingvistic român (care cuprinde şi Basarabia
întreagă şi cîteva puncte din Transnistria) şi comparîndu-le cu hărţile
din Atlasul lingvistic moldovenesc, graiul din nordul şi din centrul
Basarabiei ţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care, precum
se ştie, se întinde şi în nordul Transilvaniei (şi, în nord, numeroase
izoglose unesc graiul basarabean cu toate graiurile din nordul spaţiului
lingvistic românesc, pînă în Maramureş), iar graiul din sud ţine de
graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi
(singura deosebire e că în Basarabia limitele între graiul moldovenesc
şi cel muntean se prezintă ceva mai la sud decît în dreapta Prutului).
Nici o izoglosă esenţială nu corespunde liniei Prutului: nici una
nu merge de la nord la sud; toate merg de la vest la est, tăind linia
Prutului de-a curmezişul.
Am examinat în această privinţă hărţile sintetice din ALRM. Şi rezul-
tatul e următorul: în toate cazurile în care Basarabia constituie o zonă
lingvistică continuă (sau practic continuă), această zonă întrece cu mult
 ITINER AR RETROSPECTIV 129
graniţele Basarabiei, cuprinzînd o mare parte din teritoriul lingvistic ro-
mânesc; şi, de multe ori, formele respective coincid cu cele din limba
comună şi literară. De cele mai multe ori însă, Basarabia nu constitu-
ie o singură zonă continuă, ci cel puţin două zone, cu forme care
se prezintă şi în dreapta Prutului, nefiind deci specifice Basarabiei
în aceste zone. Şi, în anumite cazuri, formele din sud (munteneşti!) se
prezintă pînă şi dincolo de Nistru (unde corespund, probabil, unei co-
lonizări din sud ori teritoriului episcopiei Proilavei). Formele în acelaşi
timp generale (cuprinzînd toată Basarabia) şi specifice (cu limita la Prut)
se constată extrem de rar, şi numai în vocabular. Numai aproape specific
şi aproape general e pleşcat „chel” (care, apare şi în Bucovina şi pentru
care, în sud, apare şi chel); generale, dar nu cu totul specifice, sînt lăn-
ţuh – lănţug „lanţ” (înregistrat şi în Bucovina de Nord) şi baistruc „copil
din flori” (înregistrat şi în Bucovina şi într-un punct din Moldova din
dreapta Prutului); specifice, dar nu absolut generale, sînt grieri „creieri”
şi cleioancă „muşama”; cu totul specifice şi generale (cel puţin după acest
atlas) sînt numai sobor „catedrală” şi sărnice „chibrituri”. Şi chiar dacă toa-
te aceste forme şi alte cîteva ar fi generale şi totodată specifice, asemenea
elemente n-ar putea asigura autonomia graiului basarabean. Cu cîteva
cleioance, cu cîteva sărnice şi cu cîţiva baistruci nu se face o limbă!
Graiurile din stînga şi din dreapta Prutului n-au evoluat deci în direcţii
diferite „încă din epoca ţaristă”, dat fiind că şi pe la 1940 erau, în fond,
identice. Prin urmare, teza existenţei unei limbi moldoveneşti
diferite de limba română este, atunci cînd e de bună-credinţă, o
iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar cînd e de rea-cre-
dinţă, e o fraudă ştiinţifică.
6.1.4. Dar să admitem că nu e vorba de graiurile populare, ci de limba
„cultă” – de limba comună (supradialectală) şi literară –, ştiind că nu
e just să se compare la acelaşi nivel limba cultă din dreapta Prutului
cu graiurile populare din Basarabia, deşi existenţa unei limbi moldo-
veneşti autonome se afirmă tocmai cu privire la aceste graiuri şi deşi
genealogia limbilor şi dialectelor nu se stabileşte pe baza formelor lor
culte, comune sau literare, care sînt un produs ulterior al unităţilor
genealogice. În acest sens, e cel puţin ciudat că stagnarea şi împilarea
limbii române („moldoveneşti”) în Basarabia în timpul regimului ţa-
rist şi dezvoltarea liberă şi organică a aceleiaşi limbi în dreapta Prutului
130 ROMÂNĂ
se prezintă ca argumente pentru a susţine că ar fi devenit două limbi
diferite. Dar aceste argumente implică cel puţin faptul că o limbă „cul-
tă” (comună şi literară) exista deja în Basarabia la data anexării acestei
părţi a Moldovei la Imperiul Rus.
Într-adevăr, această limbă exista. Era limba care s-a mai predat în unele
şcoli pînă ce a fost strict interzisă (pe la 1870) şi cea a actelor publice,
cîte s-au mai scris în limba română în primii ani ai ocupaţiei ruseşti; şi
era limba care s-a citit în slujba religioasă pînă cînd – tot pe la 1870 –
cărţile româneşti („moldoveneşti”) au fost scoase din biserici şi arse,
din ordinul arhiepiscopului rus Pavel. Această limbă era limba română
cultă, în acea variantă a ei care se folosea în Moldova, variantă care pre-
zenta, fără îndoială, unele trăsături regionale „moldoveneşti”, dar pre-
zenta în primul rînd toate trăsăturile devenite pînă atunci româneşti
generale la acest nivel: trăsături proprii tradiţiei culte moldoveneşti,
dar mai ales trăsături la origine „munteneşti’“, corespunzătoare tradi-
ţiei coresiene, consacrate de Biblia moldo-munteană de la Bucureşti
(1688), şi de mult generalizate în limba română scrisă. Şi această lim-
bă se putea considera şi „moldovenească”, dat fiind că se folosea
în Moldova, dar se considera în primul rînd românească, adică
destinată tuturor românilor (pe atunci nimeni nu se gîndea că
„moldovenesc” s-ar putea afla în opoziţie cu „românesc”). Deci nu
a „devenit” limbă română de abia după 1812, printr-o ulterioară influ-
enţă muntenească şi prin adoptarea de neologisme latine şi occidenta-
le: deja aşa-zisa Cazanie a lui Varlaam (1643!), prima carte tipărită în
Moldova, se intitulează Carte românească de învăţătură şi se adre-
sează întregii „seminţii româneşti”; şi numai cu cîteva decenii mai tîr-
ziu, Dosoftei numeşte limba în care scrie exclusiv „limbă rumânească”.
Să admitem, provizoriu, şi că limba cultă ar fi rămas în Basarabia la
stadiul de dezvoltare la care ajunsese în 1812. Chiar şi în acest caz, a
susţine că, din acest motiv, ar fi devenit, împreună cu graiurile popu-
lare care-i corespund, altceva decît ceea ce era, adică nu o formă sau
o variantă a limbii române literare, ci o nouă limbă romanică, în rînd
cu italiana, spaniola etc. (ba chiar şi cu... româna!), şi că, deci, graiu-
rile identice din stînga şi din dreapta Prutului ar ţine de două limbi
romanice diferite, nu e numai absurd, ci e de-a dreptul ridicol. Şi frauda
rămîne fraudă; numai că devine încă mai gravă.
 ITINER AR RETROSPECTIV 131
Dar, în realitate, stagnarea limbii culte în Basarabia nici n-a fost tota-
lă; şi a fost mai mult cantitativă – privind numărul vorbitorilor care
o cunoşteau şi o cultivau – decît „calitativă” ori structurală. Cărţile
româneşti tipărite în dreapta Prutului au mai circulat mult timp în
Basarabia: la început liber şi apoi, mai mult sau mai puţin, clandestin;
cărţi în limba română s-au tipărit pînă destul de tîrziu şi la Chişinău,
mai ales – dar nu exclusiv! – pentru uzul bisericesc; intelectualii din
cele două părţi ale Moldovei au rămas cît s-a putut în contact între ei;
şi – lucru încă mai important – modelul ideal de limbă al scriitorilor
şi intelectualilor basarabeni – atît al celor rămaşi în Basarabia, de la
Stamati la Mateevici, cît şi, fireşte, al celor trecuţi „în Ţară”, de la Alecu
Russo şi Donici pînă la Hasdeu şi pînă la Stere – a fost totdeauna lim-
ba cultă şi literară din Principate şi apoi din România. Şi tocmai un
basarabean ca Alecu Russo a scris pagini dintre cele mai lucide, mai
inteligente şi mai cumpătate despre dezvoltarea şi cultivarea limbii ro-
mâne comune şi literare. Ca să nu mai vorbim de cît a făcut Hasdeu
pentru progresul românismului şi pentru afirmarea unităţii limbii ro-
mâneşti de pretutindeni. În tot acest timp, nimeni nu se îndoia de
identitatea limbii „moldoveneşti” cu limba română; nici măcar
guvernul rus, deşi o numea „moldovenească”; altfel nu s-ar fi în-
grijit să interzică importul de cărţi româneşti în Basarabia. Tot în
epoca ţaristă, basarabeanul I. Hîncu (Ghinkulov), în gramatica sa pu-
blicată la Petersburg în 1840, numeşte limba română „valaho-moldavă”
(valacho-moldavskij jazyk) şi romynskij jazyk, şi preferă această ultimă
denumire, pe care o consideră mai cuprinzătoare şi mai adecvată; iar
I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865
şi destinat şcolilor din Basarabia („compusă pentru sholele elementare
şi IV classe gimnasiale”): Cursulu primitivu de limba rumână [cu litere
latine!] Nacial’nyj kurs rumynskogo jazyka. Limba moldovenească
„diferită de limba română” e o himeră născocită mult mai tîrziu,
în Transnistria sovietică.
6.2. Dar, dacă o limbă moldovenească deosebită de limba română nu a
existat şi nu există ca rezultat al unui proces „natural” şi normal în dez-
voltarea istorică a limbilor de cultură, nu s-ar putea construi artificial o
asemenea limbă, tot la nivelul limbii culte şi literare, şi anume pe baza
graiurilor populare locale? Lingvistica aplicată cunoaşte doar, în situaţii
speciale, şi planificarea rapidă a limbilor comune. S-ar putea, se înţelege,
132 ROMÂNĂ
şi chiar s-a şi putut, cu rezultatele pe care le cunoaştem cu toţii: e tocmai
ceea ce s-a întreprins în Transnistria sovietică şi s-a încercat apoi şi în
Basarabia, după a doua ocupaţie rusească, cea comunistă. Dar această în-
treprindere a fost şi rămîne contradictorie din punct de vedere raţional,
absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic.
A fost o întreprindere contradictorie fiindcă: a) îşi propunea să elabo-
reze o nouă limbă „naţională”, adică corespunzătoare identităţii etnice
şi tradiţiilor poporului „moldovenesc”, dar în acelaşi timp deosebită
de limba română, şi deci necorespunzătoare aceleiaşi identităţi etnice
şi aceloraşi tradiţii; b) aspira la o limbă „populară” (fără neologisme
latineşti şi romanice occidentale, „pe care norodul nu le înţelege”), dar
în acelaşi timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori cre-
ate ad-hoc, adesea prin procedee neobişnuite în limbile romanice sau
chiar contrare normelor acestor limbi); c) preconiza o limbă strict au-
tohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) şi în acelaşi timp exclusivă,
ceea ce, cum am văzut, e imposibil, dat fiind că graiurile româneşti din
stînga Prutului nu constituie o unitate lingvistică omogenă, nici o uni-
tate delimitabilă faţă de graiurile din dreapta Prutului.
Din punct de vedere istoric şi practic, aceeaşi întreprindere a fost de
la bun început o absurditate, fiindcă poporul „moldovenesc” nu se
afla în situaţia specială a unui popor „nou”, încă lipsit de limbă comu-
nă şi literară: dispunea de mult, şi la acest nivel, de o limbă proprie;
anume de limba comună şi literară românească. Şi sub regimul so-
vietic, cînd au vrut să se exprime în limba lor, scriitorii de vază din
Republica Moldovenească – de la Druţă, Grigore Vieru, Liviu Damian
la Matcovschi, Cimpoi, Dabija şi atîţia alţii – au scris pur şi simplu în
limba română cultă şi literară, deşi uneori cu justificabile regionalis-
me. Au optat deci spontan pentru produsul istoric natural, nu pentru
surogatul hibrid care li se oferea cu atîta insistenţă. Altfel n-ar fi putut
corespunde tradiţiilor autentice ale limbii culte şi ale graiului popular
din Basarabia.
În sfîrşit, întreprinderea sovietică „moldovenistă” a fost utopică, fi-
indcă îşi propunea un scop utopic: acela de a separa „limba moldo-
venească” de limba română. Scop care nu putea fi nicidecum atins.
Căci, oricîte rusisme ar fi adoptat şi cu oricîte creaţii ad-hoc s-ar fi
încărcat, o limbă bazată pe graiurile „moldoveneşti” şi care păstra
 ITINER AR RETROSPECTIV 133
structurile esenţiale ale acestora nu putea fi altceva decît o formă a
limbii române; o formă, fără îndoială, aberantă şi hibridă, anacro-
nică şi absurdă, dar totuşi formă a limbii române, ba chiar numai
a dialectului dacoromân. Şi, fireşte, nu putea avea nici un efect asupra
poziţiei genealogice a graiurilor populare pe care se baza: nu le putea
separa de limba română şi, cu atît mai puţin, nu le putea transforma în
altă limbă romanică. Un dialect primar al unei limbi istorice se poate
într-adevăr despărţi printr-un proces de divergenţă de această limbă şi
deveni cu timpul o altă limbă istorică autonomă. Dar graiurile „moldo-
veneşti”, repet, nu constituie un dialect primar al limbii române şi nici
măcar un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân.
Toate acestea explică şi falimentul total al limbii „moldoveneşti” artifi-
ciale în Basarabia. Această limbă a putut fi un timp impusă; dar nu s-a
putut impune nici în popor, nici între intelectuali. Dimpotrivă: după
nu mulţi ani, a fost înlăturată, nu numai datorită luptei deliberate a
scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci şi datorită bunu-
lui-simţ al vorbitorilor. Şi, de îndată ce limba cultă din Basarabia şi-a
regăsit făgaşul ei natural de dezvoltare, norma ideală care s-a impus a
fost cea a limbii române comune şi literare. În cursul procesului de re-
naţionalizare şi de normalizare a limbii culte, care a urmat (şi încă nu
s-a încheiat), întrebarea pe care, implicit, şi-au pus-o vorbitorii conşti-
enţi de identitatea lor etnică şi culturală în toate cazurile îndoielnice a
fost: „Cum se spune în limba română?”, nu: „Cum ar trebui să se spună
în limba moldovenească?”. Nu „românismele”, ci rusismele de formă şi
conţinut şi creaţiile ad-hoc au fost (şi continuă să fie) eliminate printr-o
operaţie constantă de „selecţie naturală”. De pe urma limbii artifici-
ale rămîne, ca o stafie, numai ideea greşită a unei „limbi moldo-
veneşti” deosebite de limba română, şi numai la răuvoitori şi la
vorbitorii naivi şi contaminaţi de ideologia sovietică.
6.2.1. De altfel, utopia „limbii moldoveneşti” a fost numai manifesta-
rea lingvistică a unei întreprinderi mult mai vaste. Într-adevăr, frauda
ştiinţifică nu s-a mărginit şi nu se putea mărgini la limbă. Un ne-
adevăr susţinut conştient nu poate trăi singur; are nevoie de alte
neadevăruri, pe care le şi implică.
De la limbă s-a trecut deci la literatură şi apoi la toate celelalte forme
ale culturii. Se ştie la ce aberaţii s-a ajuns cu privire la literatură într-
134 ROMÂNĂ
o anumită perioadă a „moldovenismului” sovietic. Numai scriitorii
moldoveni dinainte de 1812 au putut fi acceptaţi fără nici o greutate
ca scriitori de limbă „moldovenească” (ce-i drept, „veche”) şi deci ca
reprezentanţi ai tradiţiei literaturii „moldoveneşti”. Scriitorii români
din alte regiuni – de la cronicarii munteni la Şcoala Ardeleană şi la
Caragiale, Coşbuc, Arghezi, Goga, Rebreanu etc. – au fost, se înţelege,
excluşi din această tradiţie: ar fi scris în altă limbă (în limba română)
şi ar fi ţinut deci de o literatură „străină” (la Chişinău cărţile româneşti
se găseau, cînd se găseau, numai la librăria de cărţi străine). Probleme
speciale se puneau însă cu privire la scriitorii moldoveni „occidentali”
de după 1812. Cînd au încetat moldovenii din dreapta Prutului să fie
„moldoveni” şi au devenit „români”? În 1812? În 1859, odată cu uni-
rea Principatelor? Ori numai cîndva după 1859? După soluţia care se
dădea acestei false probleme, Negruzzi şi Alecsandri au fost, alternativ,
„moldoveni”, „români”, şi „moldo-români”; Eminescu şi Creangă, cu
precădere „români”; iar scriitorii de mai tîrziu, exclusiv „români”. Aşa
s-a ajuns să se pretindă că pînă şi Sadoveanu – fiind scriitor „român” –
ar fi trebuit „tradus” în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu
ar fi comentat, cu rostirea lui moldavă: „Audz mişăii! Sî ma traducî
pi mini în limba me!” Şi, dacă ar fi fost coerenţi, susţinătorii „limbii
moldoveneşti” ar fi trebuit să-i considere scriitori de limbă străină şi pe
toţi prozatorii şi poeţii basarabeni, cel puţin pînă la 1940 – pe Stamati,
Russo, Donici, Hasdeu, Mateevici, Buzdugan, Stere etc. –, fiindcă şi
aceştia au scris toţi, şi au vrut să scrie, româneşte, nu „moldoveneşte”.
Cine ar mai fi rămas atunci în literatura „moldovenească” propriu-zisă?
Tot de la limbă s-a trecut la popoare şi la identitatea etnică, istorică şi
culturală a acestora. Dat fiind că limba „moldovenească” trebuia să fie
altă limbă decît limba română, cu atît mai mult trebuia să fie alte limbi
dialectele româneşti sud-dunărene. Şi acestor limbi diferite trebuiau să
le corespundă, ca entităţi diferite, popoarele care le vorbesc. Deci, nu
o singură limbă romanică orientală, limba română, şi un singur popor
neolatin în Europa dunăreană, ci cinci limbi romanice şi, prin urmare,
cinci popoare neolatine (mai mult sau mai puţin slavizate): istroromâ-
nii, aromânii, meglenoromânii, „românii” (dacoromânii!) şi „moldo-
venii”. Mai ales „românii” (inclusiv moldovenii „români” din dreapta
Prutului) trebuiau să devină un popor străin şi chiar un popor duşman
moldovenilor. Aşa, între altele, „ocupanţii români” ar fi oprimat cultura
 ITINER AR RETROSPECTIV 135
naţională a moldovenilor şi ar fi impus în Basarabia, între 1918 şi 1940,
cultura lor străină şi o limbă pe care „norodul nu o înţelegea” (poate
norodul ucrainean, rus sau găgăuz, că doar norodul moldovenesc nu
putea să nu-şi înţeleagă limba). S-a ajuns astfel la binecunoscuta falsifi-
care a întregii istorii, nu numai culturale, ci şi politice, a moldovenilor
şi a tuturor românilor.
Multe din aceste aberaţii au fost, ce-i drept, retractate sau, cel puţin,
nuanţate, în literatura ştiinţifică de nivel superior. Chiar şi utopia ling-
vistică s-a năruit. Dar convingerile nebuloase pe care le produseseră
la nivelul ideologiei populare naive au persistat şi încă mai persistă.
Utopia trece, efectele rămîn.
6.2.2. Acţiunea „moldovenistă” sovietică s-a prezentat totdeauna şi
explicit ca avînd în primul rînd un scop politic, în aparenţă, generos
şi nobil: acela de a afirma şi a promova identitatea naţională specifică a
poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru).
E adevărat că scopul a fost în primul rînd, ba chiar exclusiv, politic.
Dar de generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba dacă ţi-
nem seama de premisele reale ale acestei acţiuni şi de sensul în care ea a
înţeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu
se afirmă negîndu-i-o şi suprimîndu-i-o. Nu se afirmă identitatea po-
porului „moldovenesc” din stînga Prutului separîndu-l de tradiţiile sale
autentice – reprezentate în primul rînd de limba pe care o vorbeşte –,
desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile
istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid. Aceasta nu e afirmare, ci,
dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale a po-
porului „moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte,
cu un neologism binevenit, „mancurtizare”. Şi „mancurtizarea” e genocid
etnico-cultural. Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi
„moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe
care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, de-
lict nu mai puţin grav decît genocidul rasial, chiar dacă nu implică
eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi me-
moriei lor istorice.
6.3. Ni se spune însă că, cel puţin pentru o parte din „moldovenişti”,
problema limbii nu s-ar mai pune în aceşti termeni, ci numai ca o ches-
tiune de nume: se ştie şi se recunoaşte că limba română şi limba mol-
136 ROMÂNĂ
dovenească sînt una şi aceeaşi limbă şi se propune numai să se numeas-
că cu două nume diferite („română” în România, „moldovenească” în
Republica Moldova).
Dar şi această versiune „discretă” e lipsită de fundament. Limba ro-
mână n-a fost niciodată numită – şi nu se poate numi – „română” sau
„moldovenească”, fiindcă român, românesc şi moldovean, moldovenesc nu
sînt termeni de acelaşi rang semantic (moldovean, moldovenesc se află la
nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, maramureşean,
pe cînd român, românesc e termen general pentru toată limba română
istorică şi pentru limba română comună şi literară); a fost numită cînd-
va, mai ales de străini, „moldavă sau valahă”, ceea ce nu e acelaşi lucru.
Şi, în lingvistică, „moldovenesc”, cu privire la limbă, se aplică numai
unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arie nu coincide cu
Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar limba „moldove-
nească”, fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cu acest
grai şi nu trebuie confundată cu el. Pe de altă parte, „moldoveni” nu
sînt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitorii
Moldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni; şi aceştia
nu numesc limba lor comună şi literară „moldovenească”, ci „română”
sau „românească”. Singurul argument care se prezintă în favoarea de-
numirii duble e că aceeaşi limbă se vorbeşte în două state diferite. Dar
nu e un argument valabil. Limba germană nu se numeşte „austriacă”
în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, „sta-
touniteană” (?) în Statele Unite etc. Pe lîngă aceasta, limba română nu
se vorbeşte numai în România şi în Republica Moldova, ci şi în afara
graniţelor acestor ţări, şi ne întrebăm, dacă se admite denumirea dublă,
cum ar trebui să se numească limba vorbită de românii din Ucraina,
din Ungaria, din Serbia, din Bulgaria?
Pe de altă parte, denumirea dublă duce la aceleaşi confuzii ca şi teoria
celor două limbi diferite şi poate implica aceleaşi urmări cît priveşte
identitatea etnică şi culturală a vorbitorilor. Într-o statistică ucraineană
publicată în Occident ni se spune că în Ucraina, printre alte minorităţi,
locuiesc 140.000 de români şi 330.000 de moldoveni. „Românii” sînt
cei din nordul Bucovinei, din ţinutul Herţa şi din Rutenia subcarpati-
că, „moldovenii” – cei din nordul şi sudul Basarabiei şi din Transnistria
ucraineană. Şi în regiunea Cernăuţi moldovenii din Boian sînt „ro-
 ITINER AR RETROSPECTIV 137
mâni”, fiindcă vorbesc „limba română”, iar cei din Noua Suliţă sînt
„moldoveni”, fiindcă vorbesc „limba moldovenească”, deşi vorbesc cu
toţii exact aceeaşi limbă. Tot în presa occidentală citim că în Republica
Moldova se vorbeşte o limbă “înrudită” cu limba română. Cît de înru-
dită e, nu ni se spune. Ca germana cu persana, ca germana cu engleza,
sau cam ca germana de la Potsdam cu cea de la Berlin? Şi chiar pe mine
m-a întrebat cu multă mirare, la Moscova, un profesor universitar, cum
de mă puteam înţelege cu două studente din Bălţi, vorbind ele mol-
doveneşte şi eu româneşte; şi cînd i-am spus că e aceeaşi limbă, m-a
privit cu neîncredere şi suspiciune; pe el, la şcoală şi la universitate, îl
învăţaseră altceva.
Absurdităţile şi aberaţiile sovieto-moldoveniste au ajuns foarte depar-
te şi au pătruns foarte adînc în ideologia vulgară din multe ţări. Nu e
bine deci să le mai facem şi noi concesii.

***
Nu putem încheia altfel decît cu judecata pe care am emis-o pe baza
faptelor reale şi în cadrul teoretic pe care ni l-am propus: a promova
sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba româ-
nă este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă,
ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o
absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a
identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de geno-
cid etnico-cultural.
Cîteva cuvinte şi cu privire la apelul pe care ne propunem să-l adresăm
Parlamentului Republicii Moldova.
S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor
Români dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română
în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem drep-
tul să impunem Parlamentului unui stat independent numele pe care
trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul: avem
datoria. Nu, se înţelege, să-i „impunem” ceva, ci să-i arătăm care este
adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire
împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea
138 ROMÂNĂ
avea urmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi
permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai
vinovat decît cine comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respec-
tăm acest Parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună-credinţă,
doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identi-
tatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică,
cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a po-
pulaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul
de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei.

Limba Română, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25.

Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români.
Iaşi-Chişinău, 6-9 iunie 1994

Oriental Latinity
Keywords: Historical language; genealogical unit; Romanian lin-
guistic space; Romanian dialects; so-called Moldavian language;
Abstract linguistic area; Daco-Romanian dialect; Romanian speech from
Bessarabia and Transnistria; Russification of speakers; autono-
mous linguistic unit; scientific fraud; Soviet “Moldovenism”; crime
of ethno-cultural genocide; scientific truth; ethnic and cultural
identity; the Parliament of the Republic of Moldova
During the 5th Congress of Romanian Philologists (Iași-Chisinau, June 6-9,
1994), Eugeniu Coșeriu gave a general presentation of the typology of the
neolatin languages, focusing on the place of the Romanian language and
the current state of the Daco-Romanian dialect. The presentation contains
a rigorous argumentation (in terms of genealogy, typology and area) of
the thesis regarding the unity of the Daco-Romanian dialect. The linguist
insists on the scientific frauds committed by the supporters of the theories
that deny its unity, and their unsuccessful attempt to create a “Moldovan
language” on the Eastern bank of river Prut, as a separate language com-
pared to the Romanian language.
 ITINER AR RETROSPECTIV 139

Nicolae CORLĂTEANU
Româna literară în Republica Moldova:
istorie şi actualitate

1. Ori de cîte ori mă aflu în situaţia de a vorbi într-un mediu rural sau
al unor oameni mai puţin versaţi în problemele lingvistice, obişnuiesc
să-mi încep cuvîntul cu adresarea: „Oameni buni”, pe care am auzit-o
şi am practicat-o mereu în convorbirile nu numai cu sătenii mei cara-
cuieni, ci şi cu alţi locuitori în timpul investigaţiilor dialectologice şi
folclorice realizate pe teritoriul republicii noastre şi al Bucovinei. În
continuare, le spuneam ce aveam de spus în moldoveneşte, aşa cum
eram deprins a vorbi de la mama, tata, fraţii şi surorile mele, de la toţi
consătenii şi concetăţenii mei. Şi totdeauna m-au priceput şi am ajuns
la bună înţelegere.
Acum mi s-a oferit ocazia să mă înfăţişez în incinta Parlamentului
Republicii Moldova, ai cărui deputaţi din actuala legislatură sînt în
marea lor majoritate oameni de la ţară, feciori şi fiice de ţărani, dar care
astăzi – mulţi dintre ei – nu mai mînuiesc sapa şi cazmaua, coasa, îm-
blăciul şi plugul, ci sînt cu studii superioare de specialitate, au ajuns
în posturi de conducere (agronomi, ingineri, învăţători, profesori, me-
dici, ziarişti etc.). Făcînd carte la Universitatea de Stat din Moldova şi
la alte instituţii de învăţămînt superior, ei au devenit doctori în diverse
ştiinţe, profesori de liceu şi profesori universitari, conducători de în-
treprinderi industriale, nu numai la sate, ci şi la oraşe, scriitori de vază,
oameni de înaltă cultură. Dvs., domnilor deputaţi, prin voinţa poporu-
lui nostru, aţi ajuns acum la cîrma legislaţiei noastre, întocmiţi legile.
Şi totuşi, omul simplu de la ţară, ca şi cel plecat de curînd de acolo şi
care trăieşte acum o viaţă nouă, deşi are alte preocupări în epoca noas-
tră de dezvoltare rapidă a ştiinţei şi tehnicii, nu uită de cele ce i s-au
întipărit în inimă şi în suflet de la moşi şi strămoşi. Cred că are mare
dreptate Petru Cărare cînd spune:
140 ROMÂNĂ
Eu n-am ucis ţăranul din mine
Şi, dacă-n vîrtejuri de timp nou
A fost să schimb eu plugul pe stilou,
Tot asudînd îmi capăt drept la pîine.
De altfel, problema legăturii indestructibile dintre generaţii, adaptabi-
litatea la noile condiţii de viaţă i-a preocupat pe mulţi oameni de cultu-
ră şi, în special, pe scriitori. T. Arghezi, de exemplu, reda cu deosebită
emoţie gîndul:
Ca să schimbăm, acum, întîia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară
Bătrînii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Această experienţă a vieţii generaţiile mai în vîrstă au adunat-o pentru
a uşura calea celor tineri spre cuceririle ştiinţei, progresul tehnic, spre
atingerea idealurilor supreme de păstrare şi dezvoltare a tradiţiilor secu-
lare, pentru a ridica neamul nostru strămoşesc la un nou nivel de ştiinţă,
cultură, aşezîndu-l alături, în rînd cu toate popoarele civilizate ale lumii.
În această convorbire cu dumneavoastră, doresc să mă adresez cu ace-
leaşi cuvinte, moştenite de noi de la strămoşi:
– Oameni buni! Hai să explicăm, să lămurim pe înţelesul tuturor unele
probleme şi să ajungem la o bună înţelegere şi în privinţa chestiunilor
ce privesc limba noastră, ca să nu mai menţinem tensiunile, neliniştea:
nici a noastră, nici a celorlalţi concetăţeni, mai ales a celor conduşi de
avînt tineresc.
1.1. Zicînd acestea, cu învoirea dumneavoastră, mă voi strădui să-mi
expun părerile asupra următoarelor teme, ce vor fi continuate mai în
detaliu de oratorii care vor urma la cuvînt:
a) Limba vorbită a graiurilor şi limba literară;
b) Româna literară – sinteză a specificului lingvistic romanic est-
european;
c) Mihai Eminescu, despre sursele de formare a românei literare;
d) Integrarea noastră în spiritualitatea europeană şi mondială.
 ITINER AR RETROSPECTIV 141

A. Limba vorbită a graiurilor şi limba literară

2. Din multitudinea de probleme ce privesc limba ca fenomen social,
ca principal mijloc de comunicare a gîndurilor şi sentimentelor uma-
ne, m-am hotărît să expun aici pe scurt relaţiile dintre vorbirea vie –
graiurile, limba de conversaţie, pe de o parte, şi limba literară, limba
exemplară – cum o numesc unii, pe de alta.
Ceea ce caracterizează în mod deosebit vorbirea vie este prezenţa ne-
mijlocită a doi, trei (în orice caz nu prea mulţi) vorbitori, posibilitatea
de a indica în mod nemijlocit un obiect concret despre care se discută,
uneori chiar arătîndu-l cu degetul (iată-l, iaca, vezi!). În asemenea con-
diţii se cere o precizie mai mică în exprimare, fără prea mulţi termeni
ştiinţifici sau tehnici de specialitate, se recurge frecvent la folosirea pro-
numelor demonstrative (acesta, acela, chiar şi la formele lor dialectale
aista, asta, aiasta, ăla) etc. Caracterul de dialog exclude utilizarea pro-
poziţiilor mai lungi şi complicate. Se admit şi unele repetări. Ca mij-
loace suplimentare de expresie apar mimica, gesturile, intonaţia. Nu mai
menţionăm faptul că în vorbirea vie mai apar cîteodată greşeli care pot
trece uneori şi neobservate, cuvinte străine nelalocul lor sau alte aba-
teri de la normele literare. Cele mai frecvente sînt rostirile populare ca:
tişior, chişior sau scurtat: cior – ţi-ai spalat cioarili (rostirea literară cere
forma picior). Nu sînt recunoscute literare nici formele morfologice di-
alectale ca să şie, să ştibă (literar – să fie, să ştie), precum şi construcţiile
sintactice de tipul ce tu faci? (literar – ce faci tu?). Abundente sînt şi aba-
terile de la normele lexicale. Cînd auzim vorbindu-se, chipurile, în mol-
doveneşte: acolo palucesc butîlşili, el îi zaslujenîi, l-o lişît, altă astanovkă
şi multe altele de acelaşi fel, mai putem spune că e vorba de limba
noastră? Nu! Acestea sînt cuvinte şi forme luate din diverse limbi. Nu
e vorba aici nici de limba noastră, nici de cea rusă, ci de un ghiveci
lingvistic. Asemenea vorbire macaronică circula pe vremea ocupaţiei
austriece şi în Bucovina, cînd amestecul lingvistic includea germana.
„Ein popă ging odată mit o iapă zum căpăstru. Aber de ia un zeit încoa-
ce iapa wollte nicht să meargă. Haide, iapă, sagte popa, aber iapa în veci
se culcă.” Lucrurile acestea întotdeauna se luau în rîs. Astfel, în come-
diile lui V. Alecsandri cucoana Chiriţa vorbea cu francezul Charles
despre fleurs de coucou (flori de cuc) şi de tambour d’instruction (dobă
de carte). Ruşii au avut şi ei chiriţa lor. În 1840-1844, scriitorul Ivan
142 ROMÂNĂ
Petrovici Meatlev a publicat poemul Сенсации и замечания госпожи
Курдюковой за границей дан л’этранже, în care apar versuri macaro-
nice ca Je ne dis pas la каша / Манная avec de пенки; / Поросёнок sous
le хрен etc., etc. Iar la noi, astăzi, auzim deseori curiozităţi lingvistice
ca cele citate, rostite chiar în serios în convorbirile obişnuite nu numai
dintre oameni puţin instruiţi.
Mergînd pe această cale, se poate ajunge în genere la o asimilare depli-
nă, cînd vorbirea corectă va fi înlocuită cu totul prin mijloace lexico-
gramaticale ce aparţin altor limbi.
Se observă totuşi în ultima vreme o anumită tendinţă – ce-i drept, foarte
timidă – de a corecta într-o oarecare măsură situaţia. Am surprins con-
vorbiri dintre diferite persoane, mai ales tinere, de felul: „Asta-i după
potrebnosti. – Da pe moldoveneşte? – După necesitate. – Şi voobşce aşă-i.–
Da moldoveneşte? – În general”. Trebuie deci să fim mereu atenţi la felul
cum vorbim, să ne controlăm mijloacele de exprimare.
Acum despre limba literară. Ea a luat naştere, mai întîi de toate, în for-
mă scrisă, de aceea cere mai multă atenţie şi precizie în alegerea cu-
vintelor, o construire mai adecvată şi îngrijită a propoziţiilor, o dife-
renţiere mai vădită din punct de vedere stilistic. În vorbirea literară se
utilizează frecvent cuvintele cu sens abstract (aspect, ipoteză, respectiv
etc.), termenii ştiinţifici şi tehnici (micron, proton). Se impune aici fo-
losirea corectă şi obligatorie a articolului posesiv (al, a, ai, ale) şi a altor
particularităţi gramaticale normative.
Oamenii de înaltă cultură, scriitorii în special, au sesizat foarte bine
această diferenţiere. Se întreba odată poetul clasic rus A. Puşkin:
„Poate oare limba scrisă să se asemene întru totul cu limba vorbită?”. Şi
răspundea: „Nu, tot aşa după cum limba vorbită nu se poate asemăna
întru totul cu cea scrisă... Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă
cu expresii născute în vorbire, dar nu trebuie să renunţe la cele dobîn-
dite în decursul secolelor. A scrie numai cu mijloacele limbii vorbite
înseamnă a nu şti limba” – încheia poetul rus.
Sînt importante şi instructive şi părerile altor maeştri ai cuvîntului.
Scriitorul italian Edmondo de Amicis (1846-1908) considera că „dife-
renţa dintre limba vorbită şi cea scrisă ne reaminteşte deosebirea din-
tre fugă şi un mers liniştit” (autorul avea în vedere, probabil, mai ales
 ITINER AR RETROSPECTIV 143
tempoul rapid de vorbire al italienilor). Englezul B. Shaw (1856-1950)
preciza: „Sînt cincizeci de feluri de a spune da şi cinci sute de a spune
nu, dar numai un singur mod de a scrie aceasta”.
Limba literară, mai ales cea scrisă, adresîndu-se unui public larg, poar-
tă un caracter monologic sub forma unei stilizări a modului oral de
comunicare. Are loc ceea ce se numeşte proces de sublimare, perfecţio-
nare, înălţare la cel mai înalt grad de desăvîrşire a vorbirii vii, populare.
Limba literară este un idiom cu caracter universal, funcţionînd în toate
sferele de activitate umană a entităţii etnice respective. Limba literară
are un caracter supradialectal, ea e superioară dialectelor, graiurilor,
vorbirii populare vii, mijloacelor expresive de conversaţie obişnuită,
degajată, nestingherită.

B. Româna literară – sinteză

a specificului lingvistic romanic est-european
3. E de subliniat în mod special că la procesul de formare şi stabilizare
a limbii române literare moderne, unice pentru toţi românii (moldo-
veni, munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşeni etc.), au parti-
cipat reprezentanţii tuturor provinciilor istorice româneşti, după cum
constata şi academicianul rus V. F. Şişmariov.
Adevăraţii ctitori ai acestei forme sublimate a romanităţii lingvistice
orientale – limba română literară – au fost: muntenii Ion Heliade-
Rădulescu, Cezar Bolliac, moldovenii Gh. Asachi, C. Negruzzi, arde-
lenii G. Bariţ, A. Mureşanu ş.a. Toţi aceştia înţelegeau că în procesul
de formare a unei limbi literare (ca cele ce se stabiliseră deja în Spania,
Franţa, Italia, precum şi în Portugalia) nu se pot limita (în noile con-
diţii de dezvoltare socială şi economică a secolului al XIX-lea) doar la
mijloacele expresive ale vorbirii populare din cutare sau cutare ţinut
românesc, ci erau necesare resurse de îmbogăţire din toate ţinuturile
şi din alte limbi, în special din latină – ca bază de formare a tuturor
limbilor romanice literare moderne, de asemenea, din aceste limbi ro-
manice actuale.
Ion Heliade-Rădulescu scria: „Noi nu ne împrumutăm, ci luăm cu
îndrăzneală de la maica noastră (latina) moştenire şi de la surorile
144 ROMÂNĂ
noastre (limbile romanice apusene) partea ce ni se cuvine”. Aplicînd
în practică acest principiu, el a căutat să pună în circulaţie o serie în-
treagă de cuvinte, considerate atunci ca neologisme (deputat, instanţă,
procuror, tribunal, reciproc etc.). În acelaşi timp, HeIiade-Rădulescu ce-
rea „să lucrăm limba”, ceea ce însemna că aceste cuvinte, luate din alte
Iimbi, trebuiau adaptate „după genul şi natura limbii noastre”. Deci, nu
se cade a spune, de exemplu, ca în greceşte, patriotismos, cliros etc., ci
patriotism, cler. El se pronunţa categoric împotriva traducerilor ling-
vistice artificiale (calcurilor) de tipul: cuvîntelnic (în loc de dicţionar),
neîmpărţit (atom), asupragrăit (predicat), aniadzănoapte (nord) ş.a. Ca
să anihileze deosebirile regionale „în pronunţie, în materie, în formă şi
în fraze” (adică ceea ce astăzi numim dialectisme – N. C.) în 1828, la
Sibiu, Heliade-Rădulescu a publicat o gramatică pe baza tuturor celor-
lalte lucrări similare cunoscute de el (S. Micu şi Gh. Şincai, Ienăchiţă
Văcărescu, I. Molnar ş.a.).
Heliade a purtat o vie corespondenţă cu ardeleanul G.Bariţ şi moldo-
veanul C. Negruzzi, apărînd ca un veritabil animator cultural, dînd do-
vadă de multă înţelepciune în procesul de creare a unei limbi literare
unice pentru românii de pretutindeni pe baza subdialectelor dacoro-
mânei. Heliade-Rădulescu socotea că „singurul mijloc ca să ne unim
la scris şi să ne facem o limbă generală literară este să urmăm limbii cei
bisericeşti şi pe tipii ei să facă cineva şi limba filozofului, matematicu-
lui, politicului”. Aceasta însemna că pe baza limbii folosite în textele
vechi, scrise în corespundere cu limba vorbită, recurgîndu-se – în ve-
derea creării terminologiei filozofice, ştiinţifice şi social-politice – la
mijloacele de limbă din latină şi din limbile romanice occidentale, să se
completeze golurile din sistemul lexical şi gramatical al limbii române
literare.
Contactele dintre cei trei oameni de cultură din cele trei provincii se
realizau şi prin publicarea de articole, schiţe literare, traduceri în re-
vistele şi ziarele timpului. Astfel, în revista de sub direcţia lui Heliade
„Curier de ambe sexe”, C. Negruzzi şi-a publicat schiţa Cum am învăţat
româneşte (nu moldoveneşte!, deşi Negruzzi era moldovean!), recu-
noscînd că el a învăţat limba maternă de la ardeleanul P. Maior. Tot în
revista lui Heliade-Rădulescu, moldoveanul C. Negruzzi a publicat tra-
ducerea în limba română a povestirii Cîrjaliul şi cea a poemului Şalul
 ITINER AR RETROSPECTIV 145
negru – ambele de A. Puşkin. În aceeaşi revistă, C. Negruzzi a publicat
nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul şi poemul Aprodul Purice,
iar V. Alecsandri a apărut cu o serie de poezii populare din Moldova.
În tipografia lui Heliade-Rădulescu a fost publicată în româneşte tra-
ducerea lui Al. Donici a poemului Ţiganii de A. Puşkin. Ardeleanul G.
Bariţ a tipărit şi el mai multe articole în ziarele lui Heliade-Rădulescu.
C. Negruzzi vorbea cu admiraţie despre această activitate de pînă la
1848 a lui I. Heliade-Rădulescu, numindu-l „vindecător” al limbii ro-
mâne. E de subliniat că o caracterizare similară prezenta mai tîrziu şi
M. Eminescu în ziarul Timpul (21 noiembrie 1881). „El (Heliade)
scria cum vorbeşte, viul grai a fost dascălul său de stil. Prin el limba s-a
dezbărat de formele convenţionale de scriere din evul mediu şi ale căr-
ţilor eclesiastice, a devenit unealta sigură pentru mînuirea oricărei idei
moderne (sublinierea mea – N. C.). Din acest punct de vedere, Heliade-
Rădulescu a fost cel dintîi scriitor modern al românilor şi părintele ace-
lei limbi literare pe care o întrebuinţăm astăzi. Chipul propus de el în
1828 pentru încetăţenirea termenilor tehnici, a termenilor noi pentru
idei nouă se urmează şi se recomandă şi astăzi ca cel mai potrivit” –
încheia Eminescu. Meritul mare al lui I. Heliade-Rădulescu constă în
faptul că el s-a străduit să absoarbă din cultura europeană marile valori
spirituale ale umaniţăţii, adaptîndu-le la necesităţile timpului şi îm-
brăcîndu-le într-o haină lingvistică aleasă – româna literară.

C. Mihai Eminescu despre

sursele de formare a românei literare
4. Trei izvoare principale considera M. Eminescu că trebuie puse la
baza formării şi a dezvoltării limbii române literare:
a) vorbirea vie, limba vorbită pe întregul masiv romanic nord-dună-
rean (moldoveni, munteni, ardeleni, olteni, basarabeni, bucovineni
etc.);
b) tradiţia lingvistică şi literară, cuprinsă în cărţile noastre vechi (lite-
ratura religioasă şi cea populară, operele cronicarilor);
c) mijloacele de limbă folosite de scriitorii de mare talent, numiţi scri-
itori clasici.
146 ROMÂNĂ
4.1. Relaţiile dintre vorbirea vie a graiurilor, pe de o parte, şi limba li-
terară (sub forma ei scrisă, mai ales), pe de alta, Eminescu le considera
ca raporturi dialectice între general şi particular, căci fundamentalul
şi principalul încorporează diversitatea. „Aceste dialecte – scria poe-
tul – stau în acelaşi raport cu limba scrisă, ca şi mulţimea concretă de
fiinţe organice de acelaşi fel, însă totuşi deosebite de ele.” Este ceea ce
numim astăzi (E. Coşeriu ş.a.) proces de abstractizare succesivă: întîi
actul concret de vorbire (prima etapă de abstractizare), apoi elimina-
rea individualului şi generalizarea socialului (a doua etapă de abstrac-
tizare).
În epoca modernă a limbii literare aspectul ei scris (dar şi cel literar
oral) se deosebeşte în plan sincronic de varianta populară (şi de cele
regionale) printr-o aplicare mai strictă şi mai consecventă a sistemu-
lui de norme academice, fixate în dicţionare şi în gramatici. Normele
literare constituie un sistem de reguli unitare de întrebuinţare a mijloa-
celor expresive ce conferă limbii literare o anumită stabilitate, unitate,
ferind-o de utilizări subiective şi incorecte.
4.2. S-a spus, pe drept cuvînt, că Eminescu a fost cel mai harnic scri-
itor, care citea mereu cărţile înaintaşilor săi, medita asupra fiecărui
cuvînt folosit de ei. În acest mod, în scrierile sale poetul căuta totdeau-
na cuvîntul ce exprimă adevărul.
Poetul nota: „În hîrţoage vechi am descoperit mai multe formaţii sin-
tactice fermecătoare, mai multe timpuri, care au fost uitate, apoi con-
juncţii, prepoziţii şi adverbe şi chiar două moduri noi, deşi defective”.
În acest tezaur al limbii vechi a aflat Eminescu, de exemplu, acea formă
expresivă de mai mult ca perfect analitic, care apare şi în Luceafărul:
Iar apa, unde a fost căzut
În cercuri se roteşte.
El scotea în evidenţă importanţa cărţilor vechi, avînd în vedere toate
operele scrise în perioada preclasică, mai ales cele ale cronicarilor mol-
doveni şi munteni.
4.3. În diverse articole eminesciene aflăm aprecieri elogioase la adresa
scriitorilor moldoveni. Astfel el sublinia că Varlaam „a făcut ca limba
noastră să fie aceeaşi, una şi nedespărţită în palat, în colibă”, că Negruzzi
 ITINER AR RETROSPECTIV 147
este „cel mai bun prozaist”, iar Alecsandri – „cel mai mare poet al nos-
tru, care străbate secolele” şi deşteaptă „dorul ţării străbune”.
În acelaşi timp, Eminescu avea cuvinte de laudă pentru scriitorii mun-
teni şi ardeleni: „Eliad zidea din visuri şi din basme seculare / Delta
biblicelor sînte, profeţiilor amare”, „Bolliac cînta iobagul ş-a lui lanţuri
de aramă”, „L-ale ţării flamuri negre Cîrlova oştirea cheamă”, „Mureşan
scutură lanţul cu-a lui voce ruginită ...Preot deşteptării noastre, semne-
lor vremii profet”.
4.4. Cele trei surse de constituire şi dezvoltare a limbii literare se cer
a fi îmbinate în mod raţional, fără a exclude sau a exagera rolul uneia
dintre ele. Procesul de selecţionare a celor mai adecvate mijloace ex-
presive se realizează în mod conştient şi efectiv prin stabilizarea nor-
melor literare.
La ce se poate ajunge, dacă se recurge cu preponderenţă la caracteristi-
cile fonetice şi la structurile gramaticale exclusiv populare (denaturate
încă în fel şi chip), ne arată practica lingvistică din fosta R.A.S.S.M. în
perioada 1924-1940, cînd apăreau mostre de tipul: şinşiancă, slăbăşiu-
ne militară, stare întrenorodnică, guvern de coroli sau calchieri directe de
tipul: crudărie, cruzîme (din rus. „materie primă”), „unirea soartei isto-
rişe, aşa cum şi cu unirea lind’ii şi alcătuinţii naţionale” sau împrumuturi
inutile denaturate de felul: zădăşili, crujoaşili, iaceişili, krasnîi ugolok,
komnatî ş. a.
Altă extremă se încercase anterior în unele lucrări lingvistice şi litera-
re ale latiniştilor şi italieniştilor în secolul al XIX-lea, supuse satirei lui
C. Negruzzi în Muza de la Burdujeni.
Calea dreaptă, care constă în folosirea echilibrată a celor trei surse,
urmată adecvat şi consecvent în dezvoltarea limbii române litera-
re, a fost realizată de adepţii curentului tradiţionalist (I. Heliade-
Rădulescu [primul preşedinte al Academiei Române], C. Negruzzi,
G. Bariţ, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, AI. Russo, Gr. Alexandrescu,
D. Bolintineanu), apoi de M. Eminescu, I. Creangă, B.-P. Hasdeu,
I.L. Caragiale, G. Coşbuc, Al. Vlahuţă ş.a.
Toată lumea înţelege acum că limba literară constituie o unitate ling-
vistică spaţială şi structurală de rang superior, avînd o răspîndire te-
148 ROMÂNĂ
ritorială şi socială generală şi structură riguros normată, ce asigură în
modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gîndurilor şi sentimen-
telor vorbitorilor unui popor. Limba literară reprezintă tot ce conţine
mai de preţ vorbirea vie, graiurile de pe întregul teritoriu al poporului
dat. Ea constituie un diasistem, care s-a format în decursul secolelor.
Pentru a ajunge la starea contemporană a limbii lor literare, francezilor
le-a trebuit nu mai puţin de opt secole: a fost nevoie să apară scriitori
clasici, consideraţi drept modele de folosire a mijloacelor expresive ale
limbii franceze. Ruşii au avut nevoie nu mai puţin de cinci veacuri ca să
ajungă la nivelul lui A. Puşkin, F. Dostoevski, L. Tolstoi.
De la primele texte scrise în limba română şi pînă la apariţia clasi-
cilor literaturii române au trecut de asemenea nu mai puţin de pa-
tru sau cinci secole. Pînă în 1812, limbajul vorbit pe teritoriul din
estul Prutului era inclus în procesul general de dezvoltare a limbii
pe întregul masiv romanic nord-dunărean. După această dată, timp
de 106 ani vorbirea vie din Basarabia s-a dezvoltat spontan, fără a
se cizela, a se perfecţiona şi fără a beneficia eficient de îmbogăţirea
resurselor expresive din perioada clasicismului lingvistic şi literar
român. Despre condiţiile deosebit de vitrege în care s-a aflat graiul
basarabean vorbea clar academicianul rus V. F. Şişmariov, specificînd
lipsa limbii naţionale în învăţămînt, administraţie, ştiinţă, cultură,
biserică. În timpul rusificării ţariste n-au putut exista scriitori basara-
beni, care ar putea fi consideraţi clasici, în stare să pună bazele unei
noi limbi literare, deosebite de cea română. Cu referire la perioada
sovietică, V. F. Şişmariov sublinia în mod deosebit că, deşi populaţia
băştinaşă din R.S.S.M. se află în strînsă legătură cu ruşii şi cu alte po-
poare, ea nu trebuie să uite că vorbeşte o limbă romanică, dominată
de legile ei interne. Savantul rus atribuia un mare rol scriitorilor în
procesul de statornicire a normelor unei limbi literare.
În această epocă însă, scriitorii îşi realizau creaţia literară în concordan-
ţă doar cu ideologia dominantă, care promova existenţa în R.A.S.S.M.
(iar apoi şi în R.S.S.M.) a unei noi limbi romanice – „limba moldove-
nească”, deosebită de cea română. Deosebită în sensul că ea era coborî-
tă la rangul de grai teritorial, lipsită multă vreme de tradiţia lingvistică
şi literară clasică, îmbibată cu elemente lexicale şi calchieri după model
rusesc, neologismele necesare fiind considerate ca elemente burgheze
 ITINER AR RETROSPECTIV 149
dăunătoare. Nu era vorba, la scriitorii din R.S.S.M., de o corespunde-
re între trăire şi limbaj, ci de o competitivitate a semnificaţiei poetice
cu o anumită concepţie social-politică oficializată, redată de multe ori
într-o formă lingvistică aservită unor modele alogene. În felul acesta se
creau mostre de exprimare primitivă, proletcultistă, caracter absolut
efemer, legat de un eveniment politic sau chiar de un discurs al unui
conducător politic.
Nu pot nega că şi eu personal, ca şi mulţi dintre cei prezenţi aici, am
vorbit şi am scris nu o dată (fiind constrînşi de împrejurările cunoscu-
te) despre „limba moldovenească”. Susţin şi în prezent că noi, moldo-
venii, – şi din Basarabia, şi din Moldova istorică – am vorbit si vorbim
moldoveneşte, cîntăm cîntece moldoveneşti, spunem poveşti moldo-
veneşti. Sînt creaţiile seculare ale poporului nostru. Am auzit şi am în-
suşit încă din copilărie graiul moldovenesc de la mama, de la apropiaţii
noştri, de la consăteni. Îl vorbim cu toţii şi astăzi în împrejurările şi
situaţiile potrivite.
Cît priveşte limba literară, limba model, exemplară, de care ne
folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifico-tehnice,
limba oficială din documentele noastre social-politice şi admi-
nistrative, ea trebuie numită limbă română. Ea este limba nor-
mată, supradialectală, limba română literară, unică pentru toţi
românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni, transnistreni,
cei din Banatul Sîrbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Rusia,
S.U.A. etc.). E cazul să-l cităm aici pe scriitorul nostru I.C. Ciobanu
(Moldova literară, 18 iunie 1995): „Doamne fereşte dacă această lim-
bă (=literară) s-ar fi născut prin uzurpare şi s-ar fi numit după vreo
regiune oarecare: muntenească, oltenească, ardelenească, bănăţea-
nă, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci s-ar fi văzut cum joacă
dracul într-un picior! Sintagma „limba română” e unificatoare. Ea nu
înalţă, nu coboară, nu laudă, nu subapreciază pe nimeni, ea creează
condiţii egale! Şi taie odată pentru totdeauna apa de la moara rătăci-
ţilor!”.
De altfel, istoria şi situaţia modernă ne oferă multe exemple concrete
cînd în diverse state este în circulaţie aceeaşi limbă literară, deşi statele
sînt independente şi suverane.
150 ROMÂNĂ
D. Integrarea noastră în
spiritualitatea europeană şi mondială
Se impune a înţelege cu toţii, odată pentru totdeauna, că încercă-
rile întreprinse în perioada sovietică de a crea o nouă limbă lite-
rară romanică pe teritoriul fostei R.S.S.M., diferită de cea româ-
nă, n-au dat şi, de fapt, nu puteau da nicicînd rezultatele scontate.
Dimpotrivă, au dat naştere la discuţii infructuoase, pentru că în nici un
chip nu se poate ascunde adevărul confirmat istoriceşte prin unitatea
de limbă, literatură, creaţii artistice. Odată şi odată trebuie să ajun-
gem cu toţii la înţelegerea că limba noastră literară trebuie numită
cu numele ei adevărat – română. Acest lucru nu afectează nici am-
biţiile, nici orgoliul cuiva, cu atît mai mult, independenţa şi suverani-
tatea statală a Republicii Moldova. Recunoaşterea unei limbi literare
unice în estul romanic creează posibilitatea reală de a restitui şi a folosi
întreaga moştenire creatoare clasică (literatură, artă, tradiţii cultural-
istorice), excluzînd practica din trecutul nu prea îndepărtat cînd scri-
itorii şi valorile artistice, culturale şi istorice comune se divizau după
criteriul teritorial şi politic.
În afară de aceasta, se poate realiza mai eficient pătrunderea mai lesne
şi în contextul economic şi cultural general-european, în care cultu-
ra şi limba română nu sînt puse la îndoială. Dimpotrivă. Oamenii de
ştiinţă (lingvişti, literaţi, istorici, filozofi, reprezentanţi ai disciplinelor
biologice şi ai ştiinţelor exacte) caută să stabilească legături tot mai
strînse între Vestul şi Estul romanic european. Un singur exemplu în
această privinţă. Cunoscînd şi admiţînd concepţiile lui B.P. Hasdeu,
S. Puşcariu, N. Iorga ş.a. despre latinitatea limbii române, asemănările
şi deosebirile ei structurale faţă de limbile romanice apusene, lingvis-
tul (romanist şi românist) suedez Alf Lombard în monumentala sa lu-
crare, consacrată verbului român (2 volume, 1223 pag.), publicată în
1955 în limba franceză în oraşul Lund din Suedia, sublinia că studiul
istoric şi comparativ al limbilor romanice în general şi al fiecărei limbi
romanice în parte, fără a ţine cont de ambele Romanii (cea de vest şi
cea de est), trebuie considerat nu numai incomplet, ci chiar şi zadarnic.
În legătură cu aceasta savantul suedez recurgea la o comparaţie plasti-
că. E ca şi cum, lucrînd la o masă cu patru picioare, tîmplarul s-ar mul-
ţumi s-o lase doar cu trei. În aceeaşi situaţie s-ar afla un romanist care
 ITINER AR RETROSPECTIV 151
în studiul său istoric-comparativ, studiind limbile romanice, alături de
cele trei limbi principale surori (franceza, spaniola, italiana), n-ar vor-
bi şi de a patra – „limba română, care, în opinia romanistului german
W. Meyer-Lübke, „arată caracterele romanice, ba încă le arată în multe
privinţe mai curate decît celelalte limbi romanice. Limba poporului ro-
mân prezintă în chipul cel mai netulburat dezvoltarea de la graiul latin
spre cel romanic”.
Nu mai vorbim de atenţia ce i se acordă Republicii Moldova în prezent
în plan internaţional, cînd – prima dintre ţările C.S.I. – a fost primită
în Consiliul Europei, organism în care reprezentanţilor ţării noastre
li se fac traduceri nu în pretinsa limbă moldovenească, ci în lim-
ba română, pentru că integrarea în structurile europene necesită
mijloace adecvate de limbă care să redea această opţiune strategi-
că fundamentală, iar ştiinţa lingvistică urmăreşte crearea condiţiilor
optime pentru realizarea acestui obiectiv.
Cred că în condiţiile actuale se impune, poate mai mult decît oricînd,
concilierea părţilor antagoniste ale cercurilor politice din republi-
ca noastră în problema denumirii limbii. Vehicularea ideii despre un
eventual referendum în această privinţă este absurdă, deoarece ar în-
semna ca o problemă strict ştiinţifică să fie soluţionată de oameni care
se orientează poate mai puţin în asemenea domenii teoretice şi isto-
rice complicate. Să ne închipuim pentru moment că s-ar declara un
„sfat cu poporul” în privinţa sistemului heliocentric şi cel geocentric
ale universului. Cum credeţi, mulţi dintre oamenii simpli s-ar decide
să-l voteze pe Mikolaj Kopernik? Cred că nu, deoarece în concepţia
populară pînă astăzi soarele merge pe cer de la răsărit spre apus într-un
rădvan tras de cai albi.
Şi mai este ceva. La referendum sînt chemaţi să se pronunţe toţi, toată
populaţia. Ca să determinăm numirea limbii populaţiei majorita-
re, trebuie să apelăm la alogeni? Nu e curios?
5. Încheind, consider că atribuirea denumirii de limbă română
pentru noţiunea de limbă literară, oficială în Republica Moldova,
nu ştirbeşte cu nimic nici autoritatea, nici demnitatea nimănui.
Dimpotrivă, urmăm calea de dezvoltare firească a oricărui popor, des-
pre care M. Eminescu scria: „Măsurariul civilizaţiei unui popor astăzi
152 ROMÂNĂ
este o limbă sonoră şi aptă a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi
accent logic – cugete, prin accent etic – sentimente”. În realizarea aces-
tui scop în zilele noastre apare cu evidenţă rolul decisiv al limbii româ-
ne literare ca factor de cultură, de dezvoltare a terminologiei ştiinţifice
şi tehnice, de diversificare stilistică. Îi urmăm în această privinţă pe
predecesorii noştri în utilizarea experienţei de perfecţionare a mijloa-
celor expresive, pentru a ne situa alături de toate popoarele civilizate
ale lumii.
Confirmarea limbii române ca limbă literară în Republica Moldova nu
lezează cu nimic sentimentul general uman şi conştiinţa naţională ale
vorbitorilor, deoarece la formarea şi dezvoltarea limbii române litera-
re – alături de scriitorii şi oamenii de cultură munteni şi ardeleni – au
contribuit în mod substanţial, cum am arătat mai sus, şi cei moldoveni,
inclusiv cei originari din Basarabia (A. Donici, Al. Russo, B.P. Hasdeu,
A. Mateevici, C. Stere ş.a.). Afară de aceasta, rămîne în vigoare forma
vie a graiurilor moldoveneşti, dar fără acele denaturări care i s-au atri-
buit în mod dăunător în diverse perioade.
Dacă tindem să mergem pe calea progresului economic, social, poli-
tic, tehnico-ştiinţific, cultural, e cazul să milităm şi pentru mijloace
de exprimare adecvate, pentru o limbă care să corespundă epocii în
care trăim, numind această limbă cu numele ei adevărat. Să nu ne
ascundem după deget, ci să privim realitatea în mod cinstit, aşa cum
este. E vorba şi de o îmbinare fericită a formei denominative cu cea a
conţinutului, doar nimeni nu se mai îndoieşte acum că în estul Europei
nu există decît o singură limbă romanică.
La sfîrşitul acestei comunicări, aş dori să amintesc un fapt din trecutul
istoric îndepărtat. A fost întrebat odată Alexandru Macedon cum de a
supus el toată lumea cunoscută pe acele timpuri, nimeni pînă atunci
nereuşind să facă acest lucru. Împăratul a răspuns: „Avut-am patru aju-
toare cu mine: unul – cuvîntul dulce; altul – mîna întinsă prieteneşte;
altul – judecata dreaptă; altul – iertarea celor greşiţi. Cu aceste ajutoare
am supus toată lumea”.
Noi astăzi nu vrem să cucerim lumea, dar ca să ne înţelegem – noi înde
noi – sîntem în stare? Să cugetăm cu toată înţelepciunea. Dacă toţi,
cum declarăm în ultimul timp, recunoaştem unitatea limbii, trebuie să
 ITINER AR RETROSPECTIV 153
mărturisim şi unitatea denumirii ei, cum apare ea în toate statele unde
are circulaţie această limbă (România, Republica Moldova, Ucraina,
Rusia, Serbia, Bulgaria, S.U.A. etc.). Este o denumire absolut justifi-
cată ştiinţific, pe care a acceptat-o o lume întreagă, denumire precisă,
corectă, durabilă – limba română.
Reformularea cuvenită a Articolului 13 din Constituţie va servi drept
chezăşie pentru însuşirea unei limbi literare (scrise şi orale) în formele
cerute de normele respective cu toată terminologia ştiinţifică, tehnică,
culturală, adecvată exigenţelor contemporaneităţii.

Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 10-19.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995

The Literary Romanian language in the Republic of Moldova:

between history and current affairs
Keywords: The Parliament of the Republic of Moldova; MPs;
Abstract educational institutions; the spoken language; the dialects; the
formation of the literary language; normative language; supra-
dialectal; political; economic; social; cultural progress; European
integration; Romanian; the standards of a language
During the Scientific Conference “The Romanian language is the correct
name of our language” (Chisinau, July 20-21, 1995), held in the Parliament
of the Republic of Moldova, Nicolae Corlăteanu made an extensive histori-
cal analysis of the use of the glotonym Romanian on the Eastern bank of
river Prut. The “Moldovan language”, stated the author, was imposed by
the tsarist and Soviet regimes. The numerous arguments presented, dem-
onstrate the inconsistency of the theory of two languages (Romanian and
“Moldovan”) and two distinct peoples (Romanian and “Moldovan”).
154 ROMÂNĂ

Silviu BEREJAN
De ce limba exemplară din uzul
oficial al Republicii Moldova
nu poate fi numită moldovenească?

1. Noţiunii, conţinutului şi sensului cuvintelor li se pot da o interpreta-

re logică şi una curat lingvistică (semantică).
1.1. Sub raport logic noţiunea generică (şi cuvîntul prin care este ea
desemnată) cuprinde în sine toate noţiunile de specie (şi denumirile
respective) subordonate ei.
1.2. Sub raport semantic noţiunea generică (ce exprimă doar trăsă-
turile esenţiale, relevante ale întregului gen) se include ca parte com-
ponentă obligatorie în conţinutul tuturor noţiunilor de specie sub-
ordonate (ce înglobează, în afară de această componentă, şi trăsături
suplimentare specifice, relevante numai pentru noţiunea de specie co-
respunzătoare)1.

2. Unităţilor lexicale (inclusiv termenilor) ce se află în relaţia „gen:

specie” (această relaţie este percepută numai la al doilea nivel de abs-
tracţie) le este caracteristică sub aspect ştiinţific încă o particularitate
specifică: în anumite condiţii contextuale, cînd nu importă detaliile,
adică trăsăturile individuale suplimentare ale obiectului desemnat, ci
doar cele esenţiale, în locul denumirii de specie se admite a fi folosită
denumirea de gen (şi nu numai a genului proxim). Legitatea dată însă
nu poate fi inversată: denumirea de specie (cea a uneia dintre varietăţi-
le noţiunii) nu poate fi folosită în locul celei generice, deoarece în acest
caz obiectului desemnat i s-ar atribui caracteristici semantice pe care el
nu le posedă în realitate.
 ITINER AR RETROSPECTIV 155
3. Pe acest fundal teoretic se pretează a fi proiectate şi denumirile
varietăţilor teritoriale (locale, regionale) de vorbire românească din
Romania Orientală.
După cum în locul denumirilor de specie crap, ştiucă, plătică, şalău etc.,
care au toate trăsăturile lor specifice, se foloseşte liber denumirea de
gen peşte, ce întruneşte numai trăsăturile caracteristice ale genului şi
face abstracţie de trăsăturile suplimentare ale speciilor, tot aşa în locul
denumirilor de specie moldovenesc, muntenesc, bănăţean etc. ale vorbi-
rii dacoromâne, care au toate trăsături specifice proprii, se foloseşte în
mod firesc denumirea generică românesc, ce întruneşte doar trăsăturile
esenţiale, relevante pentru întregul gen, făcînd abstracţie de trăsăturile
suplimentare ale fiecărei specii. Invers nu se poate fără a denatura reali-
tatea: nici crap sau plătică în loc de peşte, nici moldovenesc sau bănăţean
în loc de românesc.
3.1. Dacă pornim de la premisa că graiurile româneşti din nordul
Dunării sînt în mare de două feluri – de tip moldovenesc şi de tip
muntenesc, cum preconizează Al. Philippide, I. lordan, Em. Vasiliu
şi alţi cercetători de autentică notorietate, – vedem că ele împart
spaţiul romanic oriental nord-dunărean nu pe verticală (pe Prut
sau pe linia Carpaţilor), ci pe orizontală. Tipul moldovenesc (fi-
ind în ipostaza dată o noţiune abstractă de gen proxim) cuprinde
(după cum indică Sever Pop) Moldova şi Basarabia pînă dincolo de
Nistru, Bucovina şi partea de nord a Transilvaniei, iar tipul munte-
nesc (şi el noţiune de gen proxim) – Oltenia de est, partea de sud-
est a Transilvaniei, sudul Moldovei istorice, Muntenia şi Dobrogea
(în Banat aceste două tipuri s-au contopit, cuprinzînd şi vestul
Olteniei).
3.2. Sever Pop menţionează în legătură cu aceasta: „Frontierele poli-
tice ale vechilor provincii româneşti (Muntenia, Oltenia, Basarabia,
Bucovina, Dobrogea, Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul)
nu coincid cu cele ale subdiviziunilor dialectului dacoromân indicate
mai sus”2.
3.3. S-ar putea adăuga însă că în schimb denumirile graiurilor teritori-
ale locale concrete ale celor două mari subdiviziuni (subdialecte) abs-
tracte ale dialectului dacoromân coincid în mare anume cu denumirile
156 ROMÂNĂ
provinciilor enumerate, de la care ele îşi trag originile. Astfel, deşi gra-
iurile de tip moldovenesc cuprind, după cum s-a indicat, o zonă mult
mai extinsă a spaţiului glotic românesc, e numit moldovenesc numai
graiul din Moldova istorică (ce include şi actuala Republică Moldova);
în celelalte regiuni pentru acelaşi tip dialectal de vorbire românească
se folosesc denumirile teritoriale corespunzătoare (după provincii) şi
se vorbeşte, în consecinţă, de graiurile bucovinean, ardelean, maramure-
şean, crişean şi bănăţean.

4. Deci, denumirea de specie moldovenesc, care înseamnă „caracteris-

tic pentru Moldova”, a fost aplicată numai acelei varietăţi de vorbi-
re dacoromână ce se caracterizează prin anumite trăsături specifice
suplimentare: lipsa africatelor c (şer, nu cer) şi g (jineri, nu ginere),
prezenţa africatei dz (dzăhár), palatalizarea consoanelor labiale p
(chept), b (ghini), v (jin), f (şin), trecerea vocalelor atone e (repede) şi
ă (casă), respectiv, în i (răpidi) şi î (casî), în special în poziţie finală,
prezenţa unor unităţi lexicale regionale ş.a. Pe cînd denumirea gene-
rică abstractă românesc se aplică liber (mai ales atunci cînd particu-
larităţilor suplimentare specifice locale nu li se acordă o importanţă
deosebită) la orice varietate de vorbire dacoromână (moldoveneas-
că, bucovineană, ardeleană, maramureşeană, bănăţeană, munteneas-
că, oltenească sau oricare alta) şi la toate varietăţile sud-dunărene
(aromână, istroromână, meglenoromână). Inversarea legităţii date
este însă inadmisibilă (cum s-a arătat mai sus), căci în acest caz denu-
mirea unei specii aplicată altor specii de acelaşi rang nu ar fi adecvată
obiectelor desemnate.

5. Prin urmare, denumirea moldovenesc o poartă graiul vorbit în

Moldova (de pe ambele maluri ale Prutului), vorbirea populară ora-
lă (nu scrisă!), folosită în această zonă a romanităţii orientale, vorbi-
re care are trăsăturile sale specifice în comparaţie cu vorbirea din alte
zone ale spaţiului romanic dunăreano-carpato-nistrean, dar care este
doar una dintre varietăţile întregului glotic cunoscut sub denumirea
generică abstractă de limbă română (după cum se vede bine din sche-
ma alăturată).
Schema varietăţilor teritoriale
ale românei comune pe baza cărora Schema va-
a luat naştere limba literară unică rietăţilor teritoriale
(limba standard) ale românei comune
pe baza cărora a
luat naştere limba
literară unică (limba
standard)
Retrospectivă necesară
51
ITINER AR RETROSPECTIV
157
158 ROMÂNĂ
6. Nici una dintre denumirile varietăţilor concrete ale limbii ro-
mâne nu poate fi dată deci întregului în totalitatea sa, căci fiecare
varietate se include în întreg, este doar o parte a acestui întreg. Cu atît
mai mult cu cît pe baza tuturor varietăţilor ce constituie întregul
s-a format o limbă de cultură, limba română literară, limbă standard,
numită de marele lingvist al contemporaneităţii, conaţionalul nostru
Eugen Coşeriu, limbă exemplară3.

7. Limba aceasta exemplară a fost consfinţită prin tradiţii îndelunga-

te, fixate într-un corpus solid de monumente scrise, deservind deja
de-a lungul a mai bine de două secole cultura comună a tuturor
purtătorilor varietăţilor enumerate în schemă (inclusiv a varietăţii
din Moldova istorică, care nu are şi nici n-a avut vreodată o altă formă
de manifestare literară bazată în exclusivitate pe graiul moldovenesc,
cum a avut cel puţin varietatea din Banat4).

8. Limba exemplară în care se vorbeşte, dar mai ales cea în care se scrie
astăzi în Republica Moldova în toate sferele oficiale, nu reflectă spe-
cificul varietăţii locale a dialectului dacoromân de pe acest teritoriu
(fonetica ei este, de exemplu, aproape în întregime de tip muntenesc,
nu moldovenesc: forme ca făcea, piatră, bine au la bază nu formele di-
alectale moldoveneşti făşé, chiatrî, ghini, proprii cu anumite variaţii în-
tregului teritoriu al republicii, ci pe cele din alte regiuni româneşti, dar
care au devenit normă literară).
8.1. Pentru a demonstra şi ilustrativ că limba scrisă din Republica
Moldova nu reflectă specificul local, să comparăm un scurt fragment
(luat la întîmplare) din Clopotniţa lui Ion Druţă în original şi tran-
scris cu particularităţile proprii vorbirii moldoveneşti din Republica
Moldova.
8.1.1. lată, întîi, fragmentul aşa cum l-a scris autorul:
Porneşte dar pe jos şi el. Dacă nu-l ajunge nici o maşină din urmă, îl va
culege autobuzul de la cinci jumătate undeva pe o margine de drum. A face
însă mişcări în aer liber e, oricum, mai sănătos decît a sta locului şi-a te
legăna împreună cu umbrele. Scria Amosov într-o revistă, apoi şi japone-
 ITINER AR RETROSPECTIV 159
zii au confirmat, că fără cincisprezece mii de paşi făcuţi zilnic organismul
n-are forţa necesară pentru a se reface, şi ziua fără şapte-opt kilometri fă-
cuţi pe jos e ca şi cum ar fi o zi pierdută.
A legat geanta de plasa cu portocale, făcînd din ele un fel de desagi. Şi i-a
aruncat pe umeri, pornind încet de-a lungul şoselei.
El corespunde întru totul, precum se vede bine, normelor limbii lite-
rare române.
8.1.2. Şi iată cum ar arăta acelaşi fragment rescris cu specificul, în pri-
mul rînd fonetic (dar nu numai), al vorbirii moldoveneşti:
Porneşti darî pi jios şî el. Dacî nu-l ajiunji niş’ o maşînî din urmî, l-a culeji
avtobusu di la pol şestovo (sau: di la jiumătati la şăsî) undeva pi o marjinî
di drum. Da sî ti nişt’ la vozduh îi, orcum, mai sănătos dicît a sta locului
ş-a ti legăna împreunî cu umbrili. Scrie undeva Amosov într-on jurnal, pi
urmî şi iaponenii o potvirdit, cî fărî şinspreşi nii di paş făcuţ în tătî dzîua
organizmu n-ari puterea trebuinşioasî sî sî dreagî, şî dzîua fărî şăpti-opt
kilometri făcuţ pi jios îi ca şî cum ar şi o dzî prăpăditî.
O legat sumca di avosca cu apelsini, făcînd din eli on fel di desaj’. Şî i-o
azvîrlit pi umer’, pornindu-sî înşet de-a lungu şuşălii.
8.2. Or, I. Druţă, ca şi oricare alt scriitor din Republica Moldova, n-a
scris niciodată în această formă, care este, într-adevăr, moldove-
nească (dar dialectală!). Toţi au scris, şi scriu şi în prezent, res-
pectînd normele limbii literare române (alte norme literare pur şi
simplu nu există).

9. Prin urmare, nimeni nu are dreptul (nici ştiinţific, nici juridic,

nici moral) să atribuie limbii oficiale de cultură, folosită în repu-
blică, o denumire neadecvată conţinutului său, improprie prin
însăşi definiţia sa.

10. Anume în virtutea acestui fapt Articolul 13 din noua Constituţie

a Republicii Moldova nu are nici o justificare sub aspect ştiinţific:
în el se spune, pe de o parte, că limba oficială de stat este „moldove-
160 ROMÂNĂ
nească” (ceea ce implică în mod obligatoriu, după cum am văzut mai
sus, trăsături specifice inerente!), pe de altă parte însă, se presupune
că ea este limbă literară, exemplară, din moment ce pretinde a fi limba
de cultură a unei ţări care se vrea respectată în lume (dar limbii literare
existente nu-i sînt proprii trăsăturile specific moldoveneşti amintite!).
Este deci un caz tipic de alogism elementar, de contradictio in adjecto.

11. De aici decurge în mod absolut firesc că a numi limba de stat

„moldovenească” este sau o perseverare (diabolică!) în eroare,
sau o utopie, sau o fraudă ordinară, cum subliniază deja cu mai mul-
te ocazii Eugen Coşeriu.

12. Se impune deci concluzia că vorbirea din Republica Moldova,

neîncetînd a fi istoriceşte vorbire moldovenească, deoarece ţine de
prima din cele două mari ramuri ale dialectului dacoromân (moldove-
nească şi muntenească) şi este parte integrantă a vorbirii din Moldova
istorică, constituie o varietate teritorială a limbii române comune.
Această varietate îşi păstrează şi în prezent specificul său dialectal tra-
diţional şi are chiar, atunci cînd nu e alterată de influenţe străine, o sa-
voare deosebită.
Fiind însă locuitor al Moldovei (de pe un mal sau altul al Prutului),
considerîndu-te moldovean şi vorbind moldoveneşte, trebuie să înţe-
legi că graiul local nu există separat, ci se include într-o unitate glotică
de rang superior, şi nu poate substitui limba de cultură, unică pentru
toţi cei ce vorbesc româneşte, indiferent în ce regiune locuiesc.
Cele expuse mai sus permit să se dea un răspuns cît se poate de clar
la întrebarea scoasă în titlul comunicării noastre. El poate fi formulat
astfel:
Limba română exemplară nu poate fi numită moldovenească, pen-
tru că limbă literară „moldovenească” nu există. Există numai vorbire
dialectală moldovenească. Ceea ce ani în şir am numit noi în R.S.S.M.
impropriu „limbă literară moldovenească” nu era altceva decît limbă
română exemplară, doar că era scrisă cu alfabet rusesc. E de ajuns însă
 ITINER AR RETROSPECTIV 161
ca orice text publicat în acea perioadă să fie transcris cu alfabet latin
ca oricine să se convingă că el n-a avut şi nu are nici o particularitate
specifică pentru vorbirea actuală moldovenească.

Referinţe 1. Бережан С.Г., Семантическая эквивалентность

bibliografice лексических единиц, Chişinău, 1973.
2. Pop S., La dialectologie. l – Louvain, 1950, p. 667-668.
3. Coşeriu E., Unitatea limbii române – planuri şi criterii //
Limba Română, nr. 5-6, 1994, Chişinău, p. 10.
4. Beltechi E., Limba literară şi literatura dialectală //
Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, 1995.

Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 20-24.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995

Why can’t the model language in official use

of the Republic of Moldova be called Moldovan?
Keywords: Lexical units; generic name; Romanian dialects; “Mol-
Abstract dovan”; characteristic for Moldova; official use; exemplary Roma-
nian language; norms of the literary language; Article 13 of the
Constitution; justification; language of culture; territorial variety
of the Romanian language
Based on a significant number of linguistic and historical sources, Silviu
Berejan examined the unity and identity of the Romanian language. The
examples and conclusions presented by the author are based on theoreti-
cal approaches and conclude that the official language of the Republic of
Moldova cannot be called “Moldovan”. Its correct name - Romanian - ex-
presses the essence of the ethno-linguistic identity of the Bessarabians
and must be included in the Constitution of the Republic of Moldova.
162 ROMÂNĂ

Rajmund PIOTROWSKI
O limbă cu două denumiri?

După părerea mea, discuţia legată de formularea Articolului 13 din

Constituţia Republicii Moldova cu privire la denumirea corectă a lim-
bii folosite în Moldova are trei aspecte:
1) aspectul ştiinţific, mai exact, istorico-lingvistic;
2) aspectul politico-cultural;
3) aspectul economico-pragmatic.
În ceea ce priveşte primul aspect, noi, lingviştii, sîntem cu toţii de
acord că limbajul, vorbirea fiecărui popor se prezintă minimum sub
două forme: primo, cea a limbii vorbite, nereglementate, dialectale,
şi, secundo, cea a limbii literare, care e forma unei norme superioare a
acestei limbi comune.
Norma aceasta se numeşte limbă standard, ea serveşte drept limbă de
stat şi de cultură, propagată prin intermediul şcolilor, prin manuale,
publicaţii, presă etc.
Domnii academicieni Nicolae Corlăteanu şi Silviu Berejan au demon-
strat în mod convingător că fenomenul lingvistic pe care îl marcăm
prin glotonimul (expresia) „limba moldovenească” sau, mai exact,
„graiul moldovenesc” este forma vorbită a idiomului romanic de pe
teritoriul Republicii Moldova.
A doua formă a acestui idiom este limba standard, care e identică – în
ceea ce priveşte gramatica, vocabularul, alfabetul şi ortografia – cu lim-
ba standard de la vest de Prut, adică limba română.
Din aceste motive nu putem confunda tipul de vorbire ierarhic subor-
donat – graiul moldovenesc – cu limba română literară ca tip de vor-
bire supraordonat, nu putem utiliza deci două sintagme – limba mol-
dovenească şi limba română – pentru marcarea unei singure noţiuni:
 ITINER AR RETROSPECTIV 163
una – limba română – pentru România şi alta – limba moldovenească
– pentru Republica Moldova.
Abordînd termenul limba moldovenească, ne-am îngădui să facem o
paranteză, care nu se leagă propriu-zis de tema noastră. După cum
ştiţi, în Transnistria şi în Ucraina învecinată limbajul moldovenesc
se transformă, pas cu pas, într-un jargon mixt slavo-romanic cu utili-
zarea curentă a unor fraze de tipul: „M-am prostudit şi căşleiesc, c-o
fost morozu mari”. Poate cîndva, în viitor, în cazul în care va apare
un scriitor de talia lui A. Puşkin sau a lui W. Shakespeare, ce va putea
ridica acest grai mixt la nivel de limbă literară standard, vom putea
introduce glotonimul „limba moldovenească” pentru o nouă limbă
literară slavo-romanică standard. Bineînţeles că astăzi aceasta este o
ipoteză fantastică.
Aşa se prezintă pe scurt esenţa aspectului istorico-lingvistic al discuţiei
noastre.
Să trecem acum la aspectul politico-cultural al problemei. Situaţia cu
două denumiri pentru cele două manifestări ale limbii naţionale – cea
vorbită şi cea de stat – este tipică pentru întreaga lume romanică. De
exemplu, cetăţeanul italian din Roma la întrebarea ce limbă vorbeşte
va răspunde că el „parla romano, no italiano”, cel din Napoli va răs-
punde „io parlo napolitano, no italiano”. Dar dacă îl întrebaţi ce limbă
învaţă fiul său la şcoală sau care este limba oficială a statului, italianul
va răspunde că, desigur, nu este nici romana, nici napolitana, ci limba
italiană.
Aceeaşi situaţie e caracteristică pentru Spania şi pentru America
Latină. Cetăţeanul spaniol din Castilla (centrul Spaniei) va spune că
el „habla castellano, no español”, cel din provincia Aragon – că vor-
beşte aragoneza, cel din Bolivia – că vorbeşte boliviana. Totodată,
fiecare cetăţean latino-american, ca şi cel din Spania, ştie că limba
standard (de stat şi de şcoală) este pentru el limba spaniolă. Acest
fapt nu afectează suveranitatea Boliviei, Argentinei sau a Mexicului
şi în nici un caz nu jigneşte mîndria naţională a bolivianului sau a
mexicanului.
Mai mult decît atît, unitatea limbii standard cimentează unitatea cul-
turii şi a literaturii ibero-romanice, tot aşa cum limba română stan-
164 ROMÂNĂ
dard cimentează literatura dacoromână, începînd cu Coresi sau Miron
Costin şi pînă la Sadoveanu sau Panait Istrati.
Trecînd la cel de-al treilea aspect al problemei noastre, am vrea să
subliniem că utilizarea glotonimului limba moldovenească creează o
confuzie periculoasă în relaţiile cu statele din Apus, ba chiar creează
nişte bariere economice. Iată o pildă: în luna mai am efectuat o vizită
în Statele Unite, unde am dus cu reprezentanţii firmei IBM – cea mai
mare companie producătoare de computere – tratative financiare cu
privire la alcătuirea programelor pentru traducerea computerizată din
limbile europene.
Printre altele, a venit vorba despre programele pentru limba româ-
nă. Am spus că în România nu există nici un colectiv care ar fi capa-
bil de a compune programe corespunzătoare. Unicul colectiv care e
competent în problemele traducerii mecanizate din română în lim-
ba engleză şi invers este grupul de cibernetică de la Universitatea
Tehnică din Chişinău sub conducerea dlui profesor Anatol Popescu
şi a dnei conferenţiare Vera Goncearenco. Şi atunci, pe neaşteptate,
unul dintre interlocutori a replicat: „Dar eu am auzit că la Chişinău,
în Republica Moldova, se utilizează nu limba română, ci limba mol-
dovenească”.
Nu ştiu dacă am reuşit să-i conving pe interlocutorii mei, deşi le-am
explicat că limba română şi limba moldovenească sînt denumiri ale
aceleiaşi limbi. Americanul continua să persevereze spunînd că, în
conformitate cu Constituţia statului, limba oficială în Moldova este
cea moldovenească şi ei nu sînt siguri că algoritmul pentru traduce-
rea computerizată a textelor moldoveneşti va prezenta interes pentru
firma IBM. Vedeţi ce consecinţe neaşteptate provoacă un termen ne-
adecvat?
Aş mai adăuga la cele spuse că termenul „limba moldovenească” are
o istorie mai veche pe teritoriul Basarabiei. Acest termen a fost un
instrument al politicii imperiale ţariste, iar apoi al politicii imperi-
ale staliniste-bolşevice. Menirea acestui instrument era de a izola
Basarabia, iar mai tîrziu – Republica Moldova de arealul românesc.
Indiferent de caracterul „argumentelor” lingvistice invocate, false
sau neîntemeiate, scopul era limpede. Oamenii de ştiinţă au con-
 ITINER AR RETROSPECTIV 165
ştientizat întotdeauna acest adevăr, reliefat cu pregnanţă în special
după evenimentele din ’89-’90. Personal, eu nu pot nicidecum
înţelege atitudinea acelor locuitori şi purtători ai limbii care
insistă cu îndărătnicie asupra folosirii glotonimului „limba
moldovenească”.
E important să avem în vedere, aşa cum am menţionat mai sus, că uni-
tatea limbii literare standard implică şi unitatea procesului cultural şi
literar al statelor care au aceeaşi cultură.
În cazul nostru, limba română are rolul de integrare şi cimentare a
întregii culturi româneşti ori, dacă vreţi, dacoromâne, începînd de la
Coresi sau de la Miron Costin şi continuînd cu scriitorii clasici din
cele trei Principate, apoi cu scriitorii contemporani din România şi
Republica Moldova.
Din acest considerent, cred că problema denumirii limbii trebuie scoa-
să de pe ordinea de zi. Există alte probleme mult mai complicate, de
ordin social şi economic, a căror soluţionare va solicita eforturi mult
mai mari. În cazul problemei limbii lucrurile sînt limpezi: limba
literară, scrisă, oficială este una – limba română.
Unii întreabă de ce continuă aceste discuţii interminabile despre denu-
mirea limbii. Răspund: mulţi dintre cetăţenii Moldovei – eu am lucrat
aici şi cunosc situaţia – mai judecă după calapoadele propagandei sta-
liniste, cînd se făcea tot posibilul pentru a-i contrapune pe moldoveni
şi români. Îmi amintesc de anii ’50, după moartea lui Stalin, cînd se ve-
hicula ideea că cel mai temut duşman ai poporului moldovenesc şi
al R.S.S.M. este România, deşi această ţară atunci făcea deja parte din
blocul comunist. Din păcate, această mentalitate cultivată preme-
ditat decenii în şir este încă vie şi continuă să influenţeze negativ
societatea.
Consider că această conferinţă va ajuta multora să înţeleagă adevărul
despre limba şi istoria locuitorilor republicii, va determina deplasarea
accentului de la denumire la cultivarea limbii române. Or, realitatea
cea mai tristă e că foarte multă lume, chiar şi din rîndul intelectu-
alilor, nu poate întocmi corect un document. Într-o stare catastro-
fală se află terminologia naţională. În această direcţie sînt necesa-
re eforturi imense.
166 ROMÂNĂ
Introducerea în Constituţia Republicii Moldova a modificărilor de ri-
goare privind denumirea corectă a limbii de stat ar înlesni funcţionarea
nestingherită a acesteia.

Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 25-28.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995

A language with two names?

Keywords: Article 13 of the Constitution of the Republic of Mol-
dova; standard language; Nicolae Corlăteanu; Silviu Berejan; the
Abstract glossonym “Moldovan language”; Bessarabia; the official use of
the Romanian language
The article refers to the history of the use of the “Moldovan language” in
Bessarabia. This instrument of the tsarist policy, and then of the imperial-
ist-Stalinist policy, was meant to isolate Bessarabia, and then the Republic
of Moldova, from the Romanian area. Promoting the name “Moldovan lan-
guage” reflects a political goal, and the arguments of scientists and culture
confirm the conclusion - a language, Romanian, cannot have two names.
 ITINER AR RETROSPECTIV 167

Stanislav SEMCINSKI
Cu privire la necesitatea
de a reveni la denumirea tradiţională
a limbii moldovenilor

Remarcabilul lingvist contemporan, originar din Moldova, Eugen

Coşeriu menţiona într-o lucrare publicată în 1958: „Orice obiect (cîi-
ne, cal, sabie) poate fi conceput uneori drept „obiect istoric”, manifes-
tîndu-se ca nume propriu. În ceea ce priveşte limbile, acest lucru are
loc întotdeauna şi neapărat; nu există limbă care nu şi-ar avea propria
sa denumire. S-ar putea obiecta că limbile sînt numite cu numele po-
poarelor; dar aceasta nu este o regulă, istoriceşte nu popoarele sînt cele
care determină denumirea limbilor, ci dimpotrivă”1.
Acest gînd a fost expus cu altă ocazie, dar este în raport direct cu pro-
blema pusă în discuţie aici, pentru că denumirea limbii nu întotdeauna
provine de la numele poporului care utilizează această limbă. Pot fi
aduse numeroase exemple de acest fel. Cei interesaţi pot consulta edi-
ţia enciclopedică publicată de către cunoscutul etnograf I.V. Bromlei,
în care se spune că „se întîlnesc foarte multe cazuri cînd mai multe po-
poare vorbesc una şi aceeaşi limbă”2.
Pentru toţi este cunoscut faptul că în limba engleză, sau în variantele
ei locale, vorbesc englezii, americanii din S.U.A., anglo-canadienii,
anglo-australienii, anglo-neozeelandezii, anglo-africanii, mai multe
popoare ale ţărilor din Bazinul Caraibelor şi alte cîteva etnii. Limba
spaniolă se vorbeşte nu numai în Spania, ci şi într-o bună parte a ţă-
rilor din America Latină, limba portugheză este vorbită nu numai
de către portughezi, ci şi de către poporul brazilian, precum şi de un
şir de popoare africane, tot aşa cum limba germană este limbă ofici-
ală în Germania, Republica Austria, Confederaţia Elveţiană, Marele
Ducat de Luxemburg, chiar şi în Regatul Belgiei. Pot fi aduse aici
şi exemple inverse mai puţin cunoscute, cum ar fi poporul mordvin
168 ROMÂNĂ
din Federaţia Rusă, care vorbeşte limbile erza şi mokşa, poporul de-
numit abung din Indonezia, care vorbeşte limba lampung, poporul
baghirmi din Ciad, care vorbeşte limba tar-barma, poporul ovámbo
din Namibia şi Angola, care vorbeşte limba donga, poporul moshi,
care locuieşte în trei ţări ale Africii şi vorbeşte limba more (moore),
tamangii din Nepal, care vorbesc limba murmi etc., etc. Deci nu sînt
rare cazurile cînd denumirea ţării sau a poporului nu coincide cu de-
numirea limbii.
Rămîne totuşi întrebarea: cum trebuie să fie denumită limba de stat
(oficială) a Republicii Moldova?
Nu este pentru nimeni un secret faptul că, din punct de vedere struc-
tural, limba literară a populaţiei majoritare din Moldova nu se deose-
beşte prin nimic de limba română. Pînă nu demult deosebirea consta
în utilizarea unor grafii diferite – latină în România şi rusă în Moldova.
Această deosebire actualmente nu mai există. Cu toate acestea, în vir-
tutea inerţiei, se menţine denumirea „limba moldovenească’’, care este
consfinţită prin Art. 13 din Constituţia Republicii Moldova.
Există oare argumente ştiinţifice pentru o astfel de denumire a limbii
de stat din Moldova?
După părerea noastră, asemenea temeiuri ştiinţifice nu sînt mai multe
decît pentru a denumi „austriacă” limba germană din Austria, „argen-
tiniană” – limba spaniolă din Argentina, „australiană” – limba engleză
din Australia. Dimpotrivă, există argumente ştiinţifice pentru a denu-
mi această limbă română, deoarece limba întrebuinţată în calitate de
limbă de stat în Moldova reprezintă de facto una din formele de exis-
tenţă ale limbii române contemporane.
Din cele mai vechi timpuri identitatea limbii pe teritoriile est-romani-
ce dunărene era limpede nu numai pentru purtătorii limbii, ci şi pen-
tru vecinii acestora. Slavii de răsărit, în particular ucrainenii, îi numeau
pe timpuri cu un singur nume atît pe locuitorii Moldovei, cît şi pe cei
din Valahia, chiar şi pe o bună parte din locuitorii Transilvaniei; toţi
erau pentru ei volohi (valahi). Domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare
era pentru ucraineni Стефан воевод волоский („Ştefan voievod al
Valahiei”), iar Moldova era numită Valahia, locuitorii ei – volohoveni,
adjectivul voloskî, valaskî avea semnificaţia „ceea ce ţine de principa-
 ITINER AR RETROSPECTIV 169
tul Moldovei”. O asemenea întrebuinţare a cuvintelor este atestată de
nenumărate ori în documentele istorice3.
Despre ce ne vorbeşte acest fapt? El demonstrează că ucrainenii îi
identificau pe moldoveni, transilvăneni şi munteni după limbă. În
sprijinul acestui argument pot fi aduse cuvintele cunoscutului lingvist
ucrainean O. Strijak din cartea apărută recent la Kiev: „În Ucraina de
răsărit erau numiţi volohi moldovenii şi românii”4. Îmi permit să pre-
cizez că o asemenea situaţie exista nu numai în Ucraina de Răsărit, ci
şi în cea de Apus, unde, conform aşa-zisului „drept voloh”, erau nu-
meroase aşezări ale originarilor din Moldova, Bucovina, Maramureş şi
Transilvania, aşezări situate în regiunea huţulilor şi în regiunea subcar-
patică pe pămînturile ucrainene şi mai departe spre vest pe pămînturi-
le poloneze, slovace şi morave.
O asemenea identificare a fost moştenită din timpul limbii protoslave
(slave comune), în care voloh (волхъ) însemna „om care vorbeşte o
limbă latină (romanică)”. Slavii au împrumutat această denumire de la
germani, care, după cum se vede, printre primii i-au numit pe latino-
fonii din fostul Imperiu Roman cu numele de volcae, pe care îl purtau
nişte triburi de origine celtică. Însă această denumire figura şi în lim-
ba greacă, în care βλâχοσ ca denumire a populaţiei est-romanice exista
încă în sec. al XI-lea şi chiar mai înainte.
À propos, ceea ce şi-a găsit reflectare în limba ucrainenilor şi în cea
a grecilor era cunoscut şi în Europa Occidentală. Aici învăţaţii din
Evul Mediu vorbeau despre identitatea limbii moldovenilor şi a lo-
cuitorilor Valahiei. A se vedea, de exemplu, menţiunea lui Nicolaus
Olahus formulată în limba latină încă în 1536: „Lingua, ritu, reli-
gione eadem Moldavi utuntur, qua Transalpini; vestitu aliqua ex
parte differunt” („moldovenii utilizează aceeaşi limbă, aceleaşi obi-
ceiuri şi religie ca şi valahii; se deosebesc puţin între ei numai prin
veşminte”)5.
Populaţia Europei de Sud-Est, constituită din descendenţii purtători-
lor de limbă latină, ce s-a transformat treptat în una din limbile roma-
nice – româna, folosea adjectivul romanus pentru a se autoidentifica,
acest cuvînt intrînd în diverse opoziţii semantice. Mai întîi a existat
opoziţia romanus – barbarus (conform apartenenţei de stat): roma-
170 ROMÂNĂ
nus era din Imperiul Roman, ulterior din Imperiul Roman de Răsărit,
în timp ce barbarus nu aparţinea acestui Imperiu.
Apoi s-a dezvoltat opoziţia conform apartenenţei la religia creştină: ro-
manus era creştin (comp. român „creştin”), în timp ce barbarus sau
paganus era păgîn. (Printre altele, chiar grecii au renunţat la numele
lor străvechi de elini în folosul cuvîntului romei. Romei însemna lo-
cuitor al Imperiului Roman de Răsărit şi totodată creştin, în timp ce
elinii erau păgîni.)
Concomitent, la est-romanici a apărut şi opoziţia semantică conform
limbii de comunicare: romanus era purtătorul limbii latine, în timp ce
barbarus vorbea în limba „barbară” (βαρβαρος), în greceşte însemna
„bîlbîit”, „gîngav”; o asemenea atitudine faţă de purtătorii altor limbi
era caracteristică şi strămoşilor slavi, căci ei se considerau stăpînii
cuvîntului – словене, în timp ce ceilalţi erau немцы („немые”, adică
„muţi”), ei nu cunoşteau limba slavă.
La toate acestea ar mai fi de adăugat că semnificaţia adjectivului ro-
manus s-a complicat din cauză că limba est-romanicilor nu era limba
serviciului divin în biserică. Avea dreptate A. Mateevici cînd spunea:
„Limbile slavă şi greacă erau numite limbi sfinte (sacre), în timp ce lim-
ba populară era considerată o limbă simplă, românească”3.
Anume în această perioadă în limba est-romanicilor au apărut noile
cuvinte: adjectivul romaniscus (românesc, de aici limba româneas-
că) şi adverbul romanisce (româneşte). Sufixele -esc, -eşte au fost şi
rămîn a fi foarte productive pe teritoriul Romaniei Orientale, cf. ad-
jectivele latineşti daciscus, thraciscus, frigiscus, huniscus, în a căror
derivare un rol definitoriu l-a jucat sufixul tracic care avea echivalente
analoage în limbile germanice, baltice, slave, celtice, italice, greceşti.
În afară de aceasta, est-romanicii creează încă un cuvînt pentru denu-
mirea limbii lor – românie – similar cu: grecie, egiptenie, elinie, jidovie,
lătinie, nemţie, sîrbie, slovenie, ungurie, frîncie. Acest cuvînt este atestat la
Miron Costin: „se află scris lătineşte Traiani aeterna columna pe româ-
niia a lui Traian, vecinicul stîlpul”. Îl atestăm de asemenea la Dosoftei:
„românia nu se potriveşte cu sîrbia”. Îl aflăm şi la Gh. Asachi: „fabule
alese pe românie aduse” (1836); la A. Russo cu sensul de „limba româ-
nă”, „românofonie” (românie).
 ITINER AR RETROSPECTIV 171
Cuvîntul românie s-a păstrat pînă în a doua jumătate a secolului
trecut, cînd a ieşit din uz, deoarece a coincis cu denumirea statului
românesc.
Pe lîngă aceasta, est-romanicii aveau şi verbul a români „a schim-
ba (a transforma) în conformitate cu legile limbii române”, care, la
D. Cantemir, de exemplu, apare ca sinonim absolut cu verbul a mol-
doveni; cf. cuvinte... a le moldoveni sau a le români sileaşte (din pre-
faţa a doua la Istoria ieroglifică).
Astfel, est-romanicii (volohii) întrebuinţau cuvintele românesc, ro-
mâneşte pentru a-şi denumi propria limbă şi propria vorbire. Iată de
ce publicaţia lui Gh. Asachi apărută la 1 iunie 1829 se numea „Albina
românească”, iar suplimentul apărut la 1 iulie 1838 – „Alăuta româ-
nească”.
În acelaşi timp, pentru a se crea o concurenţă reuşită între teatrul
românesc şi cel francez, Teatrul Naţional din Iaşi era obligat ca în
fiecare săptămînă, paralel cu 3 spectacole în limba franceză, să pună
în scenă unul în limba română. Cărţile în Moldova erau traduse „în
limba românească”; face în cazul acesta să ne mirăm că prima carte
moldovenească tipărită se numea Carte românească de învăţătură
(Iaşi, 1643)?
Ce-i drept, există mărturii că la începutul sec. al XIX-lea unii bo-
ieri moldoveni şi oameni aparţinînd păturii de mijloc au început
să-şi numească limba „limba moldovenească”, deşi ţăranii simpli
continuau s-o numească „limba românească”. O atare întrebuinţa-
re a cuvintelor este rezultatul modificării semantice care s-a pro-
dus în structura semantică a cuvîntului român > rumân, conce-
put de la o vreme, mai întîi în Valahia, ca „iobag”, „serv”. Expresia
„limba moldovenească” a apărut ca urmare a tendinţei ce se mani-
festa sporadic de a denumi limba cu numele ţării sau al poporului
care o vorbeşte.
Astfel, moldovenii numesc limba oficială a Finlandei limba finlan-
deză după denumirea ţării (şi nu limba fină), denumirea rusească
limba irlandeză (în loc de iră) este formată tot de la denumirea ţă-
rii; de la denumirea insulelor Aleute a provenit şi denumirea limba
aleută (în loc de unangană). Pe timpuri, în Rusia, care nu recunoş-
172 ROMÂNĂ
tea limba ucraineană, se vorbea despre un grai malorus (de la denu-
mirea Malaia Rossia). Anume aşa, după cum se vede, a luat naştere
şi expresia „limba moldovenească”, dar ea nu poate desemna limba
literară.
În primii ani după ocuparea Basarabiei, în Rusia era recunoscută de-
numirea tradiţională a limbii literare de „limbă românească”. În 1816,
la Chişinău, a văzut lumina tiparului o Carte de rugăciuni, tipărită în
„româneşte în exarhiceasca tipografie a Basarabiei pentru bisericile şi
preoţii moldoveni”. În 1817, a fost editat în „rumâneşte” şi Ceaslovul.
Pe Noul şi Vechiul Testament, editat în 1819 la Sankt Petersburg, era
indicat „tălmăcire românească”. În 1823, la Chişinău, vede lumina tipa-
rului cartea О долге пресвитеров перед народом, care „s-au tălmă-
cit pi limba românească de pre cea în grafie latină”! În sfîrşit, în 1827, la
Sankt Petersburg, iese de sub tipar Gramatica rusască şi românească
a lui Ştefan Margela.
Mai apoi adjectivul „românească” iese din uz, fiind înlocuit prin
adjectivul „moldovenească”. În cele din urmă, s-a ajuns la aceea că
persoanele ce nu erau la curent cu situaţia reală au început să crea-
dă că limbile română şi moldovenească sînt limbi absolut diferite.
Dar, din punct de vedere lingvistic, expresia „limba moldoveneas-
că” estompează identitatea limbii române literare din Moldova şi
din România. Această îmbinare de cuvinte creează impresia greşită
că am avea de a face cu diferite obiecte de cercetare lingvistică a
limbii literare în România şi în Moldova, pe cînd e vorba de unul şi
acelaşi obiect.
În temeiul celor spuse, consider extrem de oportună propunerea
Preşedintelui Mircea Snegur privind revizuirea Art. 13 al Constituţiei
Republicii Moldova şi restabilirea denumirii tradiţionale a limbii mol-
dovenilor – limba română.

Note
1
Косериу Э., Синхрония, диахрония и история //
Новое в лингвистике, III, Москва, 1963, p. 150.
2
Бромлей И.В., Народы мира. Историко-
этнографический справочник, Москва, 1988, p. 25.
3
Словник староукраïнськоi мови XIV-XV ст., 1-2, Киïв,
1977.
 ITINER AR RETROSPECTIV 173
4
Стрижак О.С., З вiдетнонiмноï (вiдетно форонiмноï) гiдронiмiï на схiд вид Середнього
Днипра // Питания iсторичноï ономастики Украiни, Киïв, 1994, p. 10.
5
Olahus Nicolaus, Hungaria et Atila. Caput XIII: De Moldavia, Vindobonae, 1763.
6
Mateevici A., Opere, I, Chişinău, 1993, p. 354.

Limba Română,
nr. 4 (22), 1995, p. 29-32.
Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică
„Limba română este numele corect al limbii noastre”,
Chişinău, 20-21 iulie 1995

On the need to restore the traditional name of the language

spoken by the citizens of the Republic of Moldova
Keywords: The correct name of the language; contemporary Ro-
Abstract manian language; Eugeniu Coșeriu; A. Mateevici; Gh. Asachi; A.
Russo; D. Cantemir; Romanian textbook; restoring the traditional
name of the language
From a structural point of view, the author states, the literary language of
the majority population in the Republic of Moldova does not differ in any
way from the Romanian language. The only difference, the different spell-
ing (using the cyrillic alphabet in the Republic of Moldova and the latin
alphabet in Romania), was liquidated by the adoption of the linguistic leg-
islation regarding the return to the latin alphabet between rivers Prut and
Dniester. The pleas of Romanian and foreign scholars deny the false theory
of the existence of the “Moldovan language”, which calls for
174 ROMÂNĂ

Vlad POHILĂ
Limba română din R. Moldova,
între primejdii şi speranţe

Trebuie să se ştie: situaţia lingvistică din statul nostru extrem de tînăr

şi relativ independent este, cu certitudine, una dintre cele mai com-
plicate şi mai complexe în Europa Centrală şi de Sud-Est. În expresie
statistică, lucrurile se prezintă astfel: la o populaţie de circa 4 mil. avem
o majoritate de băştinaşi, românească, de circa 65%, dar şi o importan-
tă minoritate rusolingvă – circa 30 la sută, formată preponderent din
slavi (ruşi, ucraineni, bulgari), acestora adăugîndu-li-se un procent de
evrei, alte 3% de nou-veniţi din ex-U.R.S.S. (bieloruşi, armeni, azeri şi
alţi caucazieni, diverşi minoritari etnici din Rusia, în majoritate rusi-
ficaţi, ceceni, alţi musulmani) şi vreo 2% de găgăuzi – grup etnic tur-
cofon, dar de religie creştină ortodoxă – stabiliţi pe pămîntul nostru
la începutul sec. XIX. Conform altor estimări, destul de aproximative
– căci în R. Moldova nu s-a făcut recensămîntul populaţiei din 1989,
cînd eram încă parte a imperiului sovietic –, 10-15% din băştinaşi nu
se mai identifică lingvistic ca români, altfel zis, s-au rusificat. Prin con-
trast, conform aceloraşi statistici, circa 10 la sută din rusolingvii de la
noi ar cunoaşte într-o anumită măsură limba română. Aşa cum ne su-
gerează şi tema colocviului, ne vom referi în continuare cu precădere
sau chiar exclusiv la situaţia lingvistică în care se află populaţia băştina-
şă a R. Moldova – românii, din care mulţi se autonumesc moldoveni,
iar limba maternă o numesc adeseori „moldovenească”, fapt stimulat
pe toate căile de către oficialităţile de la Chişinău, evident, din raţiuni
extralingvistice.
Care ar fi motivul principal al complexităţii vizînd starea lingvistică
din R. Moldova? Din cele vreo cinci-şase motivaţii de bază – de ordin
istoric, geografic, demografic, cultural, politic, economic –, vom insis-
ta asupra factorului social-istoric, dar pus în strînsă legătură cu cel de
natură culturală, spirituală.
 ITINER AR RETROSPECTIV 175
E cunoscut faptul că din anul 1812 şi pînă în 1918 partea de est a
Moldovei istorice a fost anexată Rusiei, ocupanţii numind acest te-
ritoriu dintre Prut şi Nistru – Basarabia. După 22 de ani de aflare în
matricea istorică, atunci cînd Basarabia redevine parte componentă a
României, din 28 iunie 1940 istoria se repetă, Basarabia fiind încorpo-
rată Uniunii Sovietice, pe deasupra fiind şi amputată: trei judeţe de la
sud şi unul de la nord sînt „dăruite” Ucrainei, între hotarele ei aflîndu-
se pînă în prezent. În această perioadă de ocupaţie străină – de 150 de
ani! – la noi a avut loc un proces acerb, şi orchestrat, nu accidental, de
rusificare: limba băştinaşilor a fost scoasă din biserică, din învăţămînt,
din administraţie, din exerciţiul juridic; au fost blocate sau interzise ori-
ce relaţii, orice schimburi culturale cu ceilalţi conaţionali, aflaţi într-o
situaţie net avantajată – şi din Regatul Român, şi din Transilvania,
unde românii se bucurau de o relativă autonomie culturală.
Ţarismul, apoi regimul comunist de croială stalinistă au recurs la aceste
măsuri dragonice, neîndoios, din raţiuni politice: pentru a justifica în-
corporarea Basarabiei, pentru a legitima ocuparea unui pămînt străin,
încercînd să demonstreze că-i aparţine de drept. În acest scop, dincolo
de colonizarea masivă a Basarabiei cu elemente etnice străine, stăpîni-
rea rusă a pedalat extrem de energic pe ideea existenţei aici a unei limbi,
iar mai tîrziu şi a unei naţiuni „moldoveneşti”, distincte de cele româ-
neşti. Trebuie să recunoaştem cu tristeţe că această politică diabolică în
mare măsură a prins: şi mă gîndesc nu numai la faptul că în Constituţia
R. Moldova scrie, în Art. 13 (sic!), că limba de stat la noi e „moldove-
nească” – nu româna. Doar băştinaşii acestei republici vorbesc unul din
dialectele de bază ale limbii române, pe cînd în toate sferele vieţii social-
culturale se utilizează, totuşi, limba română literară. Mă gîndesc acum
mai ales la o desperată realitate de la noi: cît de mult a fost alterată, în
anii de ocupaţie străină, conştiinţa etno-lingvistică a unei părţi însemna-
te a populaţiei băştinaşe, încît unii, poate chiar mulţi, mai cred sincer că
vorbesc o limbă apropiată, dar nu identică cu româna, nu româna însăşi.
Poate şi mai nocivă s-a dovedit a fi la noi invazia, presiunea limbii ruse
asupra celei române, astfel încît astăzi asistăm la o devastatoare influenţă
a acestui idiom slav asupra limbii vorbite şi chiar scrise în R. Moldova.
Nu este cazul să insistăm, aici şi acum, că băştinaşii R. Moldova sînt români
şi vorbesc limba română. Mai aproape de subiectul nostru, vom prezenta
176 ROMÂNĂ
o „stratificare” – personală, subiectivă, deci, întru cîtva –, a vorbitorilor de
română de la noi prin prisma purităţii sau, dimpotrivă, a impurificării, alte-
rării limbii materne. Astfel, conform estimărilor noastre, avem în Moldova
trei mari grupuri distincte de populaţie românofonă:
a) grupul rustic – locuitorii satelor, cu un nivel mediu de instruire sau
sub acesta;
b) grupul urban – locuitorii oraşelor, cu aproximativ acelaşi nivel de
instruire.
c) intelectualitatea, fie de la ţară, fie de la oraş, inclusiv tineretul studios.
Fiecare grup, sau categorie, din cele enumerate presupun, comportă sau
chiar implică anumite caracteristici de ordin lingvistic destul de clare.
Astfel, reprezentanţii convenţionalului grup a) – „rustic” – au un lim-
baj românesc relativ curat, adică mai puţin influenţat de limba rusă.
Totodată, limbajul acestora excelează printr-o pronunţie dialectală,
identică celei din Moldova din dreapta Prutului, şi printr-un vocabular
restrîns, sărăcăcios. Din punct de vedere demografic, e de menţionat
că în satele noastre este o populaţie în genere îmbătrînită, cum foarte
mulţi tineri au plecat fie la oraş, fie în alte ţări.
Grupul b) – „urban” – se caracterizează printr-un limbaj mai rusificat,
cu numeroase barbarisme şi calchieri din limba rusă. Sub aspect de-
mografic, locuitorii oraşelor noastre sînt mai tineri decît cei de la ţară.
Din păcate, tocmai tînăra generaţie urbană sau urbanizată a preluat nu
numai lexeme ruseşti, nu numai elemente de sintaxă rusească, dar şi o
pronunţie rusificată, care se manifestă printr-o oribilă pentru noi pala-
talizare a consoanelor b, d, n, t, urmate de vocalele e, i.
Virtualii reprezentanţi ai grupului c) – „intelectual-tineresc” –, în linii
mari, stăpînesc o limbă literară curată, corectă, apropiată, într-o apre-
ciabilă proporţie, de limba română literară, standard, sau „exemplară”,
ca să recurgem la un termen lansat de marele nostru compatriot, regre-
tatul savant lingvist Eugeniu Coşeriu.
Primejdiile de ordin lingvistic de la noi, pe care le-am anunţat şi în
titlul prezentei comunicări, îi vizează într-o măsură covîrşitoare pe vor-
bitorii din categoriile a) şi b).
 ITINER AR RETROSPECTIV 177
Principalul pericol, credem noi, rezidă în influenţa masivă, nefastă,
devastatoare asupra românei din R. Moldova, pe care o exercită lim-
ba rusă în cele mai diverse şi mai surprinzătoare manifestări şi forme.
Fenomenul este pe cît de detestabil, pe atît de explicabil. Pe parcursul
unui secol şi jumătate rusa a fost în acest ţinut ca la ea acasă, stăpînă
atotputernică şi autoritară, rusificarea sub orice formă fiind stimulată
oficial. Apoi, cum decenii la rînd s-a promovat ideea aberantă a exis-
tenţei unei limbi „moldoveneşti” distinctă de cea română, era firesc să
se facă tot posibilul ca această limbă – „moldovenească” – să difere cît
mai mult de româna exemplară. În scopul propus, au fost larg deschise
porţile Cetăţii pentru a facilita invazia rusei, invazie mult favorizată, în
50 de ani de regim comunist, de stupida politică a aşa-zisului „biling-
vism armonios”, care în realitate proclama, cînd mai discret, cînd făţiş,
adică mai brutal, supremaţia omniprezentă a limbii „fratelui mai mare”.
Şi-au făcut efectul, evident, şi eforturile autorităţilor ţariste, apoi sovie-
tice de a opri accesul aici a valorilor culturale, inclusiv lingvistice, din
România, precum şi tot soiul de interdicţii la utilizarea anumitor cu-
vinte, expresii şi ortograme, considerate „pur româneşti”, sau „prea de
tot româneşti” – aşa ar fi mai potrivit să categorisim modul de atunci
de a vedea lucrurile, dacă e să le spunem pe nume. Liste cu asemenea
lexeme şi ortograme erau transmise – prin circulare venite de la con-
ducerea de partid via cenzura oficială (numită în U.R.S.S. eufemistic
Glavlit – „Direcţia pentru păstrarea secretelor de stat”!) – la edituri, în
redacţii de ziare şi reviste, la Radio şi TV, la teatre, în sălile de specta-
cole etc. În această situaţie, înrîurirea limbii ruse a devenit la noi catas-
trofală, atacînd – cu precădere în ultimii 50 de ani de ocupaţie sovieti-
că – toate nivelurile limbii. Vom încerca să demonstrăm veridicitatea
acestei afirmaţii.
În ceea ce priveşte nivelul fonetic-fonematic, aşa cum am menţionat deja,
preponderent la oraş, a devenit un adevărat cataclism palatalizarea de
manieră rusească a unor consoane şi, în acelaşi stil – reducerea unor
vocale, în special a lui e; în cazul unor neologisme, venite în limba ro-
mână din Basarabia prin intermediul rusei, se produce şi iotacizarea
acestei biete vocale, precum şi pronunţarea lui o neaccentuat ca pe un
a. Concomitent, pentru a se justifica mai vîrtos existenţa limbii „mol-
doveneşti”, a fost favorizată pronunţia dialectală, care, evident, a avut
repercusiuni şi asupra formei scrise a limbii de aici. Vom menţiona,
178 ROMÂNĂ
în numele adevărului istoric: dezastrul a fost stăvilit, totuşi, în bună
parte, pe la finele anilor ’50, odată cu „dezgheţul” hruşciovian, cînd
la Chişinău normele ortografice şi ortoepice au fost maximum posibil
apropiate de cele întocmite la Bucureşti, în pofida diferenţei de alfabe-
te ce a existat pînă în 1989.
Şi mai devastatoare s-a dovedit a fi influenţa rusei asupra lexicului româ-
nesc din R.S.S.M. Am amintit deja că existau în instituţiile de cultură
liste cu lexeme şi ortograme tabu, considerate „excesiv de româneşti”:
termeni, noţiuni sau îmbinări vizînd realităţi burgheze, religioase, naţi-
onaliste, filozofice, anumite etape şi domenii ale istoriei naţionale etc.
Prin contrast, la nivelul limbii vorbite, dar şi al celei scrise, şi-au făcut
loc sute, poate chiar mii de cuvinte şi expresii ruseşti, în primul rînd
din cele ce vizau realităţile sovietice – oficial, prin directive de partid şi
de stat, se preconiza ca acestea să fie unice, ruseşti, în toate limbile din
U.R.S.S. În acest exces de zel lingvistic se ajungea la cazuri pe puţin zis
ridicole: bunăoară, era cumva motivat ca Parlamentul de la Moscova
sau cel de la Kiev, Chişinău, Vilnius, Taşkent etc. să se numească Soviet
Suprem (cum se numea/se numeşte Knesetul de la Ierusalim sau Seimul
de la Varşovia), dar mass-media de la noi erau obligate să promoveze
şi forma Sovietul Miniştrilor – sovietic, spre deosebire de Consiliul de
Miniştri al României (al Franţei, Italiei) ş.a.m.d.
Rusisme au intrat cu nemiluita în practic toate sferele vieţii de la noi,
cu deosebire – în domeniul evoluţiilor tehnice şi de altă natură. Dintre
clasele gramaticale, deosebit de invadate au fost numele şi verbe-
le. Evident, rusismele prindeau acolo unde apărea o nouă realitate:
cf. substantivele spravcă pentru certificat, sosiski – crenvurşti, solearcă –
motorină, priţep – remorcă etc.; verbele: a oforma – a amenaja, a cătăi –
a plimba (cu un mijloc de transport), a zavodi – a porni motorul etc. Este
destul de mare numărul cuvintelor incidente şi al cuvintelor “parazit” pre-
luate din rusă (kaneşno, stoproţentno, eşciobî, jă, tak... etc.); cuvintele
injurioase au fost preluate într-o proporţie de-a dreptul înspăimîntă-
toare. S-ar părea că o serie de rusisme era preluată din rusă şi datorită
unui anumit grad de comoditate, astea fiind în rusă mai scurte, uneori
formate din abrevieri: cf. vuz – instituţie de învăţămînt superior, propis-
ka – viză de reşedinţă, sudimost – antecedente penale etc. Impresia este
neîndoios una falsă: avem suficiente cazuri cînd echivalentul românesc
 ITINER AR RETROSPECTIV 179
este mai comod, inclusiv prin scurtimea sa (cf. pneumonie – rus. vospa-
lenie legkih, ulcer – rus. iazva jeludka – pentru a ne limita la doar două
exemple din domeniul medicinei) şi totuşi, echivalentele ruse au fost
preluate de extrem de mulţi vorbitori pentru care româna este limba
maternă. În consecinţă, motivele de ordin pur lingvistic sau lingvisti-
co-practic ale rusificării lexicului românesc la noi sînt secundare.
O tragedie naţională a fost în R.S.S.M. rusificarea onomasticii – şi a an-
troponimelor, şi a toponimiei (în special a microtoponimiei). S-a ajuns
la mutilări sau chiar substituiri ce ştergeau orice urmă de element au-
tohton în antroponimie: nume de botez ca Ion sau Ştefan deveneau în
documente obligatoriu Ivan, respectiv, Stepan; o serie de prenume ro-
mâneşti erau pur şi simplu interzise. Numele de familie se mutilau pen-
tru a deveni comode ocupanţilor – în pronunţare, la declinare etc. Din
asemenea motive nume ca Ciobanu se transformau în Ceban, Doagă
– în Doga, Grădinaru – în Gradinari etc. Este anecdotic, dar foarte
elocvent cazul unui nume românesc de la noi, Şaptecîini, mutilat într-o
formă inidentificabilă: Şeptichin, deci cu o terminaţie pur rusească, -in
(cf. Lenin, Stalin, Putin etc.), soţul fiind Şeptichin, iar soţia – Şeptichina
(aproape că Anna Karenina!), chiar dacă la numele româneşti nu exis-
tă o diferenţiere formală de gen. A fost impus oficial şi s-a impus în
uzul curent patronimicul rus (de tipul Gheorghe Vasilievici, Ecaterina
Ivanovna etc.), alt fenomen firesc rusei dar străin românei. Tot astfel,
oraşele noastre aveau străzi cu denumiri aproape că exclusiv ruseşti.
Mai e cazul să amintim aici că anumite popoare, respectiv, limbi au su-
pravieţuit şi graţie rezistenţei prin onomastică – avem exemplul arme-
nilor, în toată lumea, al balticilor şi musulmanilor în U.R.S.S., al ardele-
nilor în Imperiul Habsburgic etc.
Cel mai grav ni se pare, însă, faptul că rusa a atacat româna din Moldova
şi la nivelul gramaticii, al paradigmelor. Astfel, chiar şi limbajul unor in-
telectuali de la noi este marcat adeseori de topica rusească: se pune
adverbul înaintea verbului atunci cînd trebuie să fie tocmai viceversa
(cf. uşor face, repede vine, departe ajunge etc.). Este invers, dar de ace-
eaşi natură, cazul unor pronume, cu precădere al celor relative, care sînt
masiv postpuse substantivelor prin omiterea articolelor posesive (geni-
tivale) de legătură (cf. elevii cărţile cărora pentru elevii ale căror cărţi
etc.). Supără abuzul în utilizarea pronumelor personale pe lîngă verbe
180 ROMÂNĂ
– după model rusesc, evident, care pur şi simplu seamănă, accidental,
cu cel francez. (Ce tu faci? pentru ce faci? e un exemplu proverbial, în
această ordine de idei.) Unii moldoveni pierd deja simţul utilizării co-
recte a anumitor articole: se recurge la cel nehotărît, cînd e necesară uti-
lizarea celui hotărît; se înregistrează cazuri de substituire a unor articole
cu alte nume (careva cărţi-caiete pentru nişte, unele, anumite cărţi-
caiete; voi pentru Dvs. – pers. II sing. a pronumelui de politeţe etc.).
Este puternică influenţa pe care o exercită limba rusă asupra recţiunii
din română, astfel tulburîndu-se nu numai regimul firesc al construc-
ţiei frazei, dar şi sensul ei. Aproape că s-au generalizat – inclusiv prin-
tre intelectuali –, construcţii gen: a (se) juca în cărţi / fotbal – pentru
a juca cărţi / fotbal; a conduce (cu) întreprinderea în loc de a conduce
întreprinderea etc. Mai mult: în ultimul timp, în limbajul moldoveni-
lor apar şi calchieri cu o motivaţie mai rar întîlnită – încă o dovadă a
gravităţii acestui fenomen nociv. Ne referim acum la calchieri făcute
prin asocieri sonore, de ordin fonetic. Astfel îşi fac loc în vocabularul
unor românofoni de la noi îmbinări lexicale de-a dreptul monstruoase
precum: i-a stat rău sau el a stat inginer pentru i s-a făcut rău, respec-
tiv, el a devenit inginer (după îmbinările ruse mne stalo ploho, on stal
injenerom); ei bolesc pentru echipa Real-Madrid (= ei sînt suporterii
echipei Real-Madrid; după rus. oni boleiut za komandu Real-Madrid);
a zvonit aseară (= a telefonat aseară, după rus. on zvonil vcera); el
nu s-a reuşit să intre (= nu s-adecis/hotărît să intre, după rus. ne re-
şilsea); mi-i jale, dar nu avem această marfă (= îmi pare rău/regret,
dar..., după rus. mne-nam jal, no...) etc.
Fiţi de acord: persistenţa cu care acţionează – nociv, evident! – rusa
asupra românei la noi este de-a dreptul incredibilă. Lucrurile sînt, însă,
explicabile. Iată doar cîteva exemple vizînd proporţia, raportul român:
rus – acum, nu cu 15-20 de ani în urmă! – în domeniul mijloacelor de
informare în masă din R. Moldova. Astfel, ziare şi reviste ruseşti apar la
noi de două ori mai multe decît în română. Raportul între posturile de
radio române şi ruse e de 1 la 4, iar al celor de TV – de 1 la 8.
Şi deoarece tabloul pe care vi l-am prezentat poate părea cuiva prea de
tot sumbru, aş dori să închei această comunicare într-o tonalitate mai
optimistă. Cu mai bine de patru decenii în urmă, marele romanist şi
românist italian Carlo Tagliavini (1903-1982), autorul monumentalei
 ITINER AR RETROSPECTIV 181
monografii Le origini delle lingue neolatine a avut curajul să declare
la un congres de studii romanice, la Florenţa: „Pretinsa «limbă moldo-
venească» nu este de fapt decît româna literară, scrisă cu un alfabet rusesc
uşor modificat (...), cu unele concesii făcute unor forme dialectale moldove-
neşti, cunoscute de altfel şi în interiorul României”.
Din fericire, această temerară constatare a lui Tagliavini, care atîţia ani
ne-a încălzit sufletele, nu mai este decît parţial valabilă. După revenirea
la grafia latină, în 1989, „regele a apărut gol” în faţa mulţimii de români
basarabeni, pe cît de entuziasmaţi, pe atît de stupefiaţi. Căci, după pro-
clamarea în acelaşi an a limbii de stat şi deschiderea spre valorile spi-
rituale româneşti, care s-a produs în anii următori, tot mai numeroşi
conaţionali de-ai noştri au descoperit splendoarea, bogăţia, frumuse-
ţea limbii strămoşeşti. Tocmai de aceea, conştientizînd primejdiile ce
ne-au ameninţat şi ne mai ameninţă vorbirea, exprimarea şi scrisul, nu-
trim speranţa de a fi martori şi ai unei curăţări, ai unei asanări masive,
dacă nu totale a limbii noastre româneşti, încît să putem vorbi despre
pericole vizînd limba română din R. Moldova numai la passé composé,
dacă nu chiar la plus-que-parfait...
Limba Română,
nr. 1, 2003, p. 13-17

The Romanian language in the Republic of Moldova,

between dangers and hopes
Keywords: Linguistic situation; danger; Russian language; harmful
Abstract influence; Romanian language; article 13 of the Constitution of the
Republic of Moldova
Based on significant research material, the author analyzes the linguistic
situation in the Republic of Moldova. The amendment of Article 13 of the
Constitution was considered a window of opportunities for the develop-
ment of the Romanian language, at the time subject to more dangers.
One of the main dangers resides in the massive, disastrous, devastating
influence that the Russian language exerts on Romanian in the Republic of
Moldova. The state of affairs can be improved by opening up to Romanian
values, by consolidating collaborative relations with Romania, including in
the linguistic, literary and cultural fields.
182 ROMÂNĂ

Grigore VIERU
Limba Română –
oastea noastră naţională

Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Republicii

Moldova, Gheorghe Duca!
Onorat Consiliu suprem pentru ştiinţă!
Stimate domnule preşedinte al Academiei Române, Eugen Simion!
Stimaţi colegi academicieni!
Iubiţi fraţi!
O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara
înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: „...atunci au venit două fe-
mei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei:
„Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut la ea, în
casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi
eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de amândo-
uă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a
sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când
eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus la pieptul ei, iar pe fiul ei cel mort l-a
pus la pieptul meu. Dimineaţa când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul,
iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu
era fiul meu, pe care-l născusem”. Iar cealaltă femeie a zis: „Ba nu, fiul
meu e viu, iar fiul tău e mort!”. Iar aceasta îi zicea: „Ba nu, fiul tău este
mort şi al meu este viu!”.
(...) Apoi a zis Solomon: „Daţi-mi o sabie”, şi i s-a adus regelui o sabie.
Şi a zis regele: „Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el
uneia şi o jumătate din el celeilalte!”.
Şi a răspuns femeia al cărui fiu era viu regelui – căci i se rupea inima de
milă pentru fiul ei: „Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi
 ITINER AR RETROSPECTIV 183
nu-l omorâţi!”. Iar cealaltă a zis: „Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!”.
Şi regele a zis (arătând spre prima femeie): „Daţi-i celei dintâi copilul
cel viu, căci aceasta este mama lui!”.
Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragis-
mul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta
Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fu-
sese furat tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi Limbă Română, mu-
rise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui
se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică
şi dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi
Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este
unul singur şi se numeşte Limba Română. „Tot ce este frumos poartă
ponos!”, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în
sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această
privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Avram Iancu, Iorga...
Din păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea
un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuşi tă-
iase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu,
se numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre Limbi un

30 august 2007. La Academie

184 ROMÂNĂ
alt nume: „limba moldovenească”. Cred că nu este cazul să explicăm
de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut.
Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi
de sub cea sovietică jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre
istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dân-
du-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi
ale lumii. Să amintim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei,
Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă,
B.-P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga,
Bacovia, Goga, Rebreanu, Cezar Petrescu, Călinescu, Perpessicius,
Preda, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Ştefan Bănulescu, Labiş,
Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii
plecaţi la strămoşi.
Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini,
care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri
„teoreticieni” cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.
Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia
o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati,
Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altul decât cel românesc?! Aţi
găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă,
B.-P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba mol-
dovenească?
Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag,
aşa cum există unul transilvănean, muntenesc, bănăţean sau olte-
nesc. Dar Limba este una singură, şi ea se numeşte Română. Să lă-
săm mai bine să vorbească ctitorii şi şlefuitorii Limbii Române, care
sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii:
„...Descălecatu-au ţara domnul Dragoş-vodă, / Fericită, buiacă, cu
tot feli de rodă, / Când au adus într-însa ROMÂNEASCĂ limbă, /
De bun neam şi ferită de calea strâmtă...” (Dosoftei, 1642-1693);
„...măcară că ne răspundem acum moldoveni; iară nu întrebăm:
«ştii moldoveneşte»? ce «ştii româneşte»?” (Miron Costin, 1633-
1691); „...moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor în-
treg şi aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); „...simplul fapt că
noi, românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una
 ITINER AR RETROSPECTIV 185

14 februarie 2005. Grigore Vieru, omagiat la Casa Limbii Române

singură”, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine

ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel”
(Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul ro-
mânesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc”
(Bogdan-Petriceicu Hasdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi
două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Alexei
Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia,
nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată
elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin
Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferi-
te de limba română este, atunci când e de bună-credinţă, o iluzie şi
o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea-credinţă, e
o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că
nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de
cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu
Berejan, 1927-2007). Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă care
este Ion Druţă (n. 1928) inserate în eseul Domniei Sale Răscrucea ce-
lor proşti: „Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După
186 ROMÂNĂ
ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi
cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”. Iată ce zice un
alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi, atins şi el, ca şi Druţă, de ari-
pa geniului: „Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului
nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de
a exista în şi întru istorie” (Mihai Cimpoi, n. 1942); „Cetatea care
ne-a ţinut mereu trează conştiinţa de apartenenţă la un neam eroic,
bimilenar, cetatea care ne-a făcut să rezistăm în faţa tuturor puhoaie-
lor nivelatoare, din orice parte ar fi pornit spre noi, a fost limba noas-
tră – cetate de neînvins a românului” (Nicolae Mătcaş, n. 1940); „Se
fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi
ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă,
până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una – cea
care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul
ştiinţific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris
toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură a fost şi rămâne una: limba
română” (Haralambie Corbu, n. 1930); „Limba fiecărei etnii este cre-
aţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea
mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui” (Valeriu Rusu, n. 1935);
„Există o singură limbă vorbită de la Nistru până la Tisa şi până hăt
peste Nistru – Limba cea Maternă care e Româna” (Ion Dumeniuk,
1936-1992); „Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în fap-
tul că cineva foloseşte expresiile «vorbire moldovenească», «a vorbi
moldoveneşte», căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba
din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că
avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denu-
mirea oficială (...) trebuie folosit doar termenul limbă română” (Ion
Eţcu, n. 1935; Alexandru Dîrul, n. 1929); „Cuvintele, ca tot ce e viu,
au nevoie de mediul favorabil de viaţă, exprimând o stare spirituală,
o gândire” (Ion Vatamanu, 1937-1993).
Va rămâne în istoria naţională şi aderarea la Limba Română a primu-
lui preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de
înţeles că noţiunea de «limbă moldovenească» din acest articol (Art.
13 al Constituţiei Republicii Moldova– n.n.) ţine nu atât de un temei
ştiinţific, cât de unul politic (...) Limba română este numele corect al
limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere”.
 ITINER AR RETROSPECTIV 187
Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai
Eminescu” din Chişinău şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din
Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care,
după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă în-
treb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă
era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţă ardelenească: olteneş-
te, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect
(al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare.
Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar
limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul.
Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române,
căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.
Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost
poetul Nicolai Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat
că nu există nicio diferenţă între limba moldovenească şi cea română
fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian. Dându-şi duhul
Stalin, poetul a îndurat urgiile infernului numai 15 ani din cei 25.
Teroarea împotriva limbii noastre a continuat multă vreme după moar-
tea lui Stalin. Prin anii ’70 ai secolului trecut, una dintre cele mai bune
profesoare de limba şi literatura „moldovenească”, Elena Vasilache,
de la Şcoala-Internat din Chişinău, umilită şi scuipată în suflet, a fost
transferată la o şcoală auxiliară pentru „păcatul” că elevii îi adresaseră
la 8 Martie o felicitare scrisă cu caractere latine. O altă eminentă pro-
fesoară, doamna Popescu de la o şcoală din Poşta Veche, avusese tot
prin acei ani o frumoasă idee: profesorii care făceau greşeli de limbă
în exprimare erau obligaţi să arunce într-o puşculiţă specială, aflată în
cancelaria şcolii, câte 10 copeici. Aprobaseră cu toţii această idee. Jocul
a mers bine şi cu folos până oficialităţile au sancţionat profesoara pen-
tru nevinovata idee.
Regretatul actor Gheorghe Siminel fusese scos din pâine pentru „vina”
de a-şi exprima cu litere latine admiraţia pentru Georgia într-un caiet
de impresii. A rămas multă vreme muritor de foame.
Gheorghe Cincilei, director al Muzeului de Literatură de pe lângă
Uniunea Scriitorilor, a fost pedepsit pentru „păcatul” de a completa
fondurile Muzeului cu literatură de dincolo de Prut.
188 ROMÂNĂ

1999. Pe Aleea Scriitorilor Clasici Români din Chişinău

11 mai 1999. Săptămâna literaturii basarabene în Franţa

 ITINER AR RETROSPECTIV 189
Acestea nu erau cazuri izolate. Am alcătui un volum masiv adunându-
le la un loc pe toate. Cităm un fragment din consistentele Note pentru
un portret intitulate „Omul potrivit la locul şi la timpul potrivit” de
Alexandru Bantoş, în care strălucitul publicist desenează chipul spiritual
al unuia dintre cei mai de seamă lingvişti români, Silviu Berejan, care în
curând va păşi pragul celui de-al nouălea deceniu de viaţă. Să ne trăiţi,
maestre! „În R.S.S.M., în special după cunoscutele evenimente din 1968,
sunt interzise sau trecute la fondurile secrete speciale ale bibliotecilor
cărţile româneşti, inclusiv sau mai ales cele din domeniul lingvisticii, dic-
ţionarele explicative sau bilingve (ruso-româneşti), editate la Bucureşti.
La Universitatea de Stat din Moldova, de exemplu, studenţii puteau con-
sulta cărţi româneşti doar cu permisiunea conducerii facultăţilor şi chiar
a rectoratului [...]. În căminele instituţiilor de învăţământ, în redacţiile
mass-media, în special ale Radioteleviziunii de la Chişinău, principală
şi foarte influentă maşină ideologică, se organizau periodic razii având
drept scop depistarea «diversioniştilor antisovietici», adică a posesori-
lor de carte românească, şi, ulterior, pedepsirea celor care citeau sau scri-
au cu alfabet latin. Studenţii «prinşi în flagrant delict» erau, de regulă,
exmatriculaţi, jurnaliştii şi funcţionarii concediaţi. Cu toţii fiind calificaţi
«naţionalişti», intrau în vizorul K.G.B-ului. Cu sau fără motiv, persoa-
nele «cu vederi româneşti» aveau viitorul compromis (aşa s-a întâmplat
cu G.R., student la universitate, care, surprins că la ore conspecta în ro-
mână, a fost exmatriculat, fapt ce i-a marcat întregul destin). Calificativul
de naţionalist român putea fi atribuit oricui, indiferent de apartenenţa
etnică. Semnificativ în acest sens este cazul evreilor M.M. şi S.Ş. din sec-
ţia de traduceri a redacţiei Actualităţi a Radioteleviziunii, cărora li s-a
aplicat marca de «naţionalist român», pentru că în urma unui control
s-a stabilit că utilizau «clandestin» dicţionare... româneşti. De aseme-
nea, jurnaliştii erau avertizaţi permanent că vor fi pedepsiţi, inclusiv dis-
ponibilizaţi, dacă vor folosi în texte sau emisiuni cuvinte româneşti, în
categoria acestora intrând neologismele, sinonimele, precum şi cuvinte
din lexicul românesc al limbajelor de specialitate, dându-se preferinţă,
evident, echivalentelor «moldoveneşti», de fapt, calchierilor după lim-
ba rusă incluse cu forţa în uzul cotidian”.
„Ziarul «Moldova suverană» publică o variantă a Legislaţiei lingvisti-
ce în redacţia Institutului de Lingvistică, în care se preciza că numele
corect al limbii noastre este româna, fapt ce a condus la demiterea re-
190 ROMÂNĂ
dactorului-şef, Tudor Ţopa, urmată de o «rebeliune» a ziariştilor de la
Casa Presei, care obţin repunerea în funcţie a «nedisciplinatului» şef ”
(LR, nr. 7-9, 2007, p. 93).
În rândul dureroaselor consemnări de mai sus se înscrie perfect urmă-
torul exemplu: Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc, Aurelian Silvestru,
Ion Vicol fuseseră exmatriculaţi de la facultate din acelaşi motiv de „na-
ţionalism” şi nu au fost singurii tineri care au avut de suferit.
Un mare curaj bărbătesc a demonstrat generaţia lui Andrei Lupan, re-
aducând în spaţiul basarabean, în 1956, o parte din clasicii literaturii
române – Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.-P. Hasdeu, Cantemir,
Alecu Russo, Negruzzi, Stamati, Alexandru Donici, pe care generaţia
din care fac parte i-a cunoscut abia la facultate. Prin acest gest naţional,
generaţia Lupan se spală de păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de
azi, dar şi unii mai vârstnici se tot împiedică de Lupan. Or, dacă activau
şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă că se alegeau cu aceleaşi
păcate.
Un coleg de generaţie afirmă că eu l-am „secerat” pe Lupan la Adunarea
Generală a Scriitorilor din 1987 în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?!
Iată adevărul, iată ce am spus la acea adunare: „Andrei Pavlovici, mi-a
întunecat adolescenţa piesa dumitale Lumina. Acum întunecă şi ado-
lescenţa copiilor mei. Scoateţi, vă rog, din manuale această lucrare,
scoateţi şi versificările dogmatice şi puneţi în locul lor poemele dumi-
tale frumoase şi curate, că aveţi de unde alege”. Să se cheme oare asta
„secerare”?!
Un pamflet plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfâr-
şitul anilor ’50 ai secolului trecut în săptămânalul „Cultura” (redac-
tor-şef Petrea Cruceniuc). Distinsul critic îl ironiza pe pseudosavan-
tul lingvist care se numea Borşci. Pamfletul era semnat Zamă. Vasile
Coroban fusese, bineînţeles, luat la ochi, dar, în spatele lui fiind Petrea
Cruceniuc, scăpase de neplăceri sau chiar de surghiun. Dar sărmanul
Ion Vasilenco! După ce îndrăznise prin anii de dezmăţ totalitar sovietic
să aducă în mijlocul nostru numele lui Constantin Stere, a fost nevoit
să se arunce sub roţile trenului, unde şi-a găsit moartea!
O minunată şcoală de Limbă Română au fost superbele traduceri din
literatura universală semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi
 ITINER AR RETROSPECTIV 191
Aureliu Busuioc, toţi cu veche şi serioasă şcoală românească din peri-
oada interbelică.
De o covârşitoare importanţă nu numai artistică, ci şi documentară au
fost romanele scrise pe teme istorice Biserica Albă (1975-1981, 1986-
1981) de Ion Druţă şi Sânge pe zăpadă (1985) de Vladimir Beşleagă,
primul roman din trilogia despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se
înscriu şi piesele Doina(1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi Ion
Druţă, apoi Ioan-Vodă cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi.
O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan Întâiul şi
Ultimul adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesă care a fost mon-
tată la Teatrul pentru Tineret „Luceafărul” în regia eminentului regizor
Ion Ungureanu. S-a jucat o singură dată, pentru că fusese interzisă de
autorităţi din start. Vorbim şi de istorie, deoarece ea este strâns legată
de soarta Limbii Române.
Lumea la Chişinău descoperea arta dramatică prin Teatrul „Luceafărul”,
aflat atunci sub oblăduirea lui Ion Ungureanu. Frecventam „Luceafărul”
şi de dragul Limbii Române, pe care o cultiva în mijlocul actorilor ti-
neri acelaşi Ungureanu. Mulţi ani la rând, în vremuri de îngheţ totali-
tar, ne-am încălzit visele la flacăra spectacolului Eminescu de la Teatrul
„Puşkin”(azi „Mihai Eminescu”), spectacol regizat de actorul Valeriu
Cupcea, tot el jucând rolul poetului nepereche.
În aceleaşi vremuri tinerii basarabeni îşi încălzeau inima în respira-
ţia curată a cenaclului „Flacăra”, al cărui ctitor era Adrian Păunescu.
Atunci, la emisiunile radio ale cenaclului, auzeam pentru prima oară
Doina lui Eminescu.
La toate acestea, la greutatea valorii naţionale se adaugă şi frumuseţea
filmului artistic Se caută un paznic după Ivan Turbincă de Creangă (sce-
narişti şi regizori Vlad Ioviţă şi Gheorghe Vodă), telefilmul dedicat lui
Eminescu de Emil Loteanu şi cele două documentare dedicate şi ele lui
Eminescu şi Creangă de Anatol Codru.
În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul sovietic, apăruseră trei is-
torice studii: Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mândâcanu, publicat
în revista „Nistru” (redactor-şef Dumitru Matcovschi), O limbă mater-
nă – un alfabet de doctorul habilitat în istorie Ion Buga, studiu inserat
192 ROMÂNĂ
în săptămânalul „Învăţământul public” (redactor-şef regretatul Anton
Grăjdieru) şi Devaluări parţiale în istoria limbii de Constantin Tănase
şi Vasile Bahnaru, lucrare publicată în revista „Nistru”. O pagină de aur
în istoria marii bătălii este Frontul Popular. Un model de carte a isto-
riei noastre, scrisă pe înţelesul copiilor, este manualul În căutarea iden-
tităţii de Nicolae Dabija – o lucrare fundamentală şi atractivă pentru
lumea elevilor. Model de Limba Română sunt poeziile pentru cei mici
ale lui Liviu Deleanu, prozele pentru copii ale lui Spiridon Vangheli,
poveştile moldoveneşti în prelucrarea lui Grigore Botezatu, frumoasa
carte Greutatea limbii materne de Agnesa Roşca. Elevii din clasele su-
perioare şi studenţimea au primit în dar două manuale de importanţă
naţională: Literatura română pentru clasa a XII-a, autori Mihai Cimpoi
şi Constantin Şchiopu, şi Literatura română pentru şcoala universitară şi
preuniversitară, autor de bază Mihail Dolgan.
Jertfă stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi grafia lati-
nă Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care au scris cu sângele lor pe faţa
cerului numele Limbii Materne şi al grafiei latine. A murit, în chip mis-
terios, Gheorghe Ghimpu, un om de o frumuseţe sufletească rară, ini-
mos luptător pentru eliberarea naţională, care făcuse ani grei de puşcă-
rie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu.
Podul de Flori, ironizat de unii care se hrănesc viaţa întreagă din ironii
balcanice, a fost un pod de aur pe care, pentru prima oară după război,
românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au reîntâlnit şi s-au bucurat
vorbind într-o limbă comună şi intonând cântece comune. Podul fuse-
se aprobat de Petru Lucinschi. Este un adevăr istoric şi nu-l putem oco-
li. Asta dincolo de pretenţiile noastre faţă de greşelile şi chiar faţă de
păcatele domnului Petru Lucinschi. Tot dânsul propusese mai târziu
ca, alături de glotonimul limba moldovenească, să fixăm între paranteze
la Art. 13 din Constituţie limba română ca limbă de stat. Ne-am grăbit
atunci să râdem ca proştii de acele paranteze – azi ne-ar fi prins bine.
Lucrurile bune nu trebuie uitate chiar dacă le-au săvârşit unii oameni
de stat care au, după cum spuneam, şi greşeli, şi păcate. Nu trebuie
să uităm, bunăoară, afirmaţia istorică a ex-preşedintelui Republicii
Moldova, Mircea Snegur, rostită în vremuri încă destul de complicate,
precum că numele corect al limbii noastre este Limba Română.
 ITINER AR RETROSPECTIV 193
Să revenim la Podul de Flori. Îmi amintesc de o întâmplare nemaipo-
menită. În calitatea mea de deputat al poporului din U.R.S.S. vorbisem
cu autorităţile din raion să se întindă un pod plutitor (ponton) între
satul meu şi Miorcanii lui Ion Pilat, sat aflat pe malul drept al Prutului.
N-au reuşit să-l facă. Lumea din sat şi din împrejurimi aflase de Pod şi
venise câtă frunză şi iarbă la Pererita mea. Tot atâta lume şi în satul de
pe celălalt mal. Rudele se strigau pe nume de pe ambele maluri. La un
moment dat, românii din partea dreaptă a Prutului s-au aruncat îmbră-
caţi în apă, înotând spre noi. Gestul l-au imitat consătenii mei, înotând
şi ei îmbrăcaţi către malul opus. De fapt, nu înotau, ci mergeau, pen-
tru că Prutul era foarte scăzut. Cânta muzica şi pe un mal, şi pe altul.
La mijlocul râului care ne despărţise amar de vreme se încinse o horă.
Lacrimi de bucurie se amestecaseră cu apele Prutului. Aşa ceva cred că
nu s-a mai întâmplat pe faţa pământului.
Îmi amintesc şi de o întâmplare cu totul nostimă, dar plină de duioşie,
legată de acelaşi eveniment istoric. La Pod, în satul meu, venise şi un
medic din Chişinău cu băieţelul său care să fi avut vreo patru anişori şi
căruia tatăl său îi promisese încă la Chişinău că va vedea români. Cei
de pe malul drept erau uzi leoarcă. Oamenii din Pererita mea aduse-
seră în fugă haine uscate pentru oaspeţii doriţi. Se vorbea într-o limbă
comună – în română. După două-trei păhăruţe de ţuică, începuseră să
cânte – intonau aceleaşi cântece comune. La vârsta când încă nu era
atins de minciunile noastre lingvistice, băieţelul medicului întrebase
cu o naivitate cuceritoare pe tatăl său: „Tată, mi-ai promis să-mi arăţi
români. Care-s ei?...”.
Din cauza aceleiaşi dragoste pentru Limba şi pentru istoria neamului
fuseseră aruncaţi în temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei
Ivanţoc, Tudor Popa, Alexandru Leşco. Se ştie că la baza bătăliei pen-
tru eliberarea naţională a stat şi vrerea noastră pentru descătuşarea
Limbii şi a scrisului latin. Ce vor fi însemnat oare istoricele cuvinte,
rostite în cuşca de fier, ale lui Ilie Ilaşcu „Vă iubesc, popor român” dacă
nu aceeaşi dorinţă de a-şi vedea libere Limba Română, scrisul latin şi
istoria neamului?!
Toate aceste victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi spiritu-
al, care începuse să rupă zăgazul antinaţional.
194 ROMÂNĂ
Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate, la Riga, primul nostru
ziar cu caractere latine, „Glasul”, fondat de Ion Druţă, redactor-şef
Leonida Lari. Săptămânalul „Literatura şi Arta” (redactor-şef Nicolae
Dabija) publică primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa ceva?!
E un noroc că în elucidarea problemelor de limbă şi istorie, alături de
scriitori, s-au aflat şi se află mereu cei mai distinşi istorici. Un noroc
avusese Parlamentul Moldovei şi cel unional de personalităţi scriitori-
ceşti ca Mihai Cimpoi, Vladimir Beşleagă, Ion Druţă, Nicolae Dabija,
Ion Hadârcă, Lidia Istrati, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Valeriu
Matei, Mihai Poiată-Ştefan, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase,
Andrei Vartic, Ion Vatamanu, la fel – de preoţii Petru Buburuz şi Ioan
Ciuntu, de medicii Eugen Popuşoi, Pavel Gusac, ambii stinşi din viaţă,
Gheorghe Ghidirim, Timofei Moşneaga, Ion Prisăcaru, Victor Uncuţă,
Anton Spânu, Ion Reniţă, Valeriu Javerdan – în total peste 20 de me-
dici.
Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin
Mândâcanu, Ion Ciocanu, Ion Melniciuc, Valentin Guţu. Neuitat este
regretatul Boris Cotlear. Un remarcabil lingvist, dar şi strălucit publi-
cist este Vlad Pohilă, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâl-
nite la noi. S-a pierdut în politică un subtil îngrijitor al Limbii Române,
Dinu Mihail.
Un rol important în apropierea Limbii noastre de oficializarea ei
ca limbă de stat l-a jucat Comisia interparlamentară a Prezidiului
Sovietului Suprem al R.S.S.M. pentru studierea istoriei şi dezvoltării
limbii moldoveneşti, avându-l ca preşedinte pe Alexandru Mocanu,
Preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S.M., iar ca locţii-
tor pe Haralambie Corbu, academician, secretar al Secţiei de Ştiinţe
Sociale a A.Ş.M. Membri – Andrei Lupan, Silviu Berejan, Ion Borşevici,
Anatol Eremia, Anatol Ciobanu, Mihai Ciobanu, Nicolae Dabija şi, cu
îngăduinţa Dumneavoastră, Grigore Vieru.
În momentele de răscruce a dat dovadă de mult curaj şi demnitate
Academia noastră. Cităm Declaraţia ei:
„Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a
Moldovei”. „Adunarea Generală Anuală (din 28.02.96 – n.n.) a
Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumen-
 ITINER AR RETROSPECTIV 195
tată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aproba-
tă prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.94), potrivit căreia de-
numirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este
Limba Română”. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor
filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea îmi adâncise mândria
că fac parte şi eu din neamul care vorbeşte şi scrie româneşte.
Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică, al
cărui director era unul dintre cei mai de seamă savanţi lingvişti, Silviu
Berejan. Primiţi, vă rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri,
maestre. Alăturăm aceste cuvinte pe care le meritaţi din plin mesajului
venit din partea doctorului şi profesorului universitar Dan Mănucă,
director al Institutului de Filologie „Al. Philippide” din Iaşi, ce vă
consideră „model de demnitate naţională”. Silviu Berejan de-a lungul
întregii vieţi „şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific în ciuda nume-
roaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în
contextul sociocultural al ţării sale frământate” (Klaus Bochmann),
şi, „avându-i alături pe colegii de Institut Ion Eţcu, Alexandru Dîrul,
Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Cosniceanu
ş.a., pe academicienii-filologi Nicolae Corlăteanu, Mihai Cimpoi,
Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, Nicolae Bileţchi, pe titularii
A.Ş.M. reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, pre-
şedintele A.Ş.M., Vasile Anestiade, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe
Ghidirim, Mihai Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu,
Ilie Untilă, Gheorghe Şişcanu, a reuşit să dea expresie argumentată
unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre.
«Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de
cuviinţă să solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept
răspuns, a urmat declaraţia Institutului de Lingvistică, apoi cea a
Prezidiului A.Ş.M., prin care s-a pus punctul pe „i”. Sub aspect legal,
lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoar-
cerea înapoi a devenit imposibilă»” (citat după Alexandru Bantoş,
Omul potrivit la locul şi la timpul potrivit, „Limba Română”, nr. 7-9,
2007, p. 95).
Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în
parlament domnul profesor doctor Ion Borşevici, şeful Cancelariei
prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul declara că, pur şi simplu, este
196 ROMÂNĂ
acolo un om de porăială. Dincolo de greşelile forului parlamentar, fără
îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent parla-
ment, al cărui preşedinte era Alexandru Moşanu, iar vicepreşedinte Ion
Hadârcă. Dar şi cel mai operativ şi luminat guvern, avându-l ca premi-
er pe Mircea Druc, ca Ministru al Învăţământului pe Nicolae Mătcaş,
ca Ministru al Culturii şi Cultelor pe Ion Ungureanu, ca Ministru al
Apărării pe Ion Costaş. Totodată, aduc adânci mulţumiri Academiei
Române, în special ex-preşedintelui Academiei, Eugen Simion, care
împreună cu savanţii lingvişti de dincolo de Prut ne-au dat o mână de
ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate de
numele autentic al limbii noastre. Din păcate, partizanii „limbii mol-
doveneşti” nu au mai fost şi nu sunt limpeziţi... Poate că vor fi... Dar
numai atunci când li se va porunci oficial.
S-au aplecat mereu şi se apleacă asupra literaturii basarabene lingviş-
tii din Bucureşti, Iaşi, Cluj, la fel scriitorii Adrian Păunescu şi Victor
Crăciun din Bucureşti, Theodor Codreanu din Huşi, Adrian Dinu
Rachieru din Timişoara, Viorel Dinescu din Galaţi, Tudor Nedelcea
din Craiova. Aceleaşi mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi,
a căror opinie privind numele corect al Limbii noastre era greu de res-
pins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere să cităm
numele şi afirmaţiile câtorva dintre ei, afirmaţii cu totul în dezacord
cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi: „Numai pentru faptul
că I. V. Stalin aminteşte de „limba moldovenească”, a apărut problema
limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor
consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi
limbă”. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov
(1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul şti-
inţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din
Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): „...Ocrotirea şi sus-
ţinerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei
intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi
administrativ”. Iată şi opinia unui alt celebru savant din Rusia, Serghei
Kapiţa, născut în 1930: „...Academicianul Piotrowski, un mare roma-
nist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre si-
tuaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor
intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a
ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face
 ITINER AR RETROSPECTIV 197
(...). Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin
la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include
pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei
care i-a dat viaţă şi l-a crescut”. Profunda noastră recunoştinţă acestor
mari savanţi ruşi de viţă nobilă.
Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi sovietică cu ma-
rea cultură rusă: cu Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşkin, Lermontov,
Ceaikovski, Esenin, Pasternak, Ahmatova, Ţvetaeva, Bulgakov,
Soljeniţân..., cu nobilimea rusă în general...
Am citit de curând o zguduitoare carte documentară intitulată Cât
costă un om, apărută sub îngrijirea lui Valeriu Pasat, doctor în ştiinţe
istorice, academician, în care o rusoaică basarabeană de viţă nobilă,
Evrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică trăită în GULAG,
fiind urmărită şi umilită şi după ieşirea din infern, dar continuând să-şi
trăiască restul vieţii cu aceeaşi demnitate umană. Mărturisesc că, după
lectura unor lucrări semnate de Soljeniţân, nimic mai tulburător nu am
citit despre crimele din GULAG. Iată că au avut de suferit şi ruşii în
cea mai „fericită” ţară din perioada stalinistă, ţară care era împânzită de
închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie, unde erau aruncaţi
oameni nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se
adaugă cele ale Limbii, ale istoriei neamului şi ale credinţei strămoşeşti
– comori falsificate ori şterse în general de pe faţa pământului.
Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inven-
tatei „limbi moldoveneşti” au cenzurat şi falsificat nu numai pe croni-
carii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe
„dumnezeul” religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul
ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în
viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu
imperiul sovietic: „Limba română, zice Marx, e un fel de italiană ori-
entală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii
lor îi denumesc vlahi sau valahi”.
„Există oare o limbă moldovenească?!”, se întreba mirat reputatul ro-
manist din Germania Klaus Heitmann, lucru pentru care a fost bat-
jocorit pe vremuri de presa totalitară din R.S.S.M., ca şi regretatul
Michael Bruchis din Israel, care ne cunoştea profund istoria şi-o apăra.
198 ROMÂNĂ
Slujitorii falsului glotonim limba moldovenească ne pot replica: „Să ve-
dem ce zice poporul”. După ce i s-a băgat în cap, amar de vreme, ideea
că vorbim o altă limbă decât cea română, e clar ce poate zice poporul,
mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experi-
ment interesant. Cităm dintr-o publicaţie rezultatele experimentului:
„...studiind, vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele
crescătoriilor şi făcând diverse experienţe de laborator, ei au remarcat
că peştii – în principal crapii – crescuţi în captivitate (subl. n.) sunt
mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de
aceştia din urmă, crapii de crescătorie înoată mai aproape de suprafaţă,
se deplasează în cârduri, se împotrivesc curenţilor de apă şi constituie
astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi”.
Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei
vârstnici, plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei
neamului, prinzând grabnic şi orbeşte momeala.
Suntem învinuiţi de către aceiaşi „patrioţi” ai „limbii moldoveneşti” că,
pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în spe-
cial, de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi
Marx, Budagov, Piotrowski, Kapiţa, Mateevici, Coşeriu, Druţă pentru
aceleaşi convingeri ştiinţifice?! Să primească oare granturi şi Nicolae
Corlăteanu acolo, în ceruri, pentru istoricul său Testament, despre care
vom vorbi mai jos?!
Un proaspăt „erou” al zilelor noastre afirma nu demult că sunt „peni-
bile” pomelnicele mele. Adevărul e că pomelnicele mele sunt istorie. Îi
promit respectivului „erou” că-l voi introduce şi pe el într-un pomelnic
special – în unul de lepădături.
Sunt cu totul caraghioşi unii inchizitori care aduc mucegăite acuzaţii
lingviştilor, scriitorilor noştri: „Parcă mai ieri îi ziceaţi limba moldove-
nească, iar azi aţi rebotezat-o limba română. Când aţi fost sinceri: ieri
sau azi?!”. Îi întrebăm şi noi: „De ce şi-a intitulat Mateevici Limba noas-
tră celebrul său poem, iar nu Limba română? Credeţi că, dacă-i spunea
direct pe nume, putea oare să vadă lumina tiparului, să fie inclus în ma-
nuale şi, mai ales, să devină Imn de Stat?!”. Domnilor inchizitori, dacă
nu sunteţi sinceri faţă de voi, atunci jucaţi rolul sincerităţii măcar faţă
de Mateevici!
 ITINER AR RETROSPECTIV 199
Chiar patriarhul ştiinţei lingvistice din Republica Moldova, Nicolae
Corlăteanu, om de bun-simţ, fusese nevoit pe vremuri să aibă opţiuni
„moldoveneşti” în privinţa limbii noastre. Nu cu mult înainte de moar-
te, acel bun-simţ i-a dictat un cutremurător Testament, lăsat posterităţii,
pe care-l cităm aproape integral: „...Am recunoscut, în anii din urmă,
că eu, fiind constrâns de regimul sovietic, am vorbit şi am scris despre
„limba moldovenească”, deşi aveam în inimă (o ştiau mulţi dintre voi!)
şi Ţara, şi limba, şi istoria întregului nostru neam românesc. Eram, dra-
gii mei, „supt vremi”, sub crunte vremi, eram – mai ales filologii – co-
piii nedoriţi ai unei realităţi istorice vitrege şi nu aveam voie să rostim
răspicat întregul adevăr.
Le doresc învăţăceilor mei, cărora m-am străduit să le menţin trează
conştiinţa de neam şi care muncesc acum în aşezămintele ştiinţifice de
învăţământ, de cultură, în justiţie şi în instituţiile statului, să contribuie
permanent la extinderea şi consolidarea adevărului că limba noastră
literară, limba exemplară pe care o folosim şi o vor folosi generaţiile
viitoare, limba lucrărilor literare şi ştiinţifice, limba din documente-
le administrative etc. este, precum susţine şi Academia de Ştiinţe a
Republicii Moldova, una singură şi se numeşte Limba Română, ace-
eaşi pentru toţi românii (moldoveni, munteni, ardeleni, bucovineni,
transnistreni, cei din Banatul Sârbesc, din Ungaria, Bulgaria, Ucraina,
Rusia, SUA etc.).
Sunt la o vârstă înaintată şi mulţumesc Celui de Sus că mă are în pază
şi că mă pot bucura de lumina Lui. Sunt recunoscător destinului că
am ajuns a fi contemporan ideii de integrare europeană a Republicii
Moldova, ţară ai cărei reprezentanţi oficiali beneficiază (subl. n.), în
cadrul lucrărilor Consiliului Europei, ale altor foruri internaţiona-
le, de traduceri nu în pretinsa (Art. 13 al Constituţiei) limba „mol-
dovenească”, ci în limba literară română, limbă aptă să exprime
în chip civilizat această opţiune strategică, creând premise optime
de comunicare dintre diferite naţiuni şi culturi” („Limba Română,
nr. 4, 2005).
Credem în sinceritatea desculpării regretatului nostru savant şi mai
credem că mâine-poimâine Limba Română va fi repusă oficial în drep-
turile ei. Înfocaţii apărători de azi ai „limbii moldoveneşti” nu vor pu-
tea scrie un asemenea testament, iar dacă-l vor şi scrie, nimeni nu va
200 ROMÂNĂ
crede în el, pentru că numai rău au făcut nefericitului nostru pământ în
nişte vremuri totuşi nesiberiene...
Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean „7 plus”, din 28 iulie a.c., o
informaţie despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma
unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-
şi zborul într-o direcţie necunoscută.
Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordi-
nii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care
trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine!
Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăşti-
aţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?!
Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu
moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind
pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai
ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem
deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate, de unde
mulţi nu mai vor să se întoarcă acasă.
Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pier-
duţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă!
Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste
vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi.
Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a
lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire
sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba
Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele
Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stin-
gă lumina unei plăpânde candele”.
Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii
noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport însă cu îngăduinţă
ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori
organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va
voi poporul să o dărâme. Oare nu este destul de clar că, în parametrii
acestor împrejurări, nu mă ating de statalitatea Republicii Moldova?!
Zidul însă, dintre noi şi Limba Română, trebuie să cadă azi. Nu am
nicio îndoială că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă
 ITINER AR RETROSPECTIV 201
la coadă, să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi,
când vom fi şi noi în rând cu lumea, cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi
intra în Europa cu minciuna şi graniţa în spate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Limba Română,
nr. 1-4, 2009, p. 361-373

The Romanian language, our national army

Keywords: Romanian language; Stamati; Donici; Stere; Mateevici;
Eminescu; Creangă; Moldavian language; “Moldovan language”; lin-
Abstract guistic legislation; Academy of Sciences of Moldova; Union of Writers;
creative intellectuality
This text is a will of the famous poet Grigore Vieru and focuses on the
efforts to preserve and promote the Romanian language and national
values in the Republic of Moldova. The auhtor refers to classic and mod-
ern writers, to Romanian and international scientists who supported and
advocated the unity and identity of the Romanian language. In his view,
returning to its original name, the Romanian language in the Republic of
Moldova could escape dangers and gain a new shine.
202 ROMÂNĂ

Ana BANTOŞ
Grigore Vieru, Academia de
Științe a Moldovei și Medalia
„Nicolae Milescu Spătarul”

Mult stimate domnule Președinte al AȘM Ion Tighineanu,

Distins auditoriu,
Medalia „Nicolae Milescu Spătarul”, conferită de către Academia de
Științe a Moldovei, mă onorează și percep acest gest ca pe unul de
echitabilă prețuire din partea actualei conduceri a Academiei, deoa-
rece aici, timp de aproape patru decenii (1973-2010), m-am simțit
ca acasă. Aici m-am format în calitate de cercetător științific în do-
meniul filologiei, parcurgând drumul de la simplu laborant până la
funcția de cercetător științific coordonator, director-adjunct și di-
rector al Institutului de Filologie. În aceste clipe, gândul mă poartă
la părinții mei, la familia mea, la copiii mei, care, deși sunt departe,
împărtășesc cu mine aceste emoții. Gândul mă duce la profesorii mei
de la Universitatea de Stat din Moldova: Nicolae Corlăteanu, Anatol
Ciobanu, Ion Osadcenco, Gheorghe Dodiță, care m-au încurajat să
merg pe calea cercetării științifice, deloc ușoară, la colegii filologi de
la Academie, care, într-o perioadă numită „a stagnării”, au știut să se
mențină la cele mai înalte cote ale standardelor de cercetători: Vasile
Coroban, Nicolae Bilețchi, Silviu Berejan, Maria Cosniceanu, Ion Ețcu,
Alexandru Dîrul, Argentina Cupcea-Josu, Anatol Eremia, Vasile Pavel,
Victor Moraru, actualul vicepreședinte al AȘM, și alții. Nu voi uita, de
asemenea, sprijinul acordat de profesorul Constantin Ciopraga, con-
ducătorul științific al doctoratului pe care l-am luat la Universitatea
„Al. I . Cuza” din Iași, de colaboratorii Institutului de Filologie Română
„A. Philippide”, Filiala Iași a Academiei Române, în mijlocul cărora mi-
am desăvârșit pregătirea în calitate de cercetător. Sunt recunoscătoare
domnului academician Eugen Simion, domnului profesor Gheorghe
 ITINER AR RETROSPECTIV 203

18 ianuarie 2022. Academia de Științe a Moldovei. Ședința prilejuită

de Ziua Culturii Naționale. Președintele AȘM acad. Ion Tighineanu și Ana Bantoș,
distinsă cu Medalia „Nicolae Milescu Spătarul”

Chivu, doamnei cercetătoare Gabriela Drăgoi, datorită cărora, după

expulzarea mea de la AȘM, am avut onoarea să particip la elaborarea,
în cadrul Academiei Române, a celei de-a doua ediții a Dicționarului
General al Literaturii Române.
Cariera mea științifică a fost călăuzită de oameni minunați grație cărora
am acceptat funcțiile administrative de vicedirector și apoi de adminis-
trator al Institutului de Filologie, într-o perioadă extrem de complicată,
când era pus în joc destinul acestuia, amenințat cu desființarea, de altfel
ca și destinul altor două instituții, conduse de Alexandru Bantoș – revista
„Limba Română” și Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Voi aminti
că sub egida Institutului de Filologie au fost pregătite și tipărite, în ca-
drul celor două instituții sus-numite, cărțile de socio-lingvistică ale celor
mai importanți lingviști de la noi: Limba română este patria mea. Studii.
Comunicări. Documente, Ediția a doua (2007), Nicolae Corlăteanu,
Testament. Cred în izbânda limbii române (2010), Silviu Berejan Itinerar
sociolingvistic (2007), Anatol Ciobanu, Reflecții lingvistice (2009), fapt
care nu putea fi trecut cu vederea și tolerat de conducerea neocomunistă
204 ROMÂNĂ
de atunci a Republicii Moldova. Aceste lucrări aveau menirea să le închi-
dă gura celor care puneau la îndoială capacitatea filologilor basarabeni
de a-și apăra demnitatea.
Printr-un miracol, după cum avea să afirme și Ion Ungureanu, care s-a
implicat, la fel ca și Alexandru Bantoș, în acele momente critice prin
care trecea filologia română la Chișinău, datorită susținerii unor in-
telectuali de bună-credință, am reușit să salvăm Institutul, chiar dacă
pentru aceasta am plătit cu funcția pe care o dețineam. Mai mult decât
atât: în ajunul susținerii celei de a doua teze, cea de doctor habilitat,
am fost expulzată din cercetare, la aceasta contribuind unii dintre foștii
mei colegi, invidioși și oportuniști.
... Au trecut mai bine de zece ani de atunci, iar faptul că distincția din
partea Academiei de Științe a Moldovei mi-a fost înmânată chiar în
ziua în care Grigore Vieru, acum treisprezece ani, a plecat dintre noi,
nu este întâmplător. El mi-a marcat destinul de om și de cercetător: în
august 2007, l-am invitat să țină un discurs la Academie, cu prilejul Zilei
Limbii Române. Inițial, poetul a refuzat, motivul fiind determinat de
atacurile necontenite din presa neocomunistă la adresa lui. Am adus
mai multe argumente și l-am convins să vină, spunându-i că e nevoie
să apară în fața colectivului de la cea mai prestigioasă instituție de cer-
cetări de la noi pentru a-i încuraja pe cercetători să nu cedeze, să rămâ-
nă exponenții celei mai înalte conștiințe a poporului din care fac parte.
Precizez că la 31 august în anii precedenți au ținut conferințe: Siviu
Berejan, Nicolae Corlăteanu, Anatol Ciobanu, prezența lui Grigore
Vieru fiind mai mult decât necesară în 2007, căci sintagma limba ro-
mână devenise tabu chiar și la Academie. Grigore Vieru a acceptat, în
cele din urmă, să prezinte conferința memorabilă Limba Română –
oastea noastră națională (vezi „Limba Română”, nr. 1-4, 2009), dar nu
înainte de a mă preveni: „Doamna Ana, eu voi veni, dar dumneata vei
avea de suferit”. I-am răspuns că sunt conștientă de eventualele riscuri
și că mi le asum. Mi le-am asumat și în Laudatio lui Grigore Vieru:
Doi poeți mărturisitori. Alexei Mateevici și Grigore Vieru. Tranziția de la
memorie la istorie (vezi: „Limba Română”, nr. 11-12, 2007), rostit cu
prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al AȘM, în acea zi
de 30 august 2007. De asemenea, între altele, academia eschivându-se
de la achitarea costului pentru însemnele titlului acordat distinsului
 ITINER AR RETROSPECTIV 205
poet, toga și toca au fost plătite cu banii familiei mele. Nu bănuiam
atunci de ce pot fi în stare oamenii și mai ales nu-mi trecea prin minte că
se vor găsi printre colaboratorii institutului specimene care să se desca-
lifice din punct de vedere profesional, coborând la un nivel inadmisibil,
din punct de vedere moral. Și totuși ei au coborât mai jos decât părea cu
putință, iar eu a trebuit să susțin teza de doctor habilitat, la Academie,
făcând abstracție de expulzarea mea din Institutul pe care l-am salvat de
la pieire.
... De multe ori m-am gândit că, dacă Grigore Vieru ar fi fost în viață,
lucrurile se derulau în alt mod. Căci, aflând de atacurile declanșate îm-
potriva mea și de faptul că am fost învinuită și taxată drept „diversionis-
tă” (pentru că l-am convins pe Vieru să vină la AȘM!), distinsul poet
mi-a mărturisit: „Voi face o declarație în presă prin care voi avertiza
guvernanții să nu se atingă de prietenii mei, în caz contrar, mă voi retrage
din toate manualele!”. Dumnezeu însă a rânduit altfel lucrurile și l-a luat
la El într-o zi ca aceasta, de 18 ianuarie 2009, pe unul dintre cei mai mari
apărători ai limbii române, ai adevărului și ai demnității basarabenilor.

30 august 2007. Ședința Consiliului Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologică

al AȘM, dedicată Zilei Limbii Române. Ana Bantos, directorul Institutului
de Filologie al AȘM, rostind Laudatio lui Gr. Vieru cu prilejul înmânării titlului
de Doctor Honoris Causa al AȘM
206 ROMÂNĂ

30 august 2007. Acasă la Grigore Vieru, după ședința de la AȘM

... După atâția ani, doresc să le spun foștilor mei colegi, care s-au do-
vedit a fi de rea-credință, că nu le port pică, ba chiar le mulțumesc,
deoarece mi-au dat prilejul să demonstrez celor care țin la mine
și mă respectă că, lăsând falsa modestie la o parte, sunt un om cu-
rajos și de caracter. Se spune că dacă un om dă dovadă de curaj și
acționează într-o situație critică extremă, atunci el este un erou. Eu
nu mă consider erou. Așa au fost timpurile. Acum trăim, după cum
afirmă și sociologul francez Gilles Lipovetsky, într-o perioadă a post-
eroismului, când omul nu se mai raportează la idealuri colective, la
patriotism, ci la egoul propriu, un ego supradimensionat. Se vede că
prin părțile noastre fenomenul acesta nu este chiar așa de recent, dar
ticăloșia unor indivizi foarte abili, care, desigur, nu poate încăpea în
ramele nici unui fenomen, este determinantă pentru perpetuarea
mentalității sovieto-comuniste...
Și totuși revista „Limba Română”, de la a cărei fondare s-au împli-
nit 30 de ani, continuă să apară la Chișinău, acum în special datorită
 ITINER AR RETROSPECTIV 207
susținerii financiare din partea Academiei Române. Revista noastră
este o instituție de știință și cultură în cadrul căreia, tot de atâția ani,
cercetători, scriitori, istorici, profesori din întreg arealul românesc pro-
movează valorile spirituale create în limba română.
... În 2009, când în Ziua Înălțării Domnului, în această Sală Azurie a
AȘM, arhiplină, la ședința Consiliului Suprem pentru Dezvoltare și
Știință, a fost anunțată desființarea Institutului de Filologie, eu m-am
ridicat și am spus: „Nu știu cine a pus la cale această acțiune, dar un lu-
cru îmi este clar că în Ziua Înălțării Domnului limba română a fost răs-
tignită aici!”. M-au auzit și au luat atitudine mai mulți intelectuali care,
rămânând fideli principiilor morale, au semnat și au publicat în apăra-
rea mea scrisori adresate primului-ministru și președintelui AȘM de
atunci: Nicolae Mătcaș, Ion Ungureanu, Spiridon Vangheli, Ion Dediu,
Petru Soltan, Anatol Ciobanu, Constantin Popovici, Corina Fusu,
Nicolae Dabija, Dan Mănucă, Mircea A. Diaconu, Theodor Codreanu,
Gheorghe Chivu, Ion Hadârcă, Haralambie Moraru, Timofei Melnic,
Mihail Gh. Cibotaru, Valeriu Saharneanu. Tuturor le aduc omagiul
meu și pe această cale. Cred că m-a auzit și Grigore Vieru, de acolo din
ceruri, de la Curtea Celui de Sus, unde Limba Română este protejată și
unde profanii nu au acces.

14 februarie 1985. Sala Mică a AȘM. Grigore Vieru și Ana Bantoș, după conferința
la care tânăra cercetătoare a ținut o comunicare despre creația poetului jubiliar
208 ROMÂNĂ
Mult stimate domnule Președinte al AȘM Ion Tighineanu,
Pentru mine gestul conducerii Academiei de Științe a Moldovei este
unul reparator și recuperator. Prin el s-a restabilit cumpăna dreptății și
a fost spălată fața Academiei, care nu se cuvenea să rămână maculată de
niște profitori și neaveniți în cercetare.
Eugeniu Coșeriu afirma: „Dacă și în știință se pierde morala, atunci
totul este pierdut”. Primesc cu bucurie Medalia „Nicolae Milescu
Spătarul” ca pe o dovadă că în știință nu s-a pierdut morala.
Vă mulțumesc!

Alocuțiune rostită pe 18 ianuarie 2022 la AȘM,

cu prilejul înmânării Medaliei „Nicolae Milescu Spătarul”
Limba Română, nr. 1-2, 2022, pag. 21-27

Grigore Vieru, Academy of Sciences of Moldova and „Nicolae

Milescu Spătarul” Medal
Keywords: Academy of Sciences of Moldova; Grigore Vieru; Roma-
Abstract nian language; science and morals
The above text is the author's speech on the occasion of the awarding of the
"Nicolae Milescu Spătarul" Medal of the Academy of Sciences of Moldova
and reflects the path taken by the researcher who knew the persecutions
of the neo-communist regime, over which the lack of moral scruples. It also
reflects the belief that the solidarity of incorruptible intellectuals, scientists
and culture, teachers and writers who supported it, is crucial to the approach
to the defense of cultural, scientific and human values.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 209

Eugeniu COȘERIU
„Limba Română” –
o dimensiune spirituală
indispensabilă la Est de Prut

Era nevoie de un organ care să recucerească tradiţia şi în ceea ce priveş-

te persoanele, oamenii care au creat această tradiţie aici în Basarabia
şi dincolo de Prut, care să-i recucerească şi să-i readucă „acasă” şi pe
unii fii îndepărtaţi, dar nu risipitori, ca, de exemplu, cel care se află la
Tübingen. Deşi, cum a spus-o poetul Dabija, în realitate nu plecase ni-
ciodată de la Mihăileni. Era nevoie, în sfârşit, să se răspândească mode-
lele de limbă şi ştirile despre tot ce se făcea pe tărâmul limbii româneşti
şi despre toate luptele pentru afirmarea limbii româneşti, în societate,
în şcoli, printre învăţători, pentru că ei erau şi sunt cei care vor duce
mai departe această creştere a limbii. Era nevoie din când în când să se
adune lucrurile mai importante din acest domeniu, comunicările şi ra-
poartele la congrese sau la alte întruniri şi să se împartă, eventual, chiar
gratuit, pentru că nu toată lumea putea cumpăra, în condiţiile care se
creaseră, revistele şi volumele respective.
După cum vedeţi, am descris o misiune, am încercat să arăt de ce era
nevoie în acei ani, înainte de 1991, când a apărut pentru prima dată
revista „Limba Română”. Am descris tocmai misiunea revistei „Limba
Română”: de această revistă era nevoie atunci şi dacă atunci era nevoie
de această revistă şi de tot ce a făcut cu atâta râvnă, cu atât entuziasm
şi cu atâtea sacrificii în aceşti ani, astăzi trebuie să spunem că revis-
ta nu e numai necesară: în condiţiile politico-culturale şi de politică
lingvistică, la care am ajuns în ultima vreme, a devenit de-a dreptul
indispensabilă.
Să nu lăsăm deci să piară această revistă, să nu lăsăm să scadă şi să de-
cadă această tribună. Ea trebuie să trăiască mai departe şi să ne ajute
 înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea dumnezeu
cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai
suntem noi înşine.
Eugen COŞERIU
(Din discursul rostit la şedinţa festivă prilejuită de împlinirea unui deceniu de
apariţie a revistei Limba Română. Sala Mare a Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
210 Chişinău, 21 mai 2001.)
ROMÂNĂ

Chişinău, 21 mai 2001. Imagine de la festivitatea prilejuită de aniversarea a

X­a deChişinău, 21 mai
la fundarea 2001.Limba
revistei ImagineRomână.
de la festivitatea prilejuită
În prezidiu: acad.de Gheorghe
aniversarea Mihăilă
a
X-a de la fondarea
(Bucureşti), revistei
acad. Andrei Română. Înalprezidiu:
Limba preşedinte
Andrieş, Academieiacad.deGheorghe
Ştiinţe aMihăilă
Moldovei,
acad. Eugen Coşeriu,
(Bucureşti), acad.
acad. Andrei Mihai preşedinte
Andrieş, Cimpoi, preşedinte
al AcademieialdeUniunii
Ştiinţe aScriitorilor
Moldovei, din
Republica Moldova,
acad. Eugen şi Alexandru
Coşeriu, Bantoş,
acad. Mihai Cimpoi,redactor­şef
preşedinte alalUniunii
revistei Limba Română,
Scriitorilor din
director al Casei
Republica Limbiişi Române.
Moldova, Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei Limba Română,
director al Casei Limbii Române

cum ne-a ajutat până acum la afirmarea culturii româneşti şi la cul-

tivarea limbii române. Fiindcă, dacă dispare şi această revistă, dacă
ne asumăm acest risc, atunci ne-am trădat cultura naţională, ne-am
trădat identitatea spirituală, am trădat dimensiunea fundamentală a
omului ca fiinţă spirituală: limbajul, dimensiune care, pentru noi, se
prezintă sub forma limbii noastre istorice: limba română. Ceea ce
înseamnă că, dacă această revistă moare – şi să nu dea Dumnezeu
cumva să moară –, începem să murim cu toţii spiritualiceşte şi nu mai
suntem noi înşine.

(Din discursul rostit la şedinţa festivă prilejuită

de împlinirea unui deceniu de apariţie
a revistei Limba Română. Sala Mare a Academiei de Ştiinţe
a Moldovei, Chişinău, 21 mai 2001.)

Limba Română, nr. 4-6, 2006, pag. 12-13

 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 211
„Limba Română” – a necessary spiritual dimension
of the Eastern bank of river Prut
Keywords: Language; a fundamental human dimension; lan-
Abstract guage policy; enthusiasm; faith; sacrifice; destiny
The article acknowledges the mission of the journal „Limba Română” in
promoting the scientific evidence of the ethnic identity of Bessarabian
Romanians. The publication is indispensable in the process of reviving the
national consciousness, restoring the right to use the mother tongue by
the majority of the population of the Republic of Moldova. The author sup-
ports the need for this publication to continue to exist, as discontinuing it
would mean a great loss for the Bessarabian Romanians.
212 ROMÂNĂ

Cristinel MUNTEANU
Revista „Limba Română” din Chişinău –
un nucleu al românismului autentic

1. Pentru a evidenţia mai bine ceea ce mi-am propus să arăt, mă voi

servi, dintru început, de o analogie [din] lingvistică. De obicei, pentru
a lumina anumite aspecte ale limbii, apelăm la alte obiecte sau fenome-
ne ale realităţii cu care o comparăm. Cu această ocazie însă, în sprijinul
ideii pe care o voi dezvolta – dată fiind şi importanţa limbii naţionale
pentru chestiunea vizată –, aş dori să procedez invers: să compar altce-
va cu limba în devenirea ei, pornind de la o teorie lingvistică. Este vor-
ba de aşa-numita „teorie a ariilor” susţinută de lingvistul italian Matteo
Bartoli, în 1925, care se referea, printre altele, şi la norma ariilor laterale,
definite astfel: „Vor fi numite arii laterale, de pildă, Iberia şi Dacia în
raport cu Galia Transalpină şi Italia, iar acestea două vor fi chemate arii
de mijloc”1. Şi demonstra că, în general, cu privire la păstrarea faptelor
de limbă mai vechi, ariile laterale (şi, de altfel, şi ariile izolate) sunt mai
conservatoare decât zonele centrale2. Sextil Puşcariu explică acest pro-
ces în maniera sa metaforică, de mare dascăl:
„Răspândirea unui fenomen de limbă a fost asemănată cu cercurile din
ce în ce mai mari ce se formează pe luciul unei ape în care arunci o pie-
tricică. Hărţile atlaselor lingvistice ne sugerează mai degrabă altă ima-
gine. Inovaţiile se propagă aşa cum se revarsă o apă ce iese din matca ei,
inundând împrejurimea. Cât timp terenul e uscat, ochiul nu distinge
micile deosebiri de nivel; abia când e inundat, vezi cum apa urmează
curbe ce-ţi par capricioase, lăsând din loc în loc ostroave neacoperite
de apă”3.
Despre arii laterale şi ţinuturi izolate conservatoare se poate vorbi atât
la nivelul întregii Romanii (al întregului spaţiu romanizat), cât şi la
nivelul fiecărei zone romanice în parte (Iberia, Dacia, Galia, Italia).
Puşcariu dovedeşte acest lucru, dând exemplul latinescului arena „ni-
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 213
sip”, care în România s-a păstrat ca arină, iar în Spania ca arena, cu
aceeaşi semnificaţie, în timp ce în Franţa şi în Italia sinonimul latinesc
sabulum, mai puţin arhaic, a dat corespondentele romanice sable, re-
spectiv, sabbio. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi pe teritoriul României:
doar la periferia nordică a ţării s-a păstrat vechiul arină (cu varianta
anină), în centru impunându-se nisip, de origine slavă, şi, pe porţiuni
mai restrânse, homoc, de provenienţă maghiară.
Teoria ariilor (în special conceptul de „normă a ariilor laterale”) a fost
considerată folositoare, bunăoară, şi pentru folclorişti. Utilizând-o ca
argument, unii au încercat să demonstreze că balada Mioriţa s-a născut
în nordul Transilvaniei4.
Voi face apel la teoria respectivă, dar dintr-o optică figurată, pentru a
sugera că românismul s-a cam „subţiat” (geografic vorbind) prin părţi-
le din centru, rezistând într-o formă autentică mai curând în unele arii
laterale sau izolate.

2. Putem afirma, în consecinţă, fără teama de a greşi, că pe harta româ-

nismului, la Chişinău, în jurul dlui Alexandru Bantoş şi prin oameni ca
Domnia Sa, supravieţuieşte un nucleu tare, o zonă ce conservă româ-
nismul autentic. Un loc în care limba română este „ţinută la icoană” şi
este considerată încă „atributul esenţial al identităţii naţionale”, un loc
în care Eminescu are valoare absolută de simbol, un loc în care numele
lui Ştefan cel Mare este rostit cu emoţie, un loc în care unii oameni,
din categoria acelora care „durează catedrale” (cum s-a spus şi despre
regretatul Dumitru Irimia), se luptă – cu un curaj nebun sau de neîn-
ţeles pentru alţii – să-şi păstreze / să ne păstreze valorile esenţiale, să le
cultive şi să le promoveze. Sunt lucruri care, de la o vreme şi mult prea
des, în România au ajuns să fie ignorate, minimalizate ori, şi mai grav,
batjocorite.

3. Domnul Al. Bantoş şi cei din preajma sa ne reamintesc ce înseam-

nă să fii român. Dar ce înseamnă a fi român? Ce înseamnă cuvântul
român? Dincolo de sensul de bază, care indică apartenenţa la o anu-
mită comunitate idiomatică – aşadar, determinată istoric –, dicţio-
214 ROMÂNĂ
narele noastre (DEX, MDA etc.) înregistrează şi alte semnificaţii ale
termenului. Român mai înseamnă şi „creştin (ortodox)”, şi „ţăran” (în
sensul de „iobag”), dar şi „bărbat” (inclusiv „soţ”), şi, mai ales, „om
în general”.
3.1. Cum se explică ultima semnificaţie, aceea de „om în general”? Ei
bine, explicaţiile sunt de natură lingvistică şi putem extrage şi în aceas-
tă privinţă (ca în atâtea altele) o idee din înţelepciunea pe care, cu ge-
nerozitate copleşitoare, ne-a împărtăşit-o Eugeniu Coşeriu.
„În multe limbi, sunt socotiţi şi numiţi «vorbitori» numai cei care vor-
besc limba respectivă, adică numai cei care ştiu să vorbească, iar cei care
nu vorbesc limba sunt «nevorbitorii», sunt «muţii», cei care bolboro-
sesc, sunt «barbarii». [...] Şi, când se spune despre aceşti vorbitori că
sunt oameni, cum se spune, de exemplu, în limbile bantu, se spune,
în realitate, tocmai că bantu înseamnă «oamenii» pur şi simplu, cei-
lalţi sunt «neoamenii». Se face, deci, această identificare între limbaj
în general şi o limbă, ceea ce înseamnă nu numai că limbajul – ceea
ce ştim cu toţii – se prezintă în mod necesar sub formă de limbă, ci că
fiecare din aceste limbi este pentru vorbitorii ei – şi pentru vorbitori,
în general – limbajul pur şi simplu, modul în care această comunitate
a interpretat lumea şi o oferă ca lume universală tuturor celorlalte co-
munităţi”5.
Tot cu ajutorul lui Coşeriu înţelegem cum trebuie interpretată corect
o „anecdotă” care circulă prin manualele de (sau introducerile în)
lingvistică6, amuzându-i pe unii, dar fără să fie însoţită de o explicaţie
justă (adică, de „poanta” ei). Se povesteşte că marele romanist Hugo
Schuchardt ar fi intrat în vorbă, la un pahar de vin, într-o cârciumă,
cu un ţăran italian care, auzind că domnul din faţa sa ştia multe limbi,
i-a cerut să-i spună cum se zice la „pahar” în cutare sau cutare limbă.
Aflând răspunsurile, ţăranul a replicat: „Ma quello che è, è un bicchie-
re!” („Dar ceea ce e [de fapt], e un pahar!”). Care este însă sensul grav
şi profund al acestei istorioare? Coşeriu ne lămureşte în felul următor:
„...se înţelege că celelalte limbi, limbile străine, pentru vorbitorul naiv,
sunt numai nomenclaturi, mai mult sau mai puţin arbitrare, şi că limba
adevărată, limba care corespunde esenţei lucrurilor este limba proprie,
naţională”7.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 215
Abia acum pricepem de ce, din nume propriu, român8 ajunge nume co-
mun exprimând esenţa, adică universalul. Şi cum este omul în general,
adică (mai corect spus) omul universal? Este aşa cum trebuie să fie, are
numai calităţi. Şi în momentul în care treci – ca aspiraţie sau ca ideal al
vorbitorului obişnuit – dincolo de determinarea istorică (nemaicontând
cum am caracterizat noi, mai mult sau mai puţin obiectivi, propriul neam,
firea acestuia, sau cum au făcut-o şi alţii, inventariindu-ne şi defectele), ei
bine, în acel moment, orice om cu calităţi, orice om ajuns „cum trebuie
să fie” (ori „cumsecade”, cum ar zice Sadoveanu9), indiferent de originea
sa etnică, poate fi numit român. Şi, într-adevăr, cunoaştem cazuri de stră-
ini care au devenit şi s-au dovedit mai români decât mulţi români10. Se
înţelege că mă refer, în acest context, la Ion Dumeniuk.
3.2. Cândva, li se recunoştea românilor, ca virtute specifică, şi curajul
sau vitejia. Calitatea aceasta mai supravieţuieşte pe alocuri, în sufletele
unor români adevăraţi, cum este şi Alexandru Bantoş, care a lucrat şi
lucrează neînfricat, neabătut, pentru a le da şi altora să bea din fântâna
adevărului11. Din acest motiv, ne putem întreba, cu temei: Va fi avut
oare, vreodată, şi cuvântul român sensul de „viteaz”? Se pare că da.
Voi încerca să ofer argumente pentru a ilustra tocmai calitatea aceas-
ta a curajului, aşa cum se prezintă ea în conştiinţa simplului vorbitor,
întrucât – veţi vedea imediat – român înseamnă şi „viteaz”, după cum
orice viteaz poate fi socotit român. Am ales exemple din literatură, de-
oarece literatura veritabilă, ca şi limbajul, exprimă esenţa, fiind – cum
îi plăcea lui Coşeriu să o definească – aprehensiunea (sau intuiţia)
universalului în faptul concret. Şi m-am oprit la un singur moment
istoric, dar emblematic pentru români, Războiul de Independenţă de
la 1877 şi la modul în care o anumită stare de spirit generată de acesta
a fost reflectată în conştiinţa românilor şi, ca atare, şi în literatură.
Imortalizând artistic clipele în care, prin lupte crâncene, românii au
dovedit lumii întregi un eroism incredibil, Vasile Alecsandri exclama
în poezia Odă ostaşilor români (scrisă chiar în acel an): „Mi-am văzut
visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! / Astăzi lumea ne cunoaşte:
Român zice, Viteaz zice.” Iată cum român, sub presiunea contextului is-
toric, ajunge sinonim cu viteaz!
Să vedem dacă se poate şi invers, dacă viteaz este totuna cu român.
Cred că Emil Gârleanu, în scurta naraţiune Un viteaz [publicată în
216 ROMÂNĂ
1908] , surprinde tocmai acest aspect. Într-o încleştare armată, din
12

timpul războiului amintit, un foarte tânăr ofiţer turc (un „başbuzuc”)

rezistă eroic, de unul singur, în faţa călăraşilor români. Dovedeşte o în-
dârjire şi o pricepere ieşite din comun, luptând atât cu hamgerul, cât şi
cu revolverul. În cele din urmă, pentru a nu fi prins de români, îşi ucide
calul, iar acesta, în cădere, îl striveşte şi pe el, omorându-l pe loc. Vitejia
lui reuşeşte să stârnească admiraţia românilor într-o aşa măsură, încât
unul dintre cei răniţi în confruntare, sângerând încă, „îşi scăpă gândul
prin vorbe: – Straşnic român [subl. aut. – E.G.], măi băieţi, mă!...”.
Este uimitor (şi totuşi explicabil) cum, în faţa unei calităţi atât de
preţuite (fie că-i zicem curaj sau vitejie, fie că o numim bărbăţie), cele-
lalte semnificaţii ale cuvântului român se anulează şi nu mai contează
că cineva este, din punct de vedere etnic, turc, şi nu român, că îţi
este (chiar prin tradiţie) duşman, şi nu prieten, că este musulman, şi
nu creştin ortodox... Pentru omul simplu, plecat de acasă pe front,
tânărul ofiţer turc capătă, într-o străfulgerare involuntară a gândului,
dimensiunea omului aşa cum trebuie să fie, ca întruchipare a cura-
jului şi a demnităţii. Dacă echivalenţa Român = Viteaz, stabilită de
Alecsandri, poate părea un artificiu poetic, un „ocazionalism”, nu
cred că se poate afirma acelaşi lucru despre semnificaţia intuită şi
subliniată de Gârleanu.

4. Am început cu o analogie luată din lingvistică. Aş încheia într-o

manieră similară. Un învăţat german, Ernst Gamillscheg, într-o lu-
crare publicată în 1940, Über die herkunft der Rumänen, plecând tot
de la realitatea înfăţişată de atlasele lingvistice, identifica pe teritoriul
patriei noastre anumite nuclee13 de romanitate („vetre lingvistice”,
cum le-a numit imediat după aceea Emil Petrovici) de unde s-au ex-
tins, ulterior, şi în celelalte zone, limba română şi românismul. Unii
i-au dat dreptate savantului în cauză, alţii l-au contrazis. Nu acest as-
pect interesează aici. Pornind de la o asemenea imagine, la ceas ani-
versar, ţin să îi urez revistei „Limba română” din Chişinău viaţă lungă
şi rodnică! Iar inimoşilor săi slujitori le doresc să păstreze neobosiţi
tăria acestui nucleu, pentru a transmite în continuare românilor de
peste tot razele românismului curat şi autentic.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 217

Note
1
Matteo Bartoli, Introduzione alla neolinguistica (1925), în Lucia Wald şi Nadia
Anghelescu (redactori responsabili), Teorie şi metodă în lingvistica din secolul al XIX-lea
şi de la începutul secolului al XX-lea. Texte comentate, Universitatea din Bucureşti, 1984, p.
177-184 (citatul, la p. 179).
2
Eugeniu Coşeriu, în studiul Geografia lingvistică, a oferit exemple suplimentare şi con-
vingătoare în acest sens. Astfel, formele spaniole (hermoso, mesa, hervir, entonces, día, más)
şi cele româneşti (frumos, masă, a fierbe, atunci, zi, mai), provenind din cuvintele latineşti
formosus, mensa, fervere, tunc, dies, magis, sunt mai vechi decât corespondentele franceze
(beau, table, bouillir, alors, jour, plus) şi italiene (bello, tavola, bollire, allora, giorno, più), care
provin din lat. bellus, tabula, bullire, illa hora, diurnus, plus (vezi Eugen Coşeriu, Lingvistică
din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct
de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1994, p. 67-68).
3
Sextil Puşcariu, Limba română. Privire generală [1940], vol. I, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976, p. 209.
4
Vezi o dare de seamă în această privinţă la Dorin Ştef, Mioriţa s-a născut în nordul
Transilvaniei, în „Memoria ethnologica”, nr. 21-23 (anul VII), ianuarie-iunie 2007, p.
2099-2101.
5
Eugen[iu] Coşeriu, Unitate lingvistică – unitate naţională, în Eugeniu Coşeriu, Prelegeri
şi conferinţe (1992-1993), ca supliment al publicaţiei „Anuar de lingvistică şi istorie lite-
rară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iaşi, 1994, p. 183.
6
Vezi, de pildă, Al. Graur, Lingvistica pe înţelesul tuturor, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972, p. 5-6.
7
E. Coşeriu, op. cit., p. 184.
8
Dacă s-ar aplica şi la noi o regulă pe care o găsim în ortografia altor limbi, ar trebui să
scriem, firesc, cu majusculă Român (şi German, Francez, Rus etc.).
9
Vorbele lui Sadoveanu (puse în gura unui personaj ce-i dă sfaturi unui tânăr) ilustrează
o deontologie universală: „Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci”
(La noi în Viişoara). Consider că această cumsecădenie ori acest a fi cum-se-cade trebuie
interpretat drept „a fi cum trebuie, a fi cum este necesar să fie”.
10
După cum – în direcţie inversă – şi unii români au reuşit să-şi asume pe deplin iden-
titatea altor popoare. Excepţionala poezie a lui Eugeniu Coşeriu, Sângele nostru, este,
în această privinţă, revelatorie, de aceea ne permitem să o cităm aici în întregime: „Din
sângele nostru / s-au hrănit câteva popoare. / Din sângele nostru / s-au născut / poeţi şi
cărturari ruşi. / Mai ruşi decât ruşii. / Din sângele nostru / s-au născut / voievozi şi regi
maghiari, / hatmani de cazaci, / fruntaşi albanezi, / fruntaşi sârbi, / fruntaşi chirghizi.
/ Din sângele nostru / s-au născut / cârmuitori, / eroi şi vlădici greci. / Mai greci decât
grecii. / Dar să nu vă temeţi! / Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi / – sângele / pe care vi
l-am dăruit / la nord şi la sud de Dunăre! / Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi / Şi pe cel /
pe care îl mai avem. / Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături / ca să ne putem înfăţişa cu
ele / ca noi înşine / la judecata de apoi.”
11
Că virtutea respectivă este tot mai rară o confirmă, cu amărăciune, şi Alexandru Bantoş
într-un interviu (Am cultivat mituri false, care nu pun preţ pe demnitate şi curaj, în „Limba
Română”, nr. 9-10/2010).
218 ROMÂNĂ
12
În Emil Gârleanu, Scrieri alese, vol. II, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p.
16-19.
13
În germană autorul folosea termenul Kerngebiet „sâmbure”.

Limba Română, nr. 7-8, 2011, pag. 48-53

The journal „Limba Română” from Chișinău –

a core of genuine Romanianism
Keywords: the Romanian language; national identity; patriotism;
Abstract the journal “Limba Română“; Al. Bantoș
We can state that on “the map of Romanianism”, at Chișinău, around Mr.
Alexandru Bantoș and his colleagues (that is, the editorial board and team
of the journal “Limba Română”), there still survives a hard core, a special re-
gion which preserves the genuine Romanianism. There is a place in which
the Romanian language is still worshiped and considered “the essential
attribute of the national identity”, a place where Eminescu has absolute
value as a symbol, a place where Steven the Great’s name (Ștefan cel Mare)
is respectfully uttered. In order to better render my ideas and to more viv-
idly prove the importance of the aforementioned Romanianism, I will use
some analogies and facts taken from linguistics and literature.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 219

Dorin CIMPOEȘU
Limba română – crezul unei reviste
a conştiinţei naţionale

Anul acesta revista de ştiinţă şi cultură „Limba Română”, care de-a lun-
gul timpului şi-a câştigat prestigiul prin implicare şi consecvenţă, mar-
chează cea de-a douăzecea aniversare. Publicaţia a parcurs un drum
lung şi anevoios, plin de greutăţi şi obstacole, unele inerente începutu-
lui, altele impuse de „prietenii” limbii române care s-au lăsat ademeniţi
de ursoaica roşie acaparatoare.
Revista a apărut într-un context politic şi social intern foarte tensionat,
determinat de confruntarea dură dintre mişcarea de renaştere naţio-
nală a românilor basarabeni, care făceau eforturi disperate pentru a-şi
redobândi adevărata identitate naţională, şi rezistenţa totalitară sovie-
to-mancurţiană, care dorea menţinerea Basarabiei în sfera de influenţă
rusă, chiar cu preţul declanşării unui conflict armat foarte violent, în
primăvara anului 1992, după ce Republica Moldova îşi declarase inde-
pendenţa.
În consecinţă, înfiinţarea acestei publicaţii, care poartă numele corect
al limbii noastre, a fost o necesitate, apărarea limbii române devenind
crezul unei mâini de patrioţi devotaţi cauzei redeşteptării naţionale a
românilor basarabeni şi revenirii acestora la istorica şi adevărata lor
identitate.
Printr-o întâmplare fericită, primul număr al revistei a văzut lumina
tiparului în aceeaşi vară fierbinte şi memorabilă a anului 1991, când
statul nou înfiinţat, Republica Moldova, îşi pregătea declararea inde-
pendenţei, râvnind desprinderea totală şi definitivă de patria sovietică.
Cu alte cuvinte, revista este de acelaşi leat cu Republica, ambele fiind
omagiate cum se cuvine anul acesta, după douăzeci de ani de existenţă
zbuciumată întru propăşirea neamului românesc din Basarabia.
220 ROMÂNĂ
Făcând o retrospectivă a celor două decenii şi, în acelaşi timp, o parale-
lă cu destinul Republicii Moldova şi cu cel al limbii române, constatăm
că revista a avut, în linii mari, aceeaşi foaie de parcurs (road map) cu
noul stat românesc, înfiinţat pe teritoriul Basarabiei, şi cu limba româ-
nă vorbită pe acest teritoriu.
Traversând o perioadă de încleştare dintre forţele muribunde ale întu-
nericului totalitar şi cele ale luminii înnoitoare, aflate în emergenţă, lim-
ba română a reuşit să-şi recapete doar un veşmânt identitar peticit, prin
revenirea numai la grafia latină, nu şi la denumirea ei reală, moment fi-
xat în textul primei Legi Fundamentale a tinerei republici democratice.
Reacţia la impostură şi laşitate a noii generaţii, iubitoare de adevăr şi
mândră de identitatea ei românească, a fost promptă şi a constat în am-
ple manifestări de stradă, organizate în primăvara anului 1995, pentru
apărarea limbii române şi a istoriei românilor. Din păcate, falsele sin-
tagme ale denumirii limbii nu au fost înlocuite nici atunci şi nici după
aceea.
Perioada unei guvernări democratice autentice a fost de scurtă durată
(între anii 1998-1999), când limba, definită de autorităţi fie limbă de
stat, fie limbă oficială, dar numai nu română, s-a aflat într-o situaţie
mai bună, în sensul că nu a mai fost prigonită în propriul ei spaţiu de
formare şi de manifestare, dar nici iubită, preţuită şi apărată, aşa cum
ar fi meritat.
După un scurt intermezzo politic, Republica Moldova şi, odată cu
ea, limba română au reintrat în perioada ciumei roşii, prin restauraţia
comunistă, care s-a produs în 2001. Ironia istoriei sau poate duplici-
tatea şi laşitatea unora au făcut ca revenirea şi menţinerea la putere a
comuniştilor, cu tot eşafodajul lor totalitar, să fie susţinute de partide
şi oameni politici care, în anii ’90, s-au aflat în prima linie a mişcării de
redeşteptare naţională a românilor basarabeni.
În tot acest timp, limba română a fost umilită, ca în vremurile staliniste
de tristă amintire, iar singura ei casă din Basarabia – incendiată la pro-
priu, ponegrită şi maculată cu inscripţii injurioase.
O rază de speranţă a venit tot din partea tinerei generaţii care, ca şi în
1995, a avut curajul şi demnitatea unor adevăraţi patrioţi români de
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 221
a se ridica împotriva imposturii, dărâmând, în aprilie 2009, pentru a
doua oară în scurta istorie a Republicii Moldova, puterea roşie bolşevică.
În prezent, forţele politice democratice venite la putere încearcă să re-
cupereze timpul pierdut în perioada restauraţiei comuniste, militând
pentru edificarea statului de drept şi a democraţiei parlamentare în
scopul integrării tânărului stat în structurile paneuropene.
Odată cu relaxarea situaţiei politice interne, s-a îmbunătăţit şi clima-
tul de afirmare a limbii şi a valorilor culturale şi spirituale româneşti,
un merit deosebit în acest sens avându-l ex-preşedintele interimar al
Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, una dintre puţinele personalităţi
politice din stânga Prutului care a rămas consecventă în ceea ce priveş-
te recunoaşterea identităţii româneşti, a poporului şi a limbii.
Pe parcursul celor douăzeci de ani, revista a avut aceeaşi evoluţie ca şi
limba, în serviciul căreia lucrează cu devotament şi loialitate, şi din care
şi-a făcut un crez sfânt de apărat. Deşi se află în slujba limbii române
vitregite şi prigonite, revista, care îi poartă numele cu sfinţenie, nu a
primit sprijinul cuvenit şi meritat pentru activitatea sa din partea con-
ducătorilor de ieri şi de astăzi ai Basarabiei. Alături de alte publicaţii
prestigioase din stânga Prutului, „Limba Română” a fost de la primul
număr şi până în prezent vârful de lance al conştiinţei naţionale româ-
neşti, într-un spaţiu ameninţat de deznaţionalizare.
În cele circa 19.000 de pagini publicate ale revistei a fost abordat un
spectru larg de probleme de pe poziţii ştiinţifice, mergând de la chesti-
unea cea mai stringentă a societăţii – cea a identităţii etnice a români-
lor basarabeni şi a locului creaţiilor literare din Basarabia în patrimo-
niul cultural românesc – până la dezbateri de idei, opinii şi prezentări
ale rezultatelor ştiinţifice de ultimă oră din domeniile lingvisticii, lite-
raturii şi istoriei naţionale.
În paginile celor 188 de numere ale revistei s-au regăsit, prin aceleaşi
nobile preocupări, mari personalităţi culturale din întreg spaţiul româ-
nesc, din diasporă, precum şi din afara acestora, dintre care aş men-
ţiona doar trei nume celebre, Eugeniu Coşeriu, Rajmund Piotrowski
şi Nicolae Corlăteanu, tripleta de aur a limbii române din ultimii do-
uăzeci de ani, fără nici cea mai mică intenţie de a ştirbi sau diminua
meritele remarcabile ale celorlalţi creatori valoroşi ai literelor române.
222 ROMÂNĂ
Pe toţi i-au unit dragostea nemărginită şi necondiţionată faţă de limba
română, devotamentul de nezdruncinat faţă de adevărul ştiinţific, iubi-
rea şi respectul faţă de poporul român.
Dar meritele revistei şi, implicit, ale colegiului de redacţie sunt mult
mai mari, aceasta consacrând o serie de ediţii speciale unor manifestări
ştiinţifice de talie naţională şi internaţională, organizate la Chişinău,
în sprijinul desovietizării limbii române şi constituind o veritabilă tri-
bună de lansare a unor talente tinere în domeniul ştiinţelor umaniste.
Pe de altă parte, importantele realizări ale revistei sunt completate de
apariţia în Biblioteca acesteia, în ultimii cincisprezece ani, a circa 30 de
volume, reprezentând antologii, monografii şi lucrări de autor, semna-
te de specialişti de renume în lingvistică, literatură şi istorie din întreg
spaţiul românesc.
Iniţial, revista a avut sprijinul autorităţilor de la Chişinău, fiind edi-
tată, trimestrial, încă de la primul număr (ianuarie-martie 1991), de
Ministerul Ştiinţei şi Învăţământului din Republica Moldova.
După numai trei ani, în 1994, aceasta a devenit o publicaţie indepen-
dentă, cu o apariţie de şase numere pe an, având ca obiectiv fundamen-
tal declarat promovarea ştiinţei şi culturii filologice.
Începând cu anul 1999, colegiul de redacţie a hotărât editarea revistei
lunar, menţinându-i caracterul de publicaţie de ştiinţă şi cultură şi asi-
gurându-i o apariţie constantă până în prezent.
În urma pierderii sprijinului autorităţilor locale, apariţia acesteia a fost
posibilă doar datorită sponsorizărilor venite din partea unor oameni
cu dragoste de neam şi iubitori ai limbii române, iar în ultima vreme
venite din partea Institutului Cultural Român de la Bucureşti.
Din punctul de vedere al ţinutei grafice, revista a parcurs un drum as-
cendent, inovator, ultimul veşmânt îmbrăcat, cu ocazia jubileului de
douăzeci de ani de la apariţie, fiind foarte modern şi de un înalt rafi-
nament artistic. Însă conţinutul ştiinţific şi stilul academic elevat ale
articolelor, studiilor şi ale altor materiale, inserate în paginile revistei,
îi conferă acesteia deplina valoare a unei publicaţii ce şi-a asumat pro-
movarea adevărurilor identitare naţionale.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 223
Dar să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi să recunoaştem în mod
cinstit că toate meritele pentru apariţia şi existenţa de douăzeci de ani
a revistei le are inimosul redactor-şef, Alexandru Bantoş, un mare su-
flet de român, care şi-a făcut un crez sacru din dragostea pentru limba
română, căreia i-a închinat toată neodihna şi osteneala sa de până acum
şi care, nu de puţine ori, şi-a riscat libertatea şi chiar viaţa pentru apă-
rarea celui mai de preţ tezaur al poporului român. Fiindcă, parafrazând
vorbele poetului..., dacă limba (maternă) nu e, nimic nu e...!
La mulţi ani, Limba Română!
Limba Română,
nr. 3-6, 2011, pag. 79-82

„Limba Română” – the creed of a review

of national consciousness
Keywords: The journal „Limba Română”; Bessarabia; Republic of
Abstract Moldova; new Romanian state; Eugeniu Coșeriu; Nicolae Corlăteanu;
Rajmund Piotrowski; Alexandru Bantoș
The article focuses on the linguistic and political realities in the Republic
of Moldova in which “Limba Română”, a science and culture publication,
operates. Collaborating with reknown authors from the Republic of Mol-
dova, Romania and other countries, the editorial team offers the reader a
spiritual wealth - an impressive number of magazines and books about
the unity and identity of Romanians everywhere, about the Romanian lan-
guage es key ethnic elements.
224 ROMÂNĂ

Stindardul dacoromânei
Oficiind, trebuie să precizăm, de la început, că, în primul rând în ca-
litate de lingvist, atribuim acest titlu revistei „Limba Română” de la
Chișinău, din înalte considerente pe care vom încerca să le dezvol-
tăm în continuare. Și, la o aniversară, ne-a preocupat, firește, însuși
titlul simbolic al acestui articol, izvorât din preaplinul sufletesc al că-
ror începuturi au fost zilele (un pic exagerat) poeticelor „poduri de
flori” de peste Prut, urmate de întâlniri, la Chișinău și la Iași, cu acum
regretații Silviu Berejan, Ion Dumeniuk (și câțiva alții), cu Nicolae
Mătcaș sau Alexandru Bantoș. Zile în care prietenii și frații basara-
beni din sfera umanioarelor, în zorii acestei adevărate dezrobiri, au
făcut începutul atâtor frumoase fapte de minte, voință și suflet, prin-
tre care și izvodirea unei publicații care să-i înfățișeze lumii lor, ca
și lumii noastre, dar și să ne adune cugetele și lucrul pentru adevăr,
cinste și bine.
Acestea au fost, din auzite, dar și în ceea ce mă privește direct, zilele
de la începuturile revistei „Limba Română”, iar una din cele mai ale-
se recompense social-culturale și publicistice de care m-am bucurat
mereu a fost, fără îndoială, chemarea mea ca membru în consiliul de
redacție (din numărul 1/1992), publicație în care mi-au apărut arti-
cole încă din nr. 3-4/1991, la o rubrică fericit și provocator intitula-
tă „Creanga de aur” (era vorba de ciclul închinat numelor populare
românești ale lunilor anului). Sunt aici, din parte-ne, recunoașteri ale
subiectivității (ne-interesate!), ca și o legitimare sui-generis, privind
cunoașterea din interior a lucrurilor.
Ca să ajungem la perfecta îndreptățire a impunătorului subtitlu de
astăzi, „Revistă de știință și cultură”, trebuie să-i recunoaștem înce-
putului ceea ce este al lui: revista părea, oarecum, ceea ce acum se
numește un „magazin”, care se voia și deschis mai multor niveluri și
gusturi (în primele numere fiind prezentă chiar și o secțiune de…
cuvinte încrucișate!). Dar programul acesteia, poetic mărturisit în
apelul din primul număr intitulat Dragi cititori, cu trimitere la ver-
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 225
suri ale lui Ienăchiță Văcărescu („vom publica tot ce contribuie la
«creșterea limbii românești/și-a patriei cinstire»”), este tot mai
pregnant ilustrat de problematica istoriei neamului și a limbii româ-
ne: latinitate, încă de la cronicari citire, cu aceștia începând și istoria
plaiurilor moldave, de (nenorocită) poliție și (atât de necesara) po-
litică lingvistică, de cultivare a limbii, de gramatică și ortografie, de
onomastică, de literatură bună, națională și regională, de folcloristică
și didactică, de stilistică și, să nu uităm, fiecare număr promovează,
cu finețe tehnică, artele plastice. Firește, ne atrag, apoi, atenția, con-
semnarea și rezoluțiile manifestărilor științifice de specialitate și por-
trete ale marilor sărbătoriți, printre care locul prim este al bălțeanului
Eugeniu Coșeriu, sfătuitor membru în colegiul de redacție și autor a
numeroase contribuții.
Ca lingvist, trebuie să observăm faptul că, față de mai mult decât me-
ritorii, ba chiar excelente publicații filologice numite „centrale”, cum
sunt, în primul rând, revistele bucureștene (tot) „Limba română”
și „Studii și cercetări lingvistice”, dar și cele de la Cluj-Napoca sau
de la Iași cu profil comparabil, au tentația (și prestația) îmbrățișării
unor cercetări de plano ale lingvisticii (ceea ce, din alte conside-
rente, și trebuie!), publicația chișinăuiană se distinge prin accentul
pus pe problematica specială și pasionată a idiomului dacoromâ-
nesc, fără a deveni, cumva, regionalistă. Aceasta deoarece, datorită
politicii redacționale, dar și a prestigiului câștigat printre cititori, la
cele mai variate secțiuni ale LR colaborează, pe lângă mulți colegi
din centrele academice din Republica Moldova, foarte mulți cer-
cetători, lingviști, literați și oameni de cultură din toată România!
Este de prisos să amintim preponderența ieșenilor (câteva nume, în
timp: Const. Ciopraga, G. Istrate, Al. Husar, D. Irimia, Dan Mănucă,
M. Drăgan, Victor Spinei, Șt. Afloroaei, L. Vasiliu, I. Milică) și a celor
ce reprezintă diverse zone ale Moldovei, de la Suceava (P. Țaranu,
Mircea A. Diaconu, Gh. Moldovanu, Doina Cernica), prin Huși
(Lina și Teodor Codreanu), până la Galați (Cristinel Munteanu,
F. Teodorașcu). Dar ne face o deosebită plăcere să remarcăm colabo-
rările bucureștenilor, printre care Ana Blandiana, Eugen Simion, fost
președinte al Academiei Române, Victor A. Voicu, Gh. Chivu, Dorin
Cimpoeșu, Ion Constantin, Constantin Burac, respectiv, semnăturile
regretaților I. Coteanu, Marius Sala, Solomon Marcus. Tot (foarte
226 ROMÂNĂ
selectiv!) amintim, pentru a întregi arealul dacoromânesc reprezen-
tând preferințe personale, Maramureșul (N. Felecan, Gh. M. Bârlea,
Gh. Pârja, M. Dăncuș sau Panfil Bilțiu), Harghita (Ilie Șandru,
M. Suciu, N. Băciuț), Clujul (Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei
Române, Mircea Borcilă, Eugen Beltechi, Elena Faur, Oana Boc),
Timișoara (A. D. Rachieru, V. Frățilă, V. Țâra), Sibiul (Victor Grecu,
Coriolan Brad), Târgu-Mureș (Iulian Boldea). Ne face chiar o mare
plăcere să citim, apoi, colaborările semnate de Ala Sainenco, fostă
profesoară la Bălți, acum activă și pasionată muzeografă la Ipotești
(Botoșani).
Așadar, pentru conturarea noțiunii de „stindard”, cu referire la
„Limba Română”, însemn la care ținem, pe lângă tematica lingvisti-
că și literară specifică și pe lângă amploarea/acoperirea geografică a
colaborărilor/colaboratorilor, trebuie să mai invocăm câteva trăsă-
turi caracteristice. Este vorba de plasarea publicației în actualitatea
contemporană, de sentimentul de responsabilitate profesională al
redacției (de exemplu, au apărut peste 20 de titluri din „Biblioteca
revistei «Limba Română»”, printre care antologia Limba Română
este patria mea, 2007), de ținuta revistei (singura care dispune de o
Arhivă PDF la zi!) și chiar de grafica revistei, toate având ca efect un
real prestigiu internațional. Măcar în această ordine de idei, trebuie să
menționăm, de exemplu, aprecierile celor 22 de personalități ale că-
ror interviuri au fost publicate într-un volum antologic (Retrospectivă
necesară, 2007), editat de Alexandru Bantoș, printre care se află și
„basarabeni (de marcă) plecați în lume”, oameni de știință, univer-
sitari, dintre care unii au exercitat importante funcții politice ime-
diat după 1989, scriitori, filologi, literați și oameni de cultură din
România, toți oaspeți, cândva, ai revistei „Limba Română”.
În pofida momentului, pentru noi plenar festiv, nu putem trece peste
câteva note de ordin personal. Capabilul și îndemânaticul redactor-șef
Alexandru Bantoș trebuie să găsească, poate în perspectiva altor aniver-
sări, o soluție editorială-anexă ca, sub titlul EROII LIMBII ROMÂNE,
numele colaboratorilor săi din primii patru-cinci ani, acum dispăruți,
efectiv susținători ai idealurilor și programului revistei, de la Coșeriu
la Goma și de la Ion Dumeniuk la Anatol Ciobanu și Silviu Berejan, să
fie înscrise într-un panou de onoare post-mortem, asemănător celui
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 227

Iași, 2017. De la stânga la dreapta, membrii colegiului de redacție –

Stelian Dumistrăcel, Ana Bantoș, Gheorghe Chivu,
Traian Diaconescu, Alexandru Bantoș

aflător la unul din cele mai cutremurătoare mauzolee românești, cel al

Eroilor din Războiul de Întregire Națională, pe care sunt păstrate, în
memoria neamului, numele și fapta eroilor de la Mărășești.
Ar mai fi, numaidecât, de spus pe seama redactorului-șef al revistei
că, uneori, l-am întâlnit în postura de solicitant financiar pentru ti-
părirea revistei, un statut care pentru filologii de la noi din țară nu
are nimic jenant, nimic infamant, dacă ne amintim scene descrise în
pagini din volumele de memorialistică ale lui Sextil Pușcariu, despre
condiții, dincolo de sprijinul Academiei Române, ale publicării pri-
melor volume din Dicționarul tezaur și din Atlasul lingvistic al limbii
române. După cum solicitații trebuie să găsească resursele sufletești
și mijloacele practice ale răspunsurilor pozitive!
Și, pentru încheiere, să ne amintim ceea ce spunea Eugeniu Coșeriu,
tot la o aniversare, a zece ani de la apariția revistei, întrebându-se, reto-
ric, dacă aceasta este „așa cum trebuie să fie o revistă care se numește
«Limba Română», aici în Republica Moldova, și chiar pe întreg terito-
riul limbii românești?”. Răspunsul a fost încurajator și rămâne ca atare,
drept care, în cele care urmează, reluăm din cuvintele Magistrului:
228 ROMÂNĂ
„…Printre principiile mele, principii deontologice și etice care privesc, pe
de o parte, natura și esența științei și, pe de altă parte, morala, etica omu-
lui de știință, un principiu… primul poate în ordinea reală, este prin-
cipiul binelui public, pentru omul de știință: principiul responsabilității
sociale și culturale. Adevăratul om de știință înțelege că nu face cultură și
nu face știință numai pentru universalitate și rămânând în turnul său de
fildeș, că știința, mai ales o știință a culturii cum este lingvistica, se face
pentru toți, fiindcă ne interesează pe toți și că deci omul de știință are și
datoria să se ocupe cu tot ceea ce îl interesează pe vorbitor. Și pe vorbitor
îl interesează poziția limbii lui în cultură, îl interesează politica lingvis-
tică, îl interesează toate problemele practice de cultivare a limbii ș.a.m.d.
Spun de multe ori că lingvistul nu trebuie să uite că limbajul funcționează
prin și pentru vorbitori, nu prin și pentru lingviști. Ceea ce-l interesează
pe vorbitor și ceea ce-l doare pe vorbitor trebuie să-l intereseze și pe ling-
vist, chiar dacă lingvistul se ocupă numai de teoria limbajului la nivelul
cel mai înalt și cel mai general. De aceea, spuneam că revista «Limba
Română» corespunde acestui principiu de etică cultural”.
La mulți, mulți ani, „Limba Română”! S-ajungi să-ți uiți anii! Și, după
vremuri și puteri, să putem susține și noi că „am fost și vom rămâne
împreună”, după cum își încheia Alexandru Bantoș un editorial ani-
versar, sărbătorind, cândva, numărul 150 al revistei.
Stelian DUMISTRĂCEL,
cercetător științific, profesor,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Limba Română, nr. 6, 2020, pag. 17-19

The banner of Daco-Romania

Keywords: The journal „Limba Română”; “Romanian Language is
my Homeland” Anthology; Romanian Language Heroes; Coșeriu;
Abstract Goma; Anatol Ciobanu; Ion Dumeniuk; Silviu Berejan
The activity of the journal „Limba Română”, founded in Chisinau in 1991, is
mirrored. The quality of the magazine’s scientific and journalistic discourse,
elaborated with the participation of distinguished personalities, is appreci-
ated. The idea of publishing a Special Edition in memory of the magazine’s
authors is being advanced.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 229

„Limba Română” – şcoala mea de suflet

Dincolo de misiunea extrem de importantă de a educa – în spirit înalt, româ-
nesc – un neam, revista „Limba Română” a avut, cred eu, câte o misiune apar-
te pentru fiecare dintre colaboratorii ei, pentru acei care au participat, într-o
măsură mai mare sau mai mică, la înfăptuirea şi perpetuarea existenţei ei.
Îmi place să afirm, ori de câte ori am ocazia, că la redacţia revistei „Limba Ro-
mână” am făcut a doua mea facultate sau, mai degrabă, o şcoală de viaţă, de
meserie, de suflet. Nimerită în vâltoarea muncii redacţionale într-o perioadă
deosebit de propice pentru revistă, anii 2007-2012, într-o echipă ambiţioasă
şi entuziastă, am avut norocul să învăţ atâtea! E drept, multe a trebuit şi să dez-
văţ, dar, din fericire, despărţirea de stereotipuri nu a fost dureroasă.
Una dintre cele mai valoroase lecţii însuşite a fost despre importanţa muncii
în echipă. Revista nu e a unui singur om, aşa am înţeles, nici măcar a redacto-
rului-şef. Lucrurile merg bine numai atunci când sunt făcute în colaborare,
împreună – cu autorii, cu redactorii, cu responsabilii de tipar.

O întâlnire cu eminentul lingvist Dumitru Irimia.

Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”.
De la stânga la dreapta, rândul din față: Ion Hadârcă, Dumitru Irimia,
Ana și Alexandru Bantoș; rândul din spate: Viorica-Ela Caraman,
Violeta Crudu, Elena Vorotneac, Tatiana Curmei-Fisticanu și Rodica Cerga
230 ROMÂNĂ
Apoi, ca redactor, am învăţat de la domnul redactor-şef Alexandru Bantoş să
citesc cu aceeaşi atitudine – discernământ total, fără compromis – orice text,
fie că este semnat de domnul academician, de domnul profesor sau de dom-
nişoara studentă debutantă în ale scrisului. Revista nu acceptă alte etichetări
decât corectitudine şi adevăr.
Tot atunci am înţeles cum arată, cum sunt de fapt oamenii mari, acei cu adevă-
rat mari. Că sunt modeşti, de nu se aud când păşesc, că sunt atât de delicaţi şi
tacticoşi, de le e jenă să bată la usă, pentru a nu te deranja, că, atât de puternici
şi bătăioşi pe baricade, sunt de fapt atât de delicaţi, fragili chiar... Scriu asta şi
în minte am imaginea lui Grigore Vieru, a lui Nicolae Mătcaş, a lui Ion Ungu-
reanu, a lui Dumitru Irimia...
Într-o vreme mă supăra gândul că multă lume nu cunoaşte (încă!) revista noas-
tră, că alţii nu apreciază ceea ce face revista noastră, că răzbatem atât de greu din-
colo de anumite uşi, de anumite minţi. Acum însă cred altfel. Adevăratele valori
nici nu sunt pentru toţi. Nu poţi pretinde, nu ai nevoie să fii apreciat de cineva
ignorant şi lipsit de simţul dreptăţii, al valorii, al adevărului istoric.
Ştiu, sunt ferm convinsă că, la ai săi 30 de ani, revista „Limba Română” a reuşit
să adune scut în juru-i o armată puternică de iubitori şi susţinători, care îi ros-
tesc numele cu mândrie şi o promovează în medii înalte, culte, demne.
Draga mea revistă, neobositule domnule redactor-şef, stimată echipă, vă do-
resc să rămâneţi în continuare mari, dârji, cu faţa şi copertele frumoase, ele-
gante, de aristocrat, cu sufletul şi conţinutul pline de valoare, fără compromis!
Tatiana CURMEI-FISTICANU,
magistru în filologie, funcționar public
în Parlamentul Republicii Moldova
Revista „Limba Română”, nr. 6, 2020, pag. 17-20

„Limba Română” – my spiritual school of life

Keywords: The journal „Limba Română”; historical school of life;
teamwork; Alexandru Bantoș; Grigore Vieru; Nicolae Mătcaș; Du-
Abstract mitru Irimia
The article presents sequences from the activity of the journal „Limba
Română”, a school of life for many authors. Working there, the author could
appreciate teamwork and collaborated with reknown linguists and mem-
bers of the Romanian cultural elites.
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 231

Gheorghe Mihai BÂRLEA

Idealurile pulsează
în conștiința noastră ca o inimă

Puțini dintre cei născuți în anii ’50 ai secolului trecut, în perioada totalitaris-
mului comunist de tip stalinist, din România și Republica Moldova, aveam/
aveau acces la adevărurile sacre și necesare ce unesc românii din toate pro-
vinciile istorice. De exemplu, în manualele de istorie din România se spunea
ciuntit că prin Tratatul Ribbentrop-Molotov (mai exact dintre Germania na-
zistă a lui Hitler și statul comunist sovietic al lui Stalin) a fost mutilată geniala
operă istorică a poporului român – Unirea, proclamată la Alba Iulia 1918,
în prezența a peste o sută de mii de delegați și a unor personalități vizionare,
reprezentând voința românilor din toate provinciile.
În Moldova sovietică, același eveniment era prezentat propagandistic ca
un act de „eliberare” de către armata sovietică din harta „imperialismului
românesc”. Au fost constant omise celelalte consecințe, nu mai puțin tra-
gice, socioumane, culturale, lingvistice, de comunicare etc. Sovietizarea
României în marș forțat implicase și interzicerea oricăror referiri sau
considerații la aceste teme. Totuși, istoricii români ies din muțenia im-
pusă îndeosebi în anii ’70. În Moldova se reinstituise prigoana împo-
triva identității etnice românești, a limbii române, prin inventarea unui
moldovenism etnic și lingvistic aberant, menit să penetreze ființa româ-
nească până în codul genetic al apartenenței de neam. Limba, ca pivot al
oricărei culturi și societăți, devenise prima țintă strategică. Calcul cinic
și eficient: în absența limbii proprii, un popor devine un cadavru colectiv
în istorie. Rusificarea limbii prin substituirea alfabetului latin în favoarea
limbii ruse a produs un rudiment, un hibrid lingvistic străin de spiritul
românesc. Nu pentru că limba rusă nu este generoasă – în ea și-au scris
opera personalități de geniu ci, pur și simplu, pentru că limba română
aparține unui alt trunchi lingvistic și cod cultural.
Cărți în limba română cu caractere latine ale autorilor din țară puteai găsi în
republicile asiatice din imperiul sovietic, dar nu la Chișinău sau Cernăuți.
232 ROMÂNĂ
Hărțuirea și marginalizarea limbii române în Basarabia mi-a fost relevată
și de foștii studenți maramureșeni din Transcarpatia, la Chișinău. Când
erau surprinși vorbind românește de către rusofoni sau rusofili, li se atră-
gea atenția să „vorbească omenește”. Adică limba română nu suna pentru
ei „omenește”! Mai dramatic nu se poate!
Primul scriitor din Basarabia pe care l-am cunoscut a fost poetul Liviu
Damian, venit cu o echipă redacțională de la revista „Luceafărul”, din
București, la invitația mea și a colegului Petru Dunca, în Maramureș,
exact în ziua în care se stingea din viață Nichita Stănescu. Îi amintesc pe
poeții Ion Gheorghe, Nicolae Dan Fruntelată, criticul Mihai Ungheanu,
scriitoarea Sânziana Pop etc. În echipă se regăsea și o doamnă, tăcută, la
prima impresie, Petrescu, din Moldova, despre care Liviu Damian mi-a
spus că oficial este delegată ca traducătoare, adică să-l traducă pe poet
din limba „moldovenească” în limba română! Aflasem și că era absol-
ventă de Facultate Română la Moscova. Nici azi nu mi-am revenit din
perplexitatea trăită.
Știam din anii studenției că sunt mulți scriitori din Basarabia care visează și
scriu românește. Persistă în mine emoțiile trăite urmărind, la TV Moldova,
în 1989, dezbaterea din Parlamentul de la Chișinău pentru recunoașterea
limbii române ca limbă de stat. Actorii din fruntea luptei erau scriitorii.
Afirm și acum că Revoluția din Decembrie 1989 din România își are ori-
gini și în revoluția pentru limbă din Republica Moldova. O trezire româ-
nească într-o provincie ce părea predestinată să rămână gubernie ruseas-
că chiar și după dispariția URSS și cucerirea independenței cu tancurile
rusești în Transnistria. Mai poate fi vorba de independență?
Sunt circumstanțe istorice contradictorii și conflictuale care reclamau
o repoziționare a bătăliei pentru demnitate etnică și în favoarea limbii
române. Se pun astfel temelii intelectuale și patriotice revistei „Limba
Română”, cu alfabet latin, avându-l în frunte pe distinsul profesor Ion
Dumeniuk. Printre cei chemați alături de el, în urmă cu exact trei decenii,
este Alexandru Bantoș, jurnalist de carieră. Am avut onoarea în anul 2000,
ca prefect de Maramureș, să-l primesc la Baia Mare, împreună cu distinsa
lui doamnă Ana, reputat critic literar. Veniseră special pentru a realiza un
număr dedicat Maramureșului. Am acceptat provocarea fără ezitări și am
organizat deplasarea unui desant cultural maramureșean spre Chișinău,
cu Ansamblul Național „Transilvania” din Baia Mare, instituție etalon în
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 233
reprezentarea dansului, cântecului şi portului maramureşean. Rămân me-
morabile spectacolul din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, vizi-
tele la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Am cunoscut personalități
culturale, scriitori, oameni obișnuiți care celebrau entuziast limba română,
marginalizată, nepermis de mult în spațiul public, de un substitut inven-
tat arbitrar, respectiv, „limba moldovenească”. Dar Alexandru Bantoș și
colaboratorii, mulți și din România, înfruntând împrejurări potrivnice fi-
nanciare, administrative, politice, au învins. Un destin asumat responsabil,
printr-un admirabil eroism cultural și patriotic. Să rămâi fidel trei decenii
unui proiect înseamnă că idealurile acestuia pulsează în conștiința ta. Mai
rar astfel de îngemănări în cultura română, între un intelectual, scriitor,
jurnalist și instituțiile date în răspundere: revista „Limba Româna” și Casa
Limbii Române. Am participat și la aniversarea celor două decenii de la
înființarea revistei, în 2011, ca senator. Mă simt un privilegiat să mă număr
în grădina de prieteni ai lui Alexandru Bantoș (ca să-l parafrazez pe poetul
și jurnalistul Gheorghe Pârja), pe terasa cu poeți de la apartamentul lui.
El și revista „Limba Română”, Casa Limbii Române și-au făcut datoria cu
demnitate, cu riscuri pentru libertate și viață. Au câștigat bătălii, dar nu
și-au încheiat misiunea. Din păcate, mai sunt adversari pentru limba nea-
mului românesc și vorbitorii ei. Revista are nevoie de sprijin nu doar din
partea prietenilor, ci și a instituțiilor abilitate din România și Republica
Moldova. După modelul oferit de Academia Română, care, într-un mo-
ment de criză financiară, și-a asumat finanțarea editării câtorva numere de
revistă. Numai astfel va putea fi valorizat pentru viitor prestigiul acestei
reviste în Patria Limbii Române, care transcende unor granițe politice im-
puse de puteri și regimuri totalitare.
Limba Română,
nr. 4-5, 2020, p. 7-9

Ideals pulse in our consciousness like a heart

Keywords: The journal „Limba Română” Review; the Latin alphabet;
Liviu Damian; Nichita Stănescu; Alexandru Bantoș; Maramureș; “Tran-
Abstract sylvania” National Ensemble; Baia Mare; Romanian ethnic identity
The article evokes the conditions under which the journal „Limba Română”,
was founded in Chisinau before the Declaration of Independence of the
Republic of Moldova, the editorial team, in collaboration with researchers,
was at the service of the Romanian culture for three decades, despite all
the difficulties and obstacles.
234 ROMÂNĂ

Septimiu CHELCEA
O revistă a tuturor românilor

Revista Limba Română apare din anul 1991 la Chișinău, sub egida Aca-
demiei Române. Din păcate, este prea puțin cunoscută în România,
deși în paginile ei, număr de număr, își aduc contribuția personalități
de primă mărime ale filosofiei, științei și culturii de pe ambele maluri
ale Prutului. Numărul dublu al revistei (ianuarie-februarie 2023) pre-
zintă puncte de vedere avizate în legătură cu unele probleme sociale și
sociologice de actualitate.
În deschiderea revistei, scriitorul, poetul și jurnalistul Constantin Ol-
teanu, membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, apreci-
ază în articolul „Iar icoanele vorbeau în limba română” că „Revista Lim-
ba Română e manualul purtat mereu în ghiozdanul conștiinței noastre
naționale și e manualul care are întotdeauna pagini încă nescrise. [...]
Ajunsă la vârsta de 33 de ani, revista Limba Română acoperă cu anii pe
care-i adună o parte din tăcerea noastră, o îmbracă în cuvintele pe care
mai mult le-am șoptit decât le-am vorbit” (Constantin Olteanu, p. 7).
Când în limba maternă se șoptește, națiunea se destramă.
Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, rostește un adevăr
pe care noi toți ar trebui să-l avem mereu în minte: „Creatorii români
nu au fost complexați niciodată de marile culturi, ci s-au simțit mereu
în largul lor, de la clasicii greci și romani până la marii reprezentanți
ai curentelor culturale contemporane lor din Occident. Au exprimat
mereu în acest cadru general specificul patriei lor și, prin aceasta, cei
mai buni dintre ei au avut acces la marea creație, valabilă oriunde și
oricând. A existat și există handicapul limbii, pentru că nu este totuna
să fii un mare poet de limbă engleză sau unul de limbă română. Dar
acest fapt este, în același timp, un dezavantaj și o binecuvântare, fiindcă
patria noastră este limba română (Nichita Stănescu)” (Ioan-Aurel Pop,
„Național și universal în poezia românească”, p. 13).
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 235
Mai multe studii și eseuri publicate în acest număr au ca temă istoria și
situația actuală din Republica Moldova: Valeriu Saharneanu, jurnalist
și politolog de la Chișinău, scrie despre „A treia Unire a Românilor:
prin alegere, prin necesitate sau prin voința altora” (pp. 17-24); prof.
univ. dr. Anatol Petrencu, directorul Institutului de Istorie Socială din
Republica Moldova, relevă semnificația evenimentului organizat de
Asociația Istoricilor din Republica Moldova „Alexandru Moșanu”, în
parteneriat cu Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” și cu Li-
ceul Teoretic „Alexandru Ioan Cuza” din Chișinău pentru marcarea
celor 164 de ani de la Unirea Principatelor (Anatol Petrencu, „Act
de demnitate și unitate națională”, pp. 25-28). Istoricul român Ioan
Scurtu evocă Basarabia „prin prisma propriei trăiri și experiențe”
(pp. 50-58). Dorin Cimpoeșu, profesor asociat la Facultatea de Arhi-
vistică din București, face un bilanț al primilor doi ani de președinție ai
Maiei Sandu, „care a schimbat orientarea politică a Basarabiei de la Est
spre Vest” (pp. 59-71).
Revista, o adevărată carte de învățătură, cuprinde și o suită de restituiri
(pp. 192-209), prezentarea operei unor mari oameni de cultură recent
dispăruți (Dumitru Radu Popescu, Răzvan Theodorescu). La rubrica
„Voci din trecut”, este reprodus din Calendarul Basarabiei pe anul 1923
articolul „Poruncile graiului național” de Pan Halippa, președintele Sfa-
tului Țării, care a votat Unirea în 1918. Rubricile „Coșeriana” (Scrisori
către Eugeniu Coşeriu, lingvist român în exil), „Blazon de Profesor”
(Andrei Prohin, cercetător științific la Muzeul de Etnografie și Istorie
Naturală din Chișinău, scrie despre savantul biolog Petru Tarhon, n. 15
ianuarie 1930) sunt de interes general. La „Dialogul artelor”, Constan-
tin Olteanu îl intervievează pe artistul plastic basarabean Ion Zderciuc.
Rubricile „Gramatica” („Erori gramaticale în exprimarea orală din mass-
media autohtonă” de Viorica Molea, „Prepoziții noi în limba română”
de Cristina Hanț) și „Itinerar lexical” (studiu despre frazeologie de conf.
univ. dr. Cristinel Munteanu de la Universitatea „Danubius” din Galați)
întregesc sumarul acestui număr dublu al revistei Limba Română.
Pentru profesioniștii din domeniul sociologiei, sunt de un interes de-
osebit analiza eseului cu titlul generic „Creație și ruină” de Ilie Bădes-
cu, membru corespondent al Academiei Române, realizată de Ioan
C. Popa, și dialogul lui Alexandru Bantoş cu Ion I. Ionescu.
236 ROMÂNĂ
Ioan C. Popa, publicist, diplomat și cercetător asociat la Institutul de
Sociologie al Academiei Române, comentează cele două volume ale
eseului „Creație și ruină” („A doua Distrugere. Constelația Desdemo-
nei. Teoria fenomenelor substructale” și „Duhul Satului. Civilizația
sătească sub amenințare”, București, Editura Mica Valahie, 2022). Re-
ferindu-se la primul volum, apreciază că „se circumscrie într-o verita-
bilă filosofie a istoriei din perspectivă creștină” (p. 43), profesorul Ilie
Bădescu fiind încrezător în triumful credinței, pentru că „nedreptatea
omului nu poate strica dreptatea pe care Dumnezeu a pus-o în toată
rânduiala cosmică” (Bădescu 2022, vol. I, p. 294). În această perspecti-
vă, Ilie Bădescu analizează transformările din civilizația sătească, argu-
mentând că prin dispariția satului „se ruinează temelia unui multimile-
nar tipar de stabilitate a lumii”, satul fiind „primul învățător universal al
umanității”. În finalul celui de-al doilea volum al amplului eseu „Creație
și ruină”, autorul conchide: studierea satului revine în actualitate și re-
prezintă „un imperativ național și universal”. Nu putem să nu fim de
acord cu această concluzie.
Dialogul lui Alexandru Bantoș, redactor-șef al revistei Limba Română,
cu Ion I. Ionescu, profesor în Departamentul de Sociologie și Asistență
Socială de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, are titlul „Sociologia
ne învață că nu suntem o sumă de interese a unor ființe individuale, ci o
comunitate, o țară cu valori și obiective clare…” și este prilejuit de îm-
plinirea vârstei de 70 de ani de către profesorul ieșean (Ion I. Ionescu
s-a născut la 20 februarie 1953). Dincolo de caracterul aniversar al dia-
logului, sunt discutate probleme actuale de interes social și sociologic:
identitatea națională și europenizarea, viitorul comunităților rurale,
situația învățământului, rolul sociologului ș.a.
Profesorul Ion I. Ionescu – așa cum însuși spune – „am construit și
predat un curs de Sociologia integrării europene”, apreciază că „Europe-
nizarea tinde să suprime bariere teritoriale, identitare, care au asigurat
până acum protecția tradițiilor, etnosocioculturilor, dar pe de altă parte,
poate favoriza revitalizarea comunităților care nu vor să moară, cu toa-
te problemele legate de inegalitatea șanselor lor de dezvoltare... Acestea
ar trebui să-și afirme identitatea, să pună în valoare ceea ce au specific,
să-și construiască vizibilitatea etc., în condițiile infrastructurii precare,
a unor mentalități adesea medievale, în condițiile în care îi pleacă tinerii
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 237
și-i îmbătrânesc localnicii” (p. 156). Este de reținut această apreciere, ca
și îndemnul: „Când nu e nevoie să schimbăm ceva, nu schimbăm, ceea
ce funcționează bine trebuie lăsat să funcționeze...” (p. 160).
În încheierea dialogului, profesorul Ion I. Ionescu declară: „Cred că,
într-o Europă competitivă și solidară, comunitățile și societățile tre-
buie să se construiască pe valorile care le-au constituit fundamentul,
solidaritatea rămânând valoarea perenă. UE nu înseamnă doar piața în
care sunt urmărite anumite interese particulare, ci şi dezvoltarea dura-
bilă a fiecărui stat, a fiecărei comunități în parte și a tuturor laolaltă…”
(p. 162).

A magazine for all Romanians

Keywords: The journal „Limba Română”; history; literature; Roma-
nian Academy; great cultural figures; sociology; European integra-
Abstract tion; book of knowledge
The article presents no. 1-2, 2023 of the journal „Limba Română”, its au-
thors and well known researchers who contribute to the publication.
238 ROMÂNĂ

Gheorghe PÂRJA
Revista „LIMBA ROMÂNĂ” – 33

Mai zilele trecute, prin bună­voința prietenului, cărturarului, omului cu

folositoare energii culturale, Gheorghe Mihai Bârlea, am primit draga
mea de revistă din Chișinău cu nume de destin național, „LIMBA RO-
MÂNĂ” (revistă de știință și cultură, număr dublu, ianuarie-februarie
2023). Sunt profund atașat de această nobilă publicație din mai multe
motive. În primul rând, este prietenia mea cu făuritorii ei, Ana și Ale-
xandru Bantoș, care m-au găzduit într-o vară pe cosmica lor terasă din
Chișinău, de unde am văzut lumea basarabeană așa cum este. Apoi, am
fost la Casa Limbii Române dimpreună cu Grigore Vieru și un grup de
maramureșeni, locul unde se plămădește revista fondată în anul 1991.
An de an, revista mi-a fost călăuză în descifrarea înțelesurilor culturii
de dincolo de Prut. Am mai descoperit în paginile ei un pod cultural de
ținută. Colaborează la revistă nume de prestigiu, de pe cele două maluri
ale Prutului, cu articole care abordează subiecte de mare interes. Și este
scrisă într-o frumoasă limbă română. Multe înțelepciuni se desprind din
lectura acestei minunate publicații. Dar să derulez sumarul numărului
primit. Jurnalistul Constantin Olteanu deschide revista cu un articol cu
iz aniversar și programatic: „Ajunsă la vârsta de 33 de ani, revista „Lim-
ba Română” acoperă, cu anii pe care-i adună, o parte din tăcerea noastră,
o îmbracă în cuvintele pe care mai mult le-am șoptit decât le-am vorbit.
Coborâtă de pe lemnul însângerat al crucii, a căutat cu ochiul abia des-
chis orizonturile care i s-au dat de Dumnezeu. E un drum până la tine
însuți, de obicei, și aici nu este vorba doar de un individ care se naște
pentru a se regăsi, ci de un popor care are de parcurs drumul regăsirii.”
Istoricul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, scrie des-
pre național și universal în poezia românească. Aici mă opresc și scriu,
spre luare-aminte, că revista „Limba Română” este editată cu sprijinul
financiar din Fondul Recurent al Donatorilor – Academia Română.
Mulțumim, domnule președinte, Vivat Academia!, spun eu în numele
 D E S P R E R E V I S TA „ L I M B A R O M Â N Ă” 239
cititorilor. Și știu de ce. Politolo-
gul Valeriu Saharneanu vorbește
despre a treia Unire a Români-
lor, prin alegere, prin necesitate
sau prin voința altora. Doctorul
în științe istorice, Anatol Petren-
cu, exemplifică actul de demni-
tate națională prin Unirea Prin-
cipatelor Române.
Universitarul ieșean Ștefan Aflo-
roaei scrie despre adevăratul exil
al lui Dimitrie Cantemir, adică
treptele înțelegerii de sine. Soci-
ologul Ioan C.Popa comentează
eseul universitarului Ilie Bădes-
cu, membru corespondent al
Academiei Române, despre Cre-
aţie și Ruină. O veritabilă filoso-
fie a istoriei, în care este cuprinsă
și civilizația sătească, aflată sub amenințare. Ne aduce aminte cugetarea
lui Paul Anghel: „când în lume nu vor mai fi țărani, omenirea va candi-
da la înfrângeri definitive.” Incitant este articolul istoricului Ioan Scur-
tu despre Basarabia, văzută prin prisma propriei trăiri și experiențe.
Doctorul în istorie Dorin Cimpoeșu ne prezintă profilul Maiei Sandu,
președintele care a schimbat orientarea politică a Basarabiei de la Est
spre Vest.
Maia Sandu este un om politic necesar în acest context geopolitic,
cu deschidere folositoare spre Occident, în ciuda multor comentarii
stranii care se mai aud și pe la noi. Universitarul Ana Bantoș se aplea-
că asupra unui subiect extrem de actual. Adică memoria în literatura
migrației, construirea și reconstruirea identității. Poate mai puțini știu
că în Basarabia s-a născut unul dintre cei mai mari ling­viști ai veacului
trecut. Revista publică o scrisoare de la Iorgu Iordan, fost profesor al
lui Eugen Coșeriu. Un amplu interviu realizează Alexandru Bantoș cu
sociologul ieșean Ion I. Ionescu, la împlinirea vârstei de 70 de ani, o
personalitate de rang internațional în acest domeniu. Aflăm de la dom-
240 ROMÂNĂ
nul Ionescu că sociologia ne învață că nu suntem o sumă de interese
ale unor ființe individuale, ci o comunitate, o țară cu valori și obiective
clare.
O scrisoare de prietenie și recunoaștere a valorii profesionale îi
adresează și universitarul băimărean Gheorghe Mihai Bârlea, care
accentuează: „este de neconceput viața neînsoțită de prieteni, de-
cât cu riscul traversării singurătății ca pe o boală a sufletului.” Dom-
nul Bârlea, care este în colegiul de redacție, îi dedică bunului prieten
și un poem. Revista este deschisă și spre personalități care trăiesc
mai departe de Chișinău. Victor Ravini, din Suedia, publică un stu-
diu despre „Miorița”. Am aflat și despre poruncile graiului național,
alcătuite de Pan Halippa. Un interviu cu artistul plastic Ion Zder-
ciuc ne pune în contact cu starea picturii și sculpturii din Basarabia.
Constatăm că avem o nouă traducere în limba română a lui Arthur
Rimbaud, realizată de Teodor Bordeianu. Cercetătorul Andrei Prohin
face un portret sugestiv savantului Petru Tarhon, cu operă științifică
remarcabilă, care reflectă devenirea intelectualității basarabene post-
belice, greutățile afirmării în cercetare. Aflăm de la Vlad Mischevca că
în Hersonul bombardat se află mormântul unui domn fanariot, Mano-
le Rosetti.
Aceasta este revista „LIMBA ROMÂNĂ”, din care am consemnat
aproape toate articolele, o academie de spirit românesc, inspirată și te-
nace, din ultimii 33 de ani. Mulțumim Alexandru, mulțumim Ana și
celor din jurul vostru!
28 martie 2023,
„Graiul Maramureşului”, jurnal independent
al judeţului Maramureş

The journal „Limba Română” – 33

Keywords: The journal „Limba Română”; the House of the Romanian
Language; Chisinau; prestigious collaborators; the memory and lit-
Abstract erature of migration; the union of Romanians; cultural bridges.
The author briefly presents most of the articles in no. 1-2, 2023, of the jour-
nal „Limba Română”, now in its 33rd year since its foundation. Elaborated
with the participation of well-known authors from both banks of river Prut,
the publication from Chisinau is a bridge of the Romanian culture.
 IN MEMORIAM 241

EROII LIMBII ROMÂNE

panou memorial
al colaboratorilor revistei „Limba Română”
(1991-2023), temerari promotori ai identităţii
etnolingvistice a basarabenilor şi susţinători ai cauzei
Limbii Române
(proiect pentru o Ediţie specială)
Motto:
„.. trebuie să [se] găsească… o soluţie editorială-anexă ca, sub titlul
EROII LIMBII ROMÂNE, numele colaboratorilor săi din primii pa-
tru-cinci ani (dar şi din întreaga perioadă de existenţă a revistei „Lim-
ba Română” – nota redacţiei), acum dispăruţi, efectiv susţinători ai
idealurilor şi programului revistei, de la Coşeriu la Goma şi de la Ion
Dumeniuk la Anatol Ciobanu şi Silviu Berejan, să fie înscrise într-un
panou memorial, asemănător celui aflător la unul dintre cele mai cutre-
murătoare mausolee româneşti, cel al Eroilor din Războiul de Întregire
Naţională, pe care sunt păstrate, în memoria neamului, numele şi fapta
eroilor de la Mărăşeşti.”
Stelian DUMISTRĂCEL. Stindardul dacoromânei,
revista „Limba Română”, nr. 6, 2020, pag. 19

Criterii de organizare a panoului memorial

Prezentarea va include:
– poză-portret;
– data, anul şi locul naşterii – data, anul şi locul morţii;
– articole publicate în revista „Limba Română”;
– citate ale autorului despre limba română;
– citate despre autor;
– scurtă biobibliografie;
– poze ale autorului privind participarea la acţiunile desfăşurate de revistă.
242 ROMÂNĂ
Lista membrilor colegiului de redacţie
şi a autorilor revistei „Limba Română”
Ioan Agrigoroaiei (n. 30 decembrie 1936, Chişinău – d. 5 noiembrie
2021, Iaşi), istoric, profesor universitar, doctor.
Andrei Andrieş (n. 24 octombrie 1933, Chişinău, România –
d. 4 iulie 2012, Chişinău, Moldova), fizician, profesor universitar, doc-
tor, academician, Preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Mioara Avram (n. 4 februarie 1932, Tulcea – d. 12 iulie 2004,
București), doctor în filologie, cercetătoare principală și șefă a Secto-
rului de gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan” al Aca-
demiei Române.
Pavel Balmuş (n. 18 august 1944, în satul Sărătenii Noi, raionul Orhei – d.
17 decembrie 2014, Chişinău, Republica Moldova), scriitor, critic şi isto-
ric literar, membru al colegiului de redacție al revistei „Limba Română”.
Victor Banaru (n. 24 septembrie 1941, în satul Grinăuţi-Raia, ju-
deţul Hotin, astăzi raionul Ocniţa – d. 8 decembrie 1997, Chişi-
nău), lingvist, profesor universitar, doctor în filologie, prozator şi
traducător.
Eugen Beltechi (n. 25 august 1942, Lugoj, România – d. 25 aprilie
2018, Cluj-Napoca), lingvist, profesor universitar, doctor, director al
Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Acade-
miei Române, Filiala Cluj-Napoca, membru al colegiului de redacţie al
revistei „Limba Română”.
Silviu Berejan (n. 30 iulie 1927, Bălăbăneşti, plasa Vadul lui Vodă,
judeţul Lăpuşna, România – d. 10 noiembrie 2007, Chişinău), ling-
vist, lexicolog, profesor universitar doctor, director al Institutului de
Limbă şi Literatură al AŞM (1987–1991), academician coordonator
al Secţiei de Ştiinţe Socioumane (1991–1995), director (1995–2000)
al Institutului de Lingvistică al AŞM, membru al colegiului de redacţie
al revistei „Limba Română”.
Nicolae Bileţchi (n. 12 martie 1937, Oprişeni, judeţul Rădăuţi, Ro-
mânia – d. 30 iulie 2021, Chişinău), critic şi istoric literar, profesor uni-
versitar, doctor, membru corespondent al AŞM.
 IN MEMORIAM 243
Ion Borşevici (n. 12 martie 1937, în satul Dinauţi, regiunea Cernăuţi,
România (actualmente Ucraina) – d. 30 iulie 2021, Chişinău), peda-
gog, profesor universitar, doctor, politician, diplomat.
Coriolan Brad (n. 15 aprilie 1924, în s. Gura Râului, Sibiu, Româ-
nia – d. 3 ianuarie 2019, Gura Râului), profesor, doctor, Cetăţean de
Onoare al judeţului Sibiu.
Grigore Brâncuş (n. 20 martie 1929, în comuna Peştişani, judeţul Olt
– d. 2 aprilie 2022, Bucureşti), lingvist, profesor universitar, doctor,
membru al Academiei Române.
Maria Briede-Macovei (n. 22 octombrie 1947, comuna Sărata-Ră-
zeşi, raionul Leova – d. 18 iulie 2017, Riga, Letonia), poetă, traducă-
toare, publicistă.
Leons Briedis (n. 16 decembrie 1949, raionul Madona, Letonia –
d. 1 februarie 2020, Riga, Letonia), poet, eseist, critic literar şi traducător.
Stere Bucovală (n. 2 iunie 1959, Tulcea, România – d. 23 noiembrie
2020, Brăila, România), poet.
Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, în satul Codreanca, judeţul
interbelic Orhei – d. 9 octombrie 2012, Chişinău), poet, prozator, dra-
maturg, eseist, publicist, scenarist şi traducător.
Jon Cepoi (n. 29 august 1924, în satul Ochiul-Alb (Bălţi, Basarabia)
– d. 25 martie 2016, Las Vegas, SUA), inginer, om de ştiinţă şi de cul-
tură. Membru de onoare al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe
şi Arte; preşedinte al Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles.
Anatol Ciobanu (n. 14 mai 1934, în satul Ruseni, raionul Edineţ,
Republica Moldova – d. 8 aprilie 2016, Chişinău), lingvist, profesor
universitar, doctor în ştiinţe, membru corespondent al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei, membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba
Română”.
Ion Ciocanu (n. 18 ianuarie 1940, în comuna Tabani, judeţul Ho-
tin, România, actualmente în raionul Briceni, Republica Moldova) –
d. 2 iulie 2021, Chişinău), critic literar şi istoric literar, profesor uni-
versitar. A fost director general al Departamentului de Stat al Limbilor,
membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
244 ROMÂNĂ
Vasile Ciocanu (n. 1 ianuarie 1942, în satul Tabani, judeţul Hotin,
actualmente raionul Briceni, Republica Moldova – d. 23 septembrie
2003, Chişinău), filolog şi istoric literar.
Eugen Cioclea (n. 4 august 1948, în satul Druţa, raionul Râşcani –
d. 10 octombrie 2013, Chişinău), poet, eseist şi publicist.
Victor Cirimpei (n. 15 februarie 1940, în satul Drăgăneşti, judeţul
Bălţi, România – d. 11 martie 2019, Chişinău, Republica Moldova),
filolog, domeniul de cercetare: etnologie. Doctor în filologie.
Mihail Gh. Cibotaru (n. 21 iunie 1934, în satul Vărvăreuca, jude-
ţul Soroca, România, astăzi raionul Floreşti, Republica Moldova –
d. 20 ianuarie 2021, Chişinău, Republica Moldova), prozator, publi-
cist, scenarist, ministru al Culturii şi Cultelor al Republicii Moldova
(1994-1996).
Constantin Ciopraga (n. 12 mai 1916, în satul Paşcani, judeţul Iaşi –
d. 2 februarie 2009, Iaşi), critic şi istoric, poet, memorialist, profesor
universitar, scriitor, membru de onoare al Academiei Române.
Anatol Codru (n. 1 mai 1936, în satul Molovata Nouă, raionul Dubă-
sari – d. 17 august 2010, Chişinău, Republica Moldova), poet, eseist,
traducător şi regizor de film, membru de onoare al AŞM, membru al
colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Tudor Colac (n. 10 martie 1948, în satul Dumeni, comuna Costiceni,
fostul judeţ Hotin – d. 21 februarie 2021, Chişinău), folclorist, profe-
sor universitar, doctor, cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie al
AŞM.
Ion Conțescu (n. 17 octombrie 1950, în satul Cojușna, raionul
Strășeni – d. 16 octombrie 2009, Chișinău), istoric, publicist, cerce-
tător științific la Institutul de Științe al Educației, redactor la revista
„Limba Română”.
Nicolae Corlăteanu (n. 14 mai 1915, în satul Caracui, judeţul Lă-
puşna, azi raionul Hânceşti – d. 21 octombrie 2005, Chişinău),
lingvist, profesor universitar, doctor, membru titular al Academiei
de Ştiinţe a Moldovei, membru al colegiului de redacţie al revistei
„Limba Română”.
 IN MEMORIAM 245
Eugeniu Coşeriu (n. 27 iulie 1921, în comuna Mihăileni, judeţul
interbelic Bălţi, România, azi Republica Moldova – d. 7 septembrie
2002, Tübingen, Germania), lingvist, filosof, scriitor, profesor univer-
sitar, doctor, academician, întemeietorul lingvisticii integrale, membru
de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Teodor Cotelnic (n.13 septembrie 1933, în comuna Volintiri, judeţul
Cetatea Albă (România) – d. 15 august 2020, Chişinău), lingvist, doc-
tor habilitat în filologie, profesor universitar, specialist în gramatică,
stilistică, istorie a limbii.
Vlad Ciubucciu (n. 13 iulie 1937, satul Şipca, Făleşti – d. 17 ianuarie
2021, Chişinău), istoric, pedagog, profesor universitar, doctor.
Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, Codreni, raionul Cimişlia – d. 12 martie
2021, Chişinău), poet, istoric literar şi om politic din Republica Mol-
dova, membru de onoare al Academiei Române şi membru corespon-
dent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, membru al Academiei Eu-
ropene de Ştiinţe, Arte şi Litere cu sediul la Paris, laureat al Premiului
Naţional, redactor-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta”, membru
al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Maria Danilov (n. la 7 aprilie 1956, în satul Măcăreşti, raionul Un-
gheni, Republica Moldova – d. 16 noiembrie 2018, Chişinău), muze-
ograf, doctor în ştiinţe istorice, cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional
de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Alexandru Dîrul (n. 21 martie 1929, în satul Lunga, raionul Dubăsari
– d. 20 aprilie 2015, Chişinău), lingvist, profesor universitar, doctor,
cercetător la Institutul de Filologie al AŞM.
Ion Dediu (n. 24 iunie 1934, în satul Rediul Mare, Donduşeni, jud.
Soroca, România – d. 4 noiembrie 2019, Chişinău), biolog, profesor
universitar, doctor, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei.
Traian Diaconescu (n. 14 iulie 1939, în satul Bognea, comuna Băl-
ceşti, judeţul Vâlcea – d. 23 noiembrie 2019, Iaşi), specialist în dome-
niul filologiei clasice, profesor universitar, doctor, poet, membru al co-
legiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
246 ROMÂNĂ
Mihai Drăgan (n. 6 decembrie 1937, în satul Viişoara, comuna Târ-
gu Trotuş, judeţul Bacău – d. 1 noiembrie 1993, Iaşi), doctor în filo-
logie, critic şi istoric literar român, profesor la Universitatea „Al. I.
Cuza” din Iaşi, membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba
Română”.
Ion Dumeniuk (n. 5 mai 1936, în satul Socii Noi, judeţul Bălţi, astăzi
raionul Făleşti – d. 3 noiembrie 1992, Chişinău), lingvist, profesor uni-
versitar, doctor, publicist, primul redactor-şef al revistei „Limba Ro-
mână”, primul Director al Departamentului de Stat pentru funcţiona-
rea limbilor al Republicii Moldova, luptător pentru revenirea la grafie
latină şi denumirea de limbă română.
Stelian Dumistrăcel (n. 19 august 1937, în satul Zvoriştea, Suceava,
România – d. 18 martie 2022, Iaşi, România), filolog şi publicist ro-
mân cunoscut pentru contribuţiile sale în dialectologie, fonetică, lexi-
cologie şi lexicografie, terminologie, etimologie, istoria limbii literare
şi a ideilor culturale, membru al colegiului de redacţie al revistei „Lim-
ba Română”.
Ion Eţcu (n. 21 aprilie 1933, în comuna Horodişte, Călăraşi – d. 31
mai 2018, Chişinău), lingvist, profesor universitar, cercetător la Insti-
tutul de Filologie al AŞM, membru al colegiului de redacţie al revistei
„Limba Română”.
Nicolae Felecan (n. 24 august 1941, în satul Caila, comuna Şintereag,
Bistriţa-Năsăud, România – d. 26 noiembrie 2020, Baia Mare), ling-
vist, clasicist, profesor universitar doctor, membru al colegiului de re-
dacţie al revistei „Limba Română”.
Gheorghe Gonţa (n. 10 noiembrie 1948, în satul Pănăşeşti, raionul
Străşeni – d. 17 martie 2015, Chişinău), istoric, profesor universitar,
doctor, reprezentant de vază al şcolii istorice din Republica Moldova,
membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Victor V. Grecu (n. 25 mai 1937, în oraşul Sibiu, România – d. 8 sep-
tembrie 2020, Sibiu), filolog, profesor universitar, doctor, redactor-şef
la Anuarul Institutului de Cercetări Socioumane din Sibiu.
Alexandru Gromov (n. 22 aprilie 1925, Ismail, România – d. 12 iulie
2011, Chişinău, Republica Moldova), scriitor, traducător şi publicist.
 IN MEMORIAM 247
Alexandru Husar (n. 26 aprilie 1920, în comuna Ilva-Mare, judeţul
Bistriţa-Năsăud, România – d. 17 mai 2009, Iaşi), profesor universitar,
doctor, filosof şi cercetător în domeniul istoriei.
Dumitru Irimia (n. 21 octombrie 1939, Roman, judeţul Neamţ, Ro-
mânia – d. 3 iulie 2009, Iaşi, România), lingvist şi filolog român, emi-
nescolog, autor al unor gramatici şi studii de stilistică funcţională a
limbii române. A fost profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi, membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Gavril Istrati (n. 23 februarie 1914, în localitatea Nepos, jud. Bistriţa-
Năsăud, România – d. 30 ianuarie 2014, Iaşi), filolog, memorialist şi
istoric literar, profesor universitar doctor, cadru didactic al Universi-
tăţii din Iaşi.
Leonida Lari (n. 26 octombrie 1949, în satul Bursuceni, raionul Sân-
gerei, Republica Moldova – d. 11 decembrie 2011, Chişinău, Republi-
ca Moldova), poetă, publicistă, om politic şi militantă pentru reunirea
Basarabiei cu România.
Alexandru Lungu (n. 13 aprilie 1924, Cetatea Albă, judeţul Cetatea
Albă, România – d. 24 iunie 2008, Köln, Renania de Nord-Westfalia,
Germania), medic endocrinolog, pictor şi poet român.
Solomon Marcus (n. 1 martie 1925, Bacău, România – d. 17 martie
2016, Bucureşti, România), matematician, profesor universitar doctor,
membru al Academiei Române, membru al colegiului de redacţie al
revistei „Limba Română”.
Dumitru Matcovschi (n. 20 octombrie 1939, în satul Vadul Raşcov,
judeţul Soroca – d. 26 iunie 2013, Chişinău), poet, prozator, publicist
şi dramaturg din Republica Moldova, membru titular al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei. Simbol al mişcării de renaştere naţională din Basa-
rabia.
Dan Mănucă (n. 20 mai 1938, în satul Dolheştii Mari, judeţul Sucea-
va, România – d. 7 mai 2017, Iaşi), profesor universitar, doctor, critic şi
istoric literar român, eminescolog, director al Institutului de Filologie
română „A. Philippide”, Iaşi, membru al colegiului de redacţie al revis-
tei „Limba Română”.
248 ROMÂNĂ
Ioan Mânăscurtă (n. 28 aprilie 1853, în satul Popeştii de Sus, raionul
Drochia, – d. 27 martie 2021, Chişinău), scriitor şi publicist.
Valentin Mândâcanu (n. 27 iulie 1930, în satul Mihăileni, raionul
Râşcani – d. 29 octombrie 2012, Chişinău), filolog, lingvist, traducă-
tor şi publicist din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Repu-
blicii Moldova între anii 1990 şi 1994.
Vasile Melnic (n. 15 septembrie 1934, în comuna Bulboci, jud. So-
roca (România) – d. 28 noiembrie 2004, Chişinău), lingvist, profesor
universitar, doctor, membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba
Română”.
Ion Melniciuc (n. 24 martie 1941, în satul Coteala, raionul Briceni –
16 august 2017, Chişinău), lingvist, profesor universitar, doctor, mem-
bru al colegiului de redacție al revistei „Limba Română”.
Paul Miron (n. 13 iunie 1926, Giuleşti, în comuna Boroaia, judeţul
Baia – d. 17 aprilie 2008, Freiburg, Germania), lingvist şi filolog ro-
mân, cadru didactic la Universitatea Freiburg, primul profesor univer-
sitar de limbă şi literatură română din Germania Federală.
Dumitru Năstase (n. 7 martie 1924, Iaşi, România – d. 19 aprilie
2013, Atena, înmormântat în cimitirul bisericuţei de lemn „Biserica lui
Dragoş Vodă”, Putna), fiul profesorului Gheorghe Năstase, membru al
Sfatului Ţării, istoric, profesor universitar, doctor.
Gheorghe Paladi (n. 6 septembrie 1950, în satul Puhoi, Anenii Noi –
d. 5 mai 2016, Chişinău), istoric, profesor universitar, doctor.
Alexei Palii (n. 31 iulie 1946, în comuna Briceni, raionul Donduşeni –
d. 19 decembrie 2020, Chişinău), lingvist, profesor universitar, doctor,
publicist.
Rajmund Piotrowski (n. 17 august 1922, Rubejnaia, Donbas –
d. 4 august 2009, Sankt Petersburg, Rusia), profesor universitar, doc-
tor în filologie. Academician al Academiei de Ştiinţe din Rusia.
Vlad Pohilă (n. 6 aprilie 1953, în satul Putineşti, raionul Floreşti –
d. 15 mai 2020, Chişinău, Republica Moldova), lingvist, scriitor, pu-
blicist, traducător, membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba
Română”.
 IN MEMORIAM 249
Anatol Rotaru (n. 14 octombrie 1949, Chişinău – d. 3 octombrie
2013, Chişinău), fizician, profesor universitar, doctor abilitat în ştiinţe
fizico-matematice.
Valeriu Rusu (n. 9 septembrie 1935, Mihăileanca, judeţul Hotin,
România, astăzi în raionul Chelmenţi, regiunea Cernăuţi, Ucraina –
d. 4 noiembrie 2008, Aix-en-Provence, Franţa), lingvist şi dialectolog
român, profesor de limba română şi şef al Departamentului de Ling-
vistică Comparată a Limbilor Romanice şi Română la Université de
Provence (Franţa), membru titular al Academiei de Ştiinţe, Arte şi
Agricultură din Aix-en-Provence, membru al colegiului de redacţie al
revistei „Limba Română”.
Aurelia Rusu (n. 30 ianuarie 1935, în satul Brețcu, jud. Covasna, Ro-
mânia – d. 1 iulie 2014, Marsilia, Franța), doctor în filologie, critic și
istoric literar, eminescolog.
Serafim Saka (n. 16 martie 1935, în satul Vancicăuţi, judeţul Hotin,
România, azi regiunea ucraineană Cernăuţi – d. 20 mai 2011, Chişi-
nău, Republica Moldova), scriitor şi publicist.
Marius Sala (n. 8 septembrie 1932, Vaşcău, Bihor, România –
d. 19 august 2018, Bucureşti, România), lingvist, profesor universi-
tar, doctor, membru titular al Academiei Române din 2001, iar între
2006-2014 vicepreşedinte al acestei instituţii. A fost directorul Institu-
tului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” din Bucureşti,
membru al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Antonina Sârbu (n. 6 noiembrie 1956, în satul Văratic, Râşcani –
d. 4 aprilie 2021, Chişinău, Republica Moldova), jurnalistă şi scrii-
toare.
Stanislav Semcinski (n. 2 mai 1931, Achmanghit, judeţul Cetatea
Albă, România – d. 16 decembrie 1999, Kiev), filolog, şef al catedrei
de filologie generală şi clasică de la Universitatea „Taras Şevcenko” din
Kiev, profesor emerit al Universităţii din Kiev, membru al colegiului de
redacţie al revistei „Limba Română”.
Andrei Strâmbeanu (n. 25 august 1934, în satul Fântâna Albă, comu-
na Parcova, raionul Edineţ – d. 5 august 2021, Chişinău), poet, proza-
tor, dramaturg, publicist şi om politic din Republica Moldova.
250 ROMÂNĂ
Alexandru Surdu (n. 24 februarie 1938, în oraşul Braşov, România
– d. 11 decembrie 2020, Bucureşti, România), filosof, profesor univer-
sitar, doctor, membru titular al Academiei Române.
Efim Tarlapan (n. 17 mai 1944, în satul Măgurele, Ungheni, România
– d. 8 decembrie 2015, Chişinău, Republica Moldova), scriitor, poet
umorist şi satiric.
Constantin Tănase (n. 24 iunie 1949, în satul Nemţeni, Hânceşti –
d. 30 octombrie 2014, Chişinău, Republica Moldova), lingvist, doctor
în filologie, publicist, scriitor.
Petru Ţaranu (n. 26 mai 1934, în satul Linişte, comuna Şaru Dornei,
Suceava– d. 26 mai 2015, Vatra Dornei, Suceava, România), om poli-
tic, publicist, folclorist, poet, etnolog şi memorialist român, membru
al colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Elena Ţau (n. 12 iulie 1946, în satul Cuhureştii de Sus, raionul Floreşti
– d. 5 martie 2021, Chişinău, Republica Moldova), profesor universi-
tar, doctor, critic şi istoric literar.
Dumitru Tiutiuca (n. 23 august 1941, comuna Bărăganul, judeţul
Brăila – d. 19 octombrie 2021, Brăila, România), profesor universitar,
doctor, critic şi istoric literar, membru al colegiului de redacţie al revis-
tei „Limba Română”.
Ion Ungureanu (n. 2 august 1935, în satul Opaci, plasa Căuşeni, ju-
deţul Tighina, România – d. 28 ianuarie 2017, Bucureşti, România),
actor, regizor, om politic, ministru al Culturii şi Cultelor al Republicii
Moldova (6 iunie 1990 - 5 aprilie 1994), membru al colegiului de re-
dacţie al revistei „Limba Română”.
Petru Ursachi (n. 15 mai 1931, Hărpăşeşti, comuna Popeşti, jud. Iaşi,
România – d. 7 august 2013, Iaşi), folclorist, estetician şi etnolog ro-
mân, profesor universitar, doctor.
Vasile Vasilache (n. 4 iulie 1926, Unţeşti, judeţul Iaşi, România,
astăzi raionul Ungheni, Republica Moldova – d. 8 iulie 2008, Chişi-
nău, Republica Moldova) romancier, publicist, eseist, scenarist de
film.
 IN MEMORIAM 251
Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, în satul Pererita, judeţul Hotin,
România – d. 18 ianuarie 2009, Chişinău, Republica Moldova), poet
şi publicist, membru corespondent al Academiei Române, Doctor Ho-
noris Causa al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, membru al
colegiului de redacţie al revistei „Limba Română”.
Gheorghe Vodă (n. 24 decembrie 1934, în satul Văleni, judeţul Is-
mail, România, azi raionul Cahul, Republica Moldova – d. 24 februarie
2007, Chişinău), poet, scenarist şi regizor de film.

HEROES OF THE ROMANIAN LANGUAGE.

Memorial panel of the collaborators of the
journal „Limba Română” (1991 -2023),
Abstract daring promoters of the ethnolinguistic identity
of the Bessarabians and supporters
of the Romanian Language cause
(project for a Special Edition)