Ecologie generală

Definiția și obiectivul ecologiei

Din punct de vedere etimologic termenul de ecologie, provine din cuvintele grecești
oikos=casă, loc de viață și logos=știință. Termenul a fost utilizat pentru prima oară de către Reiter
în 1865, considerat părintele ecologiei, deoarece preia termenul de la Ernst Haeckel, și dă prima
definiție a acestei științe în 1866. Conform definiției sale, ecologia este știința care studiază
relațiile complexe directe sau indirecte dintre organisme și mediul înconjurător.
De la Haeckel și până în prezent nu există o definiție unanim acceptată a ecologiei, însă
putem distinge două categorii de definiții:
a) cu accent pe organism, pe individ, printre care:
A. Mac Fayden – Ecologia studiază relațiile dintre viețuitoare, plante sau animale și mediul
lor, pentru a descoperi principiile după care se desfășoară aceste relații.
D. Rogoz – Ecologia este știința care studiază condițiile de existență ale ființelor vii și
interacțiunile de orice natură care există între aceste ființe și mediul lor.
Ch. I. Krebs – Ecologia este studiul științific al interacțiunilor care determină distribuția și
abundența organismelor.
b) cu accent principal pe sistemele biologice supraindividuale:
E. Odum – Ecologia studiază nivelurile de organizare superioare celui individual și anume –
populații, biocenoze, ecosisteme și biosfera.
B. Stugren – Ecologia este știința interacțiunilor dintre sistemele supraindividuale.
N. Botnariuc – Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii
(populații, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic.
I. Puia – Ecologia este știința care se ocupă de relațiile ce se stabilesc între organisme în
diversele comunități (biocenoze), precum și raporturile organismelor și comunităților cu
mediul fizic de trai.
În concluzie, ecologia este o știință de sinteză fundamental biologică, dar cu un accentuat
caracter interdisciplinar. Problemele ecologice au la bază observațiile și datele unor discipline
biologice ca: zoologia, botanica, microbiologia, morfologia, anatomia, embriologia, fiziologia,
etologia, genetica, igiena, nutriția, biochimia, etc.
Ecologia are tangențe cu științe care studiază natura și repartiția factorilor abiotici pe glob:
geografia, fizica, meteorologia, pedologia, geofizica, geochimia, etc.

1
 Studiul interrelațiilor om-biosferă constituie o ramură a ecologiei cu implicații în
economie, sociologie, demografie, politică, etnografie, situând ecologia la granița dintre
științele biologice și cele sociale.

Obiectul ecologiei
Ecologia este o disciplină sinbiologică (syn=împreună) care studiază nivelurile
supraorganismice de organizare a viului, la fel ca genetica populațiilor, fiind deosebită de alte
discipline numite idobiologice (idio=propriu) ca morfologia, sistematica, microbiologia,
fiziologia, care studiază organismul individual sau nivelurile infraorganismice.
Ierarhia spațială a nivelurilor supraorganismice ale vieții este reprezentată de nivelurile:
populației (comunitatea de indivizi conspecifici), biocenozei (comunități de populații),
ecosisteme (sisteme eterogene biotop + biocenoză) și nivelul biosferei. De exemplu, toate
ciocănitorile negre (Dryocopus martius) și toate tufele de afin (Vaccinus myrtilus) dintr-o
pădure sunt populații distincte. Ambele sunt integrate în biocenoza de pădure. Comunitatea
populațiilor biologice din acea pădure constituie împreună cu solul, atmosfera locală, apa
lichidă și cea în stare de vapori – deci cu condițiile de existență ale plantelor și animalelor –
un ecosistem.
După nivelul de organizare și integrare al sistemului studiat, în ecologia actuală se disting
următoarele direcții de abordare:
- autoecologia – care studiază raporturile unor indivizi dintr-o specie cu mediul de viață,
distribuția spațio-temporală, valențele adaptative ale speciilor la condițiile de mediu
ambiant, preferințele și amplitudinea toleranței față de factorii abiotici, ontogenetici și
comportamentali, etc.
- demecologia –care studiază interrelațiile dintre indivizi unei populații și raporturile
grupurilor populaționale cu anumiți factori ecologici, studiile demografice și impactul
demografiei asupra mediului.
- sinecologia – studiază raportul dintre indivizii și populațiile dintr-o biocenoză cu mediul
lor specific, relațiile dintre biocenoze în cadrul biosferei. Abordarea sinecologică înseamnă
extinderea studiilor ecologice la nivelul populațiilor și biocenozelor.
Din punctul de vedere al mediului pe care-l studiază putem diferenția - ecologie terestră
(epeirologie) – ecologia apelor interioare (limnologie) și ecologia mărilor (oceanologie). In
cadrul ecologiei terestre s-a dezvoltat ca ramură individuală – ecopedologia – știința solului ca
mediu de viață a plantelor.

2
 Din punct de vedere istoric se poate vorbi de paleoecologie – ecologia ecosistemelor erelor
geologice trecute și o neoecologie – ecologia ecosistemelor actuale.
In condițiile actuale orizontul ecologiei s-a lărgit și s-au conturat și alte ramuri moderne cm ar
fi: ecologia globală – care studiază problemele la nivel planetar, ecologia umană – care studiază
impactul activităților umane asupra medului înconjurător.
La nivelul ecosistemelor și a biosferei ecologia se suprapune parțial cu domeniul geologiei și
geografiei. Ecosistemele și biosfera nu sunt sisteme strict biologice ci sisteme eterogene cu
componente biologice și componente abiotice. Din această abordare a apărut ecologia landșaftului
(ecologia peisajului) sau geoecologia. Ea studiază landșaftul sau peisajul care rezultă din
interacțiunea elementelor geomorfologice, climatice și hidrologice cu lumea vie. Spre deosebire
de ecosistem care este în primul rând un sistem funcțional, geosistemul este definit ca un obiect
spațial.
Un alt domeniu de interferență al ecologiei cu chimia, dar și cu științele geologice și
geografice este geochimia care studiază distribuția și migrația atomilor elementelor chimice prin
crusta terestră. Ca urmare, geochimia furnizează datele legate de compoziția chimică a
landșaftului. Ecologia și geochimia sunt reunite prin biogeochimie, știința care studiază
interacțiunea vieții cu chimia Pământului.

Scurt istoric al ecologiei

Ecologia se conturează ca știință fundamentală în secolul al XX-lea, deși primele informații
ecologice apar încă din scrierile unor antici.
Studii cu un contur mai apropiat de ceea ce înțelegem astăzi prin ecologie pot fi considerate
cele din perioada cercetărilor de istorie naturală din secolul al XVIII-lea. Carl von Linne în lucrarea
”Istoria plantelor” surprinde o serie de relații dintre plante și mediul lor de viață, făcând observații
asupra fenologiei și repartiției geografice a speciilor. În aceeași perioadă, Leclerc de Buffon
descrie în tratatele sale despre păsări și patrupede caracteristicile morfo-anatomice ale
organismelor studiate, relevând anumite relații ale acestora cu condițiile de mediu.
Bazele ecologiei au fost puse în secolul al XIX-lea de chimistul Justul von Liebig. Acesta
observă o relație între organele vegetative ale plantelor și concentrația elementelor chimice din
sol, descriind această interacțiune. Această idee fundamentală în ecologie, a interacțiunilor dintre
organismele vii, a relațiilor lor reciproce și cu mediul de viață este bine exprimată de Darwin în
lucrarea sa ”Originea speciilor”. Darwin demonstrează existența și importanța relațiilor numerice
dintre diferite specii existente într-o regiune, consecințele modificării componenței unei asociații
asupra evoluției sale ulterioare, respectiv consecința introducerii sau eliminării de specii pentru

3
asociație. Exemplul lui Darwin: interrelația dintre producția de trifoi, bondari, a șoarecilor de câmp
și a pisicilor. În Sudul Angliei, unde există numeroase pisici, numărul șoarecilor este mai redus,
numărul bondarilor era mai mare, putând asigura o polenizare mai eficientă a trifoiului, care avea
o producție mai mare, comparativ cu zonele unde numărul de pisici era mai mic.
Inspirat de ideile lui Darwin, zoologul german Ernst Haeckel în lucrarea sa ”Generale
Morphologie der Organismen” subliniază că aceste interacțiuni constituie de fapt obiectul unei
științe aparte pe care a denumit-o Ecologie.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ecologia a rămas ca o disciplină periferică pur
descriptivă în cadrul botanicii și zoologiei.
În 1877 Karl Mobius, în urma studierii bancurilor de stridii din Marea Nordului, introduce
termenul de biocenoză, iar geologul Eduard Suess utilizează pentru prima oară termenul de
biosferă.
În 1905 Clements fundamentează din punct de vedere teoretic și practic câteva din meodele
cantitative de cercetare în ecologia vegetală. Cu ajutorul acestora întreprinde o serie de cercetări
care îl ajută să descifreze parțial mecanismele succesiunii ecosistemelor din faza de pionierat până
în stadiul de climax climatic.
Mai târziu, bazat pe investigațiile din domeniul hidrobiologiei, Thienemann stabilește
numărul și natura nivelurilor trofice dintr-o biocenoză.
În anul 1927 ecologul englez Elton dezbate rolul nișelor ecologice în funcționalitatea
biocenozelor și descrie în termeni cantitativi piramida trofică sau ecologică a unui ecosistem
(denumită apoi piramidă eltoniană).
Unitatea fundamentală de lucru a biosferei – ecosistemul – a fost definit cu câțiva ani mai
târziu de către botanistul englez Tansley, iar americanii Lindeman și Slobodkin au lămurit în linii
generale modul în care se realizează curgerea curentului de energie de-a lungul lanțurilor trofice
sau în rețeaua trofică a unui ecosistem.
În 1957 Odum a publicat lucrarea ”Fundamentals of Ecology” care inaugurează etapa
modernă a ecologiei. El accentuează calitatea de sistem a comunităților biotice și arată că analiza
oricărui sistem implică studierea cantitativă și calitativă a corelațiilor dintre componentele
sistemului respective, subsistemele sale și dintre acestea și sistemele integratoare. Odum
inaugurează astfel era ecologiei sistemice. Din acest mod de abordare rezultă o metodologie nouă,
care are la bază modelarea matematică și care permite studierea comportamentului sistemului
integrativ în funcție de schimbările între anumite limite ale parametrilor de funcționare a
subsistemelor. Astfel, ecologia a încetat să existe doar ca o anexă a zoologiei, botanicii, fiziologiei,
devenind o știința sistemică independentă.

4
 Istoricul ecologiei în România
Întemeietorul ecologiei în România este Grigore Antipa, asistent în tinerețe a lui E.
Haeckel, la Universitatea din Jena și adept a gândirii evoluționiste a acestuia. Antipa a studiat
dinamica comunităților din bazinul inferior al Dunării și din partea de nord-vest a Mării Negre.
Fără a folosi nomenclatura ecologică de astăzi, Antipa semnalează circuitul materiei și energiei în
ecosistem și de asemenea constată că biocenozele reprezintă forme universale de organizare a
materiei vii. Antipa sesizează integralitatea biocenozelor, relațiile care se stabilesc între individ și
biocenoză.
În aceeași perioadă, Ioan Borcea a făcut studii ecologice asupra populațiilor de organisme
acvatice din zona litorală a Mării Negre. Actualmente școala limnologică a lui Nicolae Botnariuc
și cea oceanologică a lui M. Băcescu, continuă și dezvoltă studiile ecologice ale lui Antipa.
Popovici-Bâznoșanu a introdus în ecologie conceptul de bioskenă, iar Pora în cadrul stațiunii de
la Agigea a întreprins numeroase cercetări de autoecologie asupra diverse specii de animale
marine.
În domeniul zoologiei, Emil Racoviță a făcut studii de autoecologie asupra cetaceelor din
zona Oceanului Înghețat de Sud și a sesizat echilibrul biologic care există în natură. Racoviță
sesizează și influența nefastă a omului asupra menținerii echilibrului biologic și afirmă că
”Echilibrul biologic natural este astăzi pe cale să dispară din ce în ce mai complet și din ce în ce
mai repede, căci dezechilibrul provocat de activitatea umană este prea brusc, prea întins și prea
grozav ca să fie stăvilit din nou prin autoreglare”.
Interacțiunile dintre specii și dintre specii și mediul de viață abiotic au fost studiate și de
Al. Ionescu care în lucrarea sa ”Contribuții la studiul frunzarului de fag” din 1932, a făcut pentru
prima dată un studiu al structurii și dinamicii unei biocenoze, stabilind că în această biocenoză se
realizează un echilibru biologic între două grupe principale de animale: Colembole și Acarieni.
În domeniul botanicii ecologia s-a afirmat pentru început prin studii privind vegetația,
primele preocupări în acest domeniu fiind ale profesorului Al. Borza. Sub influența ideilor lui
Warming și Clements, Borza organizează la Universitatea din Cluj-Napoca primul curs de
Ecologia plantelor de la noi din țară (în 1923).
Profesorul Bujoreanu a inițiat prima cercetare experimentală de ecologie vegetală pe plan
mondial în teza sa de doctorat întitulată ”Contribuții la cunoașterea succesiunii și întovărășirii
plantelor”.
Definirea conceptului de agroecosistem a permis dezvoltarea unei noi ramuri a ecologiei și
anume ecologia agricolă. Studiile întreprinse de I. Puia și V. Soran după anul 1975, aduc contribuții
semnificative la definirea obiectului și ariei de preocupări a ecologiei agricole.

5
 O direcție importantă de dezvoltare a preocupărilor ecologice o reprezintă și mișcarea de
ocrotire a naturii care a început în România în anul 1928, când a avut loc primul Congres al
naturaliștilor din România, la Cluj-Napoca. Această manifestare a întrunit reprezentanți de seamă
ai biologiei românești: E. Racoviță, Al. Borza, E. Pop, O. Bujor, etc. În 1930 s-a promulgat prima
Lege pentru ocrotirea monumentelor naturii, înființându-se Comisia Monumentelor Naturii, iar în
1935 s-a declarat primul Parc Național în Munții Retezat.
România a fost printre primele țări care s-a preocupat de introducerea ecologiei în școli.
Profesorul Bogdan Stugren, editează primul curs de ecologie generală pentru uz didactic, în limba
română, în anul 1965, acesta fiind printre primele astfel de cursuri din Europa.
După 1960, cercetarea ecologică ia un avânt deosebit în România, înființându-se o serie de
instituții de profil: laboratoarele de ecologie de la Institutele de Biologie din Cluj-Napoca și
București, stațiunea de cercetări de la Pângărați, Brăila, Sulina, Orșova, Arcalia, Institutul Român
de Cercetări Marine, Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, Institutul de Protecția Plantelor,
etc.

6
 TEORIA GENERALĂ A SISTEMELOR

Toate corpurile naturale sunt alcătuite din atomi şi molecule. Multitudinea acestor
molecule sunt grupate şi alcătuiesc agregate mai mult sau mai puţin complexe, formând unităţi
structurale care se comportă unitar, îşi păstrează individualitatea un timp mai scurt sau mai
îndelungat. Din punct de vedere fizic, aceste corpuri naturale reprezintă sisteme.
Teoria sistemelor a fost fondată de L van Bertalanffy care a definit sistemele ca un
ansamblu de elemente de diferite naturi, identice sau diferite, unite prin conexiuni şi interacţiuni
astfel încât să realizeze un întreg. Ca urmare, nu orice interacţiune este generatoare de sistem.
Aceste interacţiuni trebuie să fie permanente şi repetitive.
Caracteristicile relaţionale ale sistemelor cu mediul sunt diferite:
Sisteme izolate
Nu realizează schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător. Astfel de sisteme nu
există în natura. Ele sunt imaginate pentru a putea modela unele fenomene.
Sisteme închise
Fac schimb de energie cu mediul dar nu şi de materie. Sunt inexistente în natură, dar pot
fi create de om. De exemplu, un recipient perfect închis.
Sisteme deschise
Fac schimb atât de materie (substanţe) cât şi de energie. Sunt toate sistemele naturale,
biologice.

Sistemele biologice sunt sisteme informaţionale care datorită modului de organizare au

capacitatea de :
o autoconservarea
o autoreglare
o autodezvoltare
o autoreproducere
Au un comportament antientropic, sunt stabile în raport cu alte sisteme, au o anumită
structură (formă sau arhitectură) şi îndeplinesc unele funcţii. Forma e descrisă prin caracteristicile:
- cantitative: descriu numărul de elemente şi modul lor de participare la organizarea
sistemului
- calitative: redau prezenţa sau absenţa unui element

7
 - relaţionale: prezintă imaginea întregii reţele de interacţiuni dintre componentele
sistemului
Funcţiile sistemului desemnează relaţiile acestuia în întregul său. La nivel individual
funcțiile sunt: de nutriţie, de relaţie și de reproducere. Sistemele deschise realizează un schimb
energetic și de materie permanent şi cu toate acestea se află într-o stare de echilibru dinamic.

Caracteristicile sistemelor biologice

Faţă de sistemele nevii, sistemele biologice au o serie de trăsături care s-au conturat şi
perfecţionat în decursul evoluţiei.
Caracterul istoric
Orice sistem viu sau neviu are o istorie. De exemplu: o rocă este formată din atomi,
molecule, istoria sa constă în condiţiile care au dus la legarea atomilor într-un mediu specific,
astfel încât s-a format roca specifică. În acest caz nu este nevoie să-i cunoaştem istoria pentru a-i
determina starea actuală. În cazul sistemelor biologice pentru explicarea structurii şi funcţiilor lor
avem nevoie de date referitoare la istoria respectivului sistem.

Dependenţa de starea inițială şi comportamentul neliniar

Derivă din caracterul istoric şi sunt trăsături esenţiale în evoluţia unui sistem. Condiţia
iniţială este determinantă pentru calea ce va fi urmată de sistem în evoluţie. Comportamentul
sistemelor e neliniar = evoluţia lor este determinată de condiţia iniţială, o schimbare aparent
neînsemnată poate determina schimbări de amploare datorită sensibilităţii, vulnerabilităţii şi
posibilităţii de a trece rapid de la o stare la alta. Din acest motiv prognoza modului de evoluţie a
unui sistem e foarte greu de realizat.
Caracterul informaţional
Sistemele biologice funcţionează ca sisteme cibernetice, ele folosesc transformări
energetice ca mijloace pentru recepţionarea, acumularea, transmiterea informaţiilor. Orice
organism viu prin metabolism transformă energia legăturilor chimice în energie termică, electrică,
nervoasă, mecanică. Această transformare reprezintă forma cea mai adecvată prin care organismul,
un sistem deschis întreţine relaţii cu mediul înconjurător.
Organismele vii pot transmite mediului informaţii proprii, ca urmare activitatea
informaţională determină integrarea sistemelor biologice în mediu şi poate contribui la

8
transformarea lor. Informaţia este înregistrată într-un mod propriu caracteristic fiecarui tip de
sistem.
Cantitatea de informaţie conţinută de sistem depinde de gradul de organizare a acestuia: cu
cât un sistem e mai complex, cu atât cantitatea de informaţie este mai mare.
Integralitatea
Caracteristica conform căreia întregul sau sistemul are insuşiri noi, diferite de ale
subsistemelor componente. Însuşirile întregului nu pot fi reduse la suma însuşirilor părtilor
componente.
O consecinţă a integralităţii este faptul că un element component are anumite proprietăţi
când este în sistem şi altele dacă este scos din sistem.

Echilibrul dinamic
Starea caracteristică a tuturor sistemelor biologice este echilibrul dinamic sau starea
staţionară. Este o consecinţă a însuşirilor fundamentale, caracteristice sistemului, de a realiza
schimb de materie şi energie cu mediul. Aceste relaţii duc în cazul sistemelor nevii la o
dezorganizare în timp.
În cazul sistemelor biologice, organismele prin metabolism realizează un echilibru asigurat
prin fluxul de materie şi energie, respectiv sinteza şi degradarea materiei componente. Prin această
acţiune, sistemele biologice se autoînnoiesc continuu dar îşi păstrează individualitatea genetică,
realizând un echilibru între stabilitate şi schimbare. Acest echilibru este menţinut prin
compensarea metabolică a pierderilor energetice. Acest fenomen se opune creşterii entropiei şi
uneori scade entropia.
Programul
Evoluţia fiecărui sistem din momentul apariţiei sale şi până când dispare se realizează pe
baza unui program general care determină etapele dezvoltării ontogenetice şi condiţionează durata
în timp a individului. Acesta reprezintă programul propriu sau pentru sine şi are rolul de a menţine
existenţa, asigură autoconservarea individului.
Programul propriu determină o serie de programe inferioare. Ele coordonează activitatea
nivelurilor inferioare. Individul nu există izolat, ci face parte dintr-o populaţie. Integrarea în nivelul
populaţional se realizează printr-un program superior care asigură existenţa sistemului
populaţional.
Aceasta ierarhie de programare este verificată prin mecanisme de control ale programelor
superioare.

9
Autoreglarea
Capacitatea de a-şi menţine parametrii între anumite limite în scopul menținerii
integralităţii şi echilibrului dinamic. Este rezultatul unei anumite organizări care permite
recepţionarea informaţiilor din mediu, prelucrarea lor şi elaborarea unor răspunsuri la stimuli,
deoarece mediul tinde să dezorganizeze sistemul, răspunsul elaborat trebuie să fie în conformitate
cu necesităţile de autoconservare proprii sistemului.
Autoreglarea se perfecţionează odată cu evoluţia sistemelor biologice: cu cât sistemul e
mai complex, cu atât părţile sale componente sunt în relaţii mai strânse iar autocontrolul se exercită
pe mai multe căi.
Autocontrolul sistemelor complexe se face asupra unui număr mare de parametrii şi e mai
complex.
Caracterul autopoietic
Capacitatea sistemelor biologice de a se autoreface prin înlocuirea unor componente uzate
sau prin producerea de noi indivizi. Este rezultatul capacității de autoorganizare a sistemelor
biologice, ca urmare a conexiunii existente între elementele componente.
Comportament antientropic
Tendinţa organismelor de a se opune creşterii entropiei proprii, acest comportament e
evidenţiat de termodinamica sistemelor disipative, a acelor sisteme care menţin stabil fluxul de
materie şi energie şi au tendinta de maximalizare a intrărilor de energie din mediu, energie care
este cheltuită pentru menţinerea dezvoltării şi pentru complexificarea structurii proprii.
Caracterul fractal
Condiţia esenţială a menţinerii sistemelor biologice este întreţinerea fluxului de energie
prin sistem. În acest proces, un rol esenţial îl are şi suprafaţa la nivelul căreia se produc schimburile
dintre sistemele biologice şi mediul ambiant. Volumul corpului creşte cu cubul dimensiunilor
liniare, suprafaţa creşte cu pătratul acestei dimensiuni. Raportul S/V scade pe măsură ce creşte
organismul (dimensiunea liniară).
Creşterea biomasei duce la necesitatea amplificării fluxului energetic, suprafata creşte mai
încet decât volumul, de aceea la un moment dat devine un factor limitant în desfăşurarea
schimburilor. Apare un deficit de suprafaţă care împiedică buna desfăşurare a funcţiilor. O
soluţie este intensificarea schimburilor energetice, fragmentarea suprafeţei astfel încât să ajungem
la mărirea ei comparativ cu biomasa.
Studiul modificării raportului dintre suprafaţă şi volum este obiectul geometriei fractale.
Raportul suprafaţă-volum poate rămâne constant dacă odata cu creşterea volumului se amplifică
schimburile energetice datorită fragmentării suprafeței.

10
 Fluidizarea mediului poate reduce deficitul de suprafaţă: la animalele reofile (în ape cu
curgere rapidă) curgerea apei asigură un aport permanent de sursă de hrană şi menţinerea unor
condiţii de viaţă, fapt ce compensează imposibilitatea creşterii suprafeţei corpului.
Heterogenitatea
Elementele componente ale unui sistem sunt diferite; autoreglarea impune existenţa a cel
puţin două elemente diferite din punct de vedere funcţional: unul e elementul reglat şi unul e
elementul reglator. Evoluţia duce la creşterea heterogenității.
Calculul diversităţii unui sistem arată că valoarea maximă a acestui factor este atinsă atunci
când elementele sale se află în proporţii egale.
Elementele sistemului nu sunt independente, între ele apar corelaţii care duc la scăderea
gradului de incertitudine, la creşterea eficienţei autocontrolului şi stabilităţii. În sistemele biologice
există un nivel optim de heterogenitate spre care tind sistemele respective.

Ierarhia sistemelor biologice

Orice sistem biologic e alcătuit din subsisteme şi este o componentă a unui sistem mai
cuprinzător. Se formează sisteme de niveluri diferite care alcătuiesc o ierarhie.

Geneza ierarhiei
Un sistem anume apare ca urmare a modului de organizare a elementelor sale componente,
evoluţia sa ulterioară se poate realiza în două moduri:
o fără schimbarea nivelului de organizare = evoluţie pe orizontală
o prin trecerea de la un nivel de organizare la altul, numit evoluţie pe verticală,
aceasta fiind generatoare de ierarhie
Evoluţia pe orizontală
Se realizează prin creşterea numărului de elemente componente şi a conexiunilor dintre
acestea, fapt ce duce la creşterea complexităţii sistemului și la apariția unor diferenţieri structurale
şi funcţionale.
Evoluţia pe verticală
Are loc prin interacţiunea dintre sistemele nivelului inferior. De exemplu, apariţia primelor
forme de viaţă a fost rezultatul interacţiunii dintre moleculele organice. Interacţiunile ce realizează
trecerea de la un nivel la altul sunt condiţionate de existenţa unui flux energetic şi a unor cicluri
catalitice (procesul de regenerare a unei verigi trofice în prezenţa unui flux de energie).

11
 Formarea ciclurilor catalitice constituie condiția necesară pentru trecerea la un nivel
superior de organizare. Noua structură permite folosirea mai eficientă a energiei. Trecerea de la
un nivel la altul constituie ierarhizarea sistemului prin autoorganizare. Ierarhizarea apare ca o
necesitate şi ca o consecinţă a creşterii complexității structurale şi funcţionale, ca urmare a creşteri
cantităţii de energie reţinută de sistem.

Categorii de ierarhii

I. Ierarhia taxonomică
Se realizează după gradul de înrudire a organismelor. Nu este o ierarhie a sistemelor deoarece
categoriile taxonomice superioare speciei nu reprezintă sisteme.
II. Ierarhii organizatorice (sistemice)
Reprezintă ierarhia nivelurilor de organizare a materiei vii. Nivelul de organizare cuprinde
acele sisteme biologice care au următoarele trasături comune:
o echivalente din punct de vedere organizatoric
o atotcuprinzătoare, cu caracter universal, înglobează toată materia vie
o sistemele fiecărui nivel de organizare sunt capabile de existenţă proprie
Ierarhiile organizatorice permit abordarea unitară a formelor de organizare a materiei şi a
relaţiilor dintre acestea şi mediul abiotic.
Nivelurile de organizare sunt forme calitativ diferite ale sistemelor biologice, cu legi
proprii fiecărui nivel :
- individual
- populaţional (speciei)
- biocenotic
- biomurilor
- biosferei

Nivelul individual
Indivizii biologici
Organismul individual = reprezintă forma individuală şi universală de organizare a materiei
vii indiferent de treapta evolutivă pe care se află. Indivizii includ întreaga materie vie şi îndeplinesc
funcţii specifice în cadrul ecosistemului realizându-se prin intermediul lor, toate funcţiile
populaţiilor.

12
 Prin indivizi se realizează metabolismul la nivel de populaţie = schimbul de materie şi
energie cu mediul ambiant, motiv pentru care individul e considerat veriga de bază a organizării
sistemice.
Sistemele care intră în structura organismului individual alcătuiesc ierarhia somatică.
Aceasta e formată din entităţi cu grade diferite de complexitate şi anume:
o particule subatomice
o atomi
o molecule
o celule
o tesuturi
o organe
În această ierarhie găsim atât sisteme nevii cât şi sisteme vii. Totalitatea acestor sisteme
alcătuiesc nivelurile de integrare care compun un organism. Sistemele ierarhizate nevii care fac
parte din structura individului biologic pot există independent de organism (atomi, molecule).
Sistemele ierarhizate vii din structura individului biologic nu pot să existe independent decât în
condiţii cu totul speciale şi un timp foarte limitat (culturi de celule animale şi vegetale « in vitro »).
Indivizii biologici sunt foarte variaţi, începând cu cele mai simple forme de viaţă până la
cele mai evoluate plante şi animale. Indivizii reprezintă sisteme deschise şi reprezintă sediul
principal al proceselor biochimice, genetice, fiziologice şi de morfogeneză, de care depind
modificările care au loc la nivelurile superioare de organizare.

Insuşiri ale sistemelor biologice individuale:

AUTOREGLAREA
La nivel individual e cea mai pronunţată. Ea rezultă ca urmare a dependenţei directe a
componentelor care intră în alcătuirea individului, unele de altele, al diferenţierii structurale şi
funcţionale a acestor componente. La organismele animale există chiar mecanisme integratoare
neurohormonale bine dezvoltate.
Echilibrul dinamic e prezent la toţi indivizii, deoarece prin corpul lor trece un permanent
flux de materie şi energie. Funcţia de nutriţie asigură aportul de substanţe necesare realizării
metabolismului, metabolism care asigură autoconservarea şi restructurarea organismului prin
refacerea componentelor uzate.
Autoreglarea se realizează prin mecanisme cibernetice ce controlează metabolismul şi
parametrii interni ai organismului. Prin autoreglare se asigura elaborarea unor răspunsuri adecvate
şi active la variaţiile factorilor de mediu şi se creează astfel premisa variabilităţii. Mecanismele de

13
autoreglare ale metabolismului au o caracteristică foarte importantă şi anume: sunt eficiente,
economisesc resursele individului, utilizează resursele mediului cu randament mare, determinând
autoconservarea şi autoreproducerea organismelor.

Trăsăturile proprii ale nivelului individual

I. existenţa limitată în timp a individului
II. dezvoltarea ontogenetică în 2 etape: dezvoltarea embrionară (epigeneză) şi dezvoltarea
postembrionară
III. indivizii biologici se pot menţine în condiţii experimentale strict controlate (la
organismele inferioare) un timp nelimitat
IV. reprezintă sursă a variabilităţii genetice şi materialul pentru evoluţia speciilor şi selecţia
naturală

Nivelul populaţional

Populaţia reprezintă totalitatea indivizilor conspecifici care trăiesc pe un anumit teritoriu

sau areal.
Nivelul populaţional e echivalent cu nivelul speciei, deoarece din punct de vedere al
organizării sistemului populaţia şi specia sunt echivalente, fapt demonstrate de existenţa unor
specii care sunt reprezentate printr-o singură populaţie pe glob = specii endemice. Schimburile de
materie, energie şi informaţie între populatie şi mediul înconjurător se realizează prin intermediul
metabolismului indivizilor componenţi.
Integralitatea e mai redusă faţă de nivelul individual, deoarece dependenţa individului faţă
de populaţie e mai mică decât dependenţa celulelor şi ţesuturilor de organism. Integralitatea se
realizează prin fluxul de gene ce are loc în permanenţă pe măsura înlocuirii generaţiilor.
Echilibrul dinamic în acest nivel e determinat de relaţiile dintre indivizii populaţiei, dar şi
de interacţiunile indivizilor cu mediul înconjurător.
Procesul fundamental caracteristic sistemelor populaţionale îl reprezintă relaţiile
intraspecifice, relații ce determină o anumită organizare a populaţiei. Aceste trăsături
organizatorice se elaborează pe fondul relaţiilor cu alte specii şi cu factorii abiotici reprezentând
adaptările populaţiilor la mediu. Relaţiile intraspecifice duc la diferenţieri structurale, funcţionale
şi comportamentale ale indivizilor, determinănd capacitatea de autoreglare şi optimizare a
sistemului.

14
 Durata existenţei populatiei e determinată ecologic şi e nedefinită. Populaţia = sistemul cel
mai elementar capabil să existe un timp nelimitat, de sine stătător, reprezintă unitatea elementară
a evoluţiei biologice. Selecţia naturală e o caracteristică a populaţiei. Autoreproducerea este una
dintre funcţiile proprii acesteia.
Trasături proprii
1. rata reproducerii
2. efectivul (nivelul numeric)
3. dinamica numerică
4. densitatea
5. structura pe vârste/sexe

Nivelul biocenotic

Populaţiile diferitelor specii trăiesc pe acelaşi areal sunt integrate într-un sistem mai
cuprinzător ce poartă numele de biocenoză. Funcţia de bază a populaţiei în cadrul biocenozei e cea
de verigă în procesul de transformare şi transfer a materiei, energiei şi informaţiei. În acest proces
fiecare populaţie reprezintă doar o verigă, funcţiile realizate de ea fiind complementare cu funcţiile
corespunzătoare realizate de alte populaţii.
Din interconectarea populaţiilor cu funcţii echivalente rezultă diversitatea biocenozei. Între
relaţiile diferitelor specii din biocenoză se stabilesc relaţii contradictorii unitare care au ca scop
acomodarea reciprocă a speciilor şi integrarea acestora în sistemul biocenotic.
Relaţiile interspecifice se întemeiază pe fondul condiţiilor abiotice ale biotipului,
constituindu-se astfel structura ecosistemului. Relaţiile interspecifice şi cele dintre specii şi factorii
abiotici asigură homeostazia sistemului biocenotic. Ca o consecinţă a acestor relaţii fiecare
biocenoză realizează o anumită productivitate biologică.
Integralitatea e determinată de diferenţele structurale şi funcţionale ale speciilor
componente. Cu cât aceste diferenţieri sunt mai mari, cu atât dependenţa reciprocă a speciilor va
fi mai mare, deci integralitatea va fi mai bine pronunţată. Integralitatea populaţiei în biocenoză se
manifestă în adaptarea speciilor una faţă de alta şi faţă de condiţiile abiotice. La acest nivel
integralitatea se dezvoltă pe măsura evoluţiei biocenozei.
Echilibrul dinamic determină fluxul de materie şi energie în biocenoză. E menținut de
relaţiile interspecifice. Cu cât relaţiile interspecifice sunt mai complexe şi mai variate cu atât
evoluţia biocenozei va asigura păstrarea integralităţii ecosistemului din care face parte.
Autoreglarea se realizează în special prin relaţii trofice interspecifice.

15
 Ecosistemul prin mecanisme de feed-back exercită un control asupra populaţiilor şi
indivizii componenţi: populaţia informează biocenoza asupra stării proprii. Biocenoza şi
ecosistemul orientează acţiunea selecţiei naturale, fapt care va determina o anumită componență
structurală şi numerică a populaţiei.
Trăsături proprii
I. reciclarea substanţelor – duce la regenerarea resurselor mediului
II. Productivitatea biologică

Nivelul biomului

Biomul= reprezintă un complex de ecosisteme diferite, cu o mare extindere geografică în

anumite zone climatice ale globului. Trăsătura caracteristică o reprezintă covorul vegetal cu o
anumită structură taxonomică, compoziţie a formelor biotice, precum și o anumită structură a
faunei. Exemple: pădurea de foioase, pădurile de conifere, savana.
În structura biomurilor intră o serie de ecosisteme diferite: stâncării, păduri, păşuni, ape.
Integralitatea e asigurată de conexiunile, interacţiunile şi interdependența între sistemele
componente ale biomului.
Echilibrul dinamic e asigurat de echilibrul dinamic al ecosistemului, componente aflate
însă intr-o relaţie calitativă nouă, deoarece ecosistemele sunt subsistemele biomului şi se supun
acţiunii şi legilor acestora.
Autoreglarea e asigurată de biotopii biocenozelor, respectiv de factorii fizici care
controlând biocenozele controlează şi ecosistemele, determinănd caracteristicile şi stabilitatea
biomului.

Nivelul biosferei

Totalitatea ecosistemelor de pe planetă formează un sistem global = biosfera sau ecosfera.

Aceasta se caracterizează prin integralitatea rezultată din acţiunea subsistemelor componente şi
din întrepătrunderea acestora cu hidrosfera, troposfera, stratul superior al litosferei (până la câţiva
centimetri adâncime) - cu mediul abiotic. Această interacţiune se concretizează în circuitul
materiei, desfăşurat la scară planetară.
Echilibrul dinamic e asigurat de fluxul de materie şi energie din ecosistemele şi biomii
biosferei. În circuitul materiei prin biosferă sunt antrenate în mod diferenţiat şi selectiv elementele
chimice determinând astfel modificări ale structurii şi insuşirilor litosferei, hidrosferei şi

16
atmosferei. Sursa de energie care asigură acest circuit e energia solară. Circuitul materiei este
însoţit şi de transformarea substanţelor în diferite forme de energie care sunt utilizate şi
transformate de către ecosistemele componente ale biosferei.
Autorelgarea se realizează prin numeroase mecanisme de feed-back care controlează
amploarea variaţiilor termice, menţin relativ constantă compoziţia şi proprietăţile gazelor din
atmosferă, menţin compoziţia chimică a apelor oceanice, structura şi insuşirile solului. Prin
mecanismele de autocontrol al proceselor de transfer material şi energetic se asigură homeostazia
şi homeorheza (modificare graduată în timp a biosferei) şi autocontrolul parametrilor esenţiali.
Există autori care nu acceptă clasificarea biosferei în cadrul ierarhiei sistemice,
neacceptând funcţionarea acesteia pe principii cibernetice. Există ipoteza Gaia, conform căreia
biosfera e o entitate autoreglabilă având capacitatea de a menţine sănatoasă planeta prin
controlarea mediului chimic şi fizic. Aceasta ipoteză dovedeşte că biosfera funcţionează ca un
mecanism cibernetic care poate controla modificările unor factori abiotici.
Argumente în favoarea ipotezei – aduse prin dovezi indirecte - exemplu: atmosfera are o
concentraţie în oxigen de aproximativ 21%, oxigenul e foarte reactiv mai ales sub forma atomică,
ceea ce-i permite să se combine cu alte elemente din atmosferă. În ciuda acestui fapt se pare că se
menţine constantă concentraţia de oxigen în atmosferă, de aproximativ 400 milioane de ani. Mai
mult, cercetările arată că dacă această concentraţie ar creşte până la 25%, majoritatea organismelor
terestre ar suferi arsuri (datorită oxigenului atomic) iar dacă ar scădea până la 15% ar duce la
asfixierea organismelor aerobe. Menţinerea concentraţiei constante de oxigen e asigurată de
fotosinteză, respiraţia plantelor şi animalelor.
În cadrul ierarhiei organizatorice funcţionarea oricărui sistem biologic are două motivații
importante:
o să asigure autoconservarea sistemului
o să-şi indeplinească funcţia în cadrul sistemului ierarhic superior în care se află
integrat.
Din acest motiv sistemele de niveluri diferite nu pot exista separat ci între ele există o
permanentă interacţiune şi intercondiţionare reciprocă desfăşurată după anumite legi.

17
 FACTORII DE MEDIU

Viaţa tuturor organismelor este expresia mediului în care trăiesc şi mor, fiind permanent
influenţată şi condiţionată de o serie de factori ai acestuia (mediului). Ca urmare, în sens larg
înţelegem prin mediul înconjurător ansamblul tuturor forţelor din univers care influenţează
organismul individual sau grupările de organisme, deci în acest sens, mediul este general, adică
acelaşi pentru toate organismele vii şi este infinit cuprinzând atât forţele terestre cât şi pe cele
cosmice. În realitate, mediul nu este acelaşi deoarece valoarea forţelor sale este relativă, ceea ce
înseamnă că o anumită forţă din mediu este importantă pentru anumite specii şi nesemnificativă
pentru alte specii. De exemplu, liniile de forţă ale magnetismului terestru influenţează migraţia
păsărilor şi este total nesemnificativă pentru viaţa furnicilor.
Fiecare specie acţionează ca şi cum ar alege din mediu anumite elemente care sunt adecvate
activităţii sale. Ca urmare, din mediul general se pot delimita medii eficiente şi medii specifice.

Mediul eficient:
Este mai restrâns decât mediul general, deoarece nu cuprinde forţele cosmice. În cadrul
mediului geografic se pot contura medii specifice, adică acele forţe care au influenţă nemijlocită
asupra anumitor specii. În acelaşi mediu geografic se întâlnesc atât specii de Lacerta vivipara
(Zootoca vivipara) cât şi Rupicapra rupicapra, dar mediul specific pentru Lacerta este reprezentat
de locurile însorite de pe pietre, unde se încălzesc, de ascunzătorile unde se retrag în caz de pericol,
iar hrana lor este formată din insecte, păianjeni. Pentru a doua specie (Rupicapra) este nevoie de
terenuri întinse, înierbate pe care să se hrănească, ele sunt influenţate de suprapăşunatul oilor care
determină degradarea pajiştilor alpine.

Mediul specific
Este alcătuit din două componente:
o mediul fizic abiotic: cuprinde precipitaţiile, temperatura şi umiditatea
o mediul biotic: alcătuit din totalitatea organismelor vii
Această împărţire este arbitrară deoarece o serie de factori abiotici (temperatura aerului,
umiditatea aerului în anumite limite) pot fi influenţate de activitatea vitală a organismelor. Tansley
şi Chipp propun ca termenii de factori abiotici şi biotici să fie reuniţi sub denumirea de factori
ecologici şi să fie clasificati astfel :
o Factori climatici: cuprind temperatura, lumina, umiditatea

18
 o factori fiziografici şi orografici: formele de relief
o factori edafici: solul, ca mediu de viaţă
o factori biotici: organismele cu excepția celor edafice

Dacă noţiunea de mediu se raportează nu numai la nivelul individului ci şi la niveluri de

organizare supraorganismice, atunci mediul apare structurat în 8 trepte :
o mediul cosmic – cuprinde toate forţele extraterestre (radiaţia solară, radiaţia
cosmică, lumina selenară şi planetară)
o mediul geofizic – forţele fizice ale Pământului (campul gravitaţional şi magnetic)
o mediul orografic – formele de relief
o mediul edafic – solul, ca mediu de viaţă
o mediul hidrologic – hidrosfera
o mediul geochimic – combinaţia de substanțe chimice din învelişul superficial al
planetei
o mediul biocenotic – biocenozele
o mediul biochimic – combinaţiile chimice rezultate ca urmare a metabolismului
vieţuitoarelor.

Asupra mediului înconjurător omul exercită o serie de acţiuni deliberate, destinate modificării
mediului în raport cu necesităţile umane imediate sau de perspectivă. Influenţele umane s-au
amplificat în ultimul timp în aşa măsură încât se poate afirma că nu există zonă din suprafaţa
terestră în care să nu se facă resimţită, într-o oarecare masură, influenţa omului, ca urmare, mediul
înconjurător poate fi divizat în mediul natural şi mediul antropizat (artificializat).

Mediul natural
Cuprinde fragmente ale scoarţei terestre în care fenomenele biologice specifice se desfăşoară
în cadrul unor biocicluri naturale, neinfluenţate de om. Extins în trecut la nivelul întregii planete,
mediul natural şi-a restrâns progresiv aria.

Mediul antropizat
Este o porțiune din mediul natural în care omul desfăşoară activităţi specifice conform cu
gradul său de civilizaţie. Mediul locuit de oameni este un mozaic de medii naturale şi artificiale,
corelate mai mult sau mai puțin din punct de vedere ecologic şi care se poate denumi în sens larg
prin noţiunea de oikumen sau în sens restrâns de sit şi desemnează un peisaj modificat de om.

19
Pentru a sublinia şi mai mult dimensiunile contribuţiei umane la formarea mediului actual şi
tendinţele acestei contribuții în viitor, unii autori propun utilizarea termenului de antroposferă sau
noosferă sau tehnosferă.
Pentru a evita disocierea completă între mediul natural şi cel creat de om, Commane a introdus
termenul de ecosferă, care în concepţia lui Botnariuc şi Vădineanu reprezintă unitatea dintre
biosferă şi troposferă (substrat abiotic ce cuprinde straturile inferioare ale atmosferei, hidrosferei
şi straturilor superioare ale litosferei).

Notiunea de BIOTOP

În sens larg reprezintă locul de viaţă al unei biocenoze, iar în sens restrâns reprezintă spaţiul
în care trăieşte un individ biologic, împreună cu factorii de mediu care acţionează asupra lui.
Elementele componente ale biotopului provin din şi aparţin atmosferei, hidrosferei, litosferei. Ca
urmare, biotopul este alcătuit din substratul geologic – reprezentat de roci cu o anumită structură
mineralogică şi structură chimică; apa – cu insuşirile ei fizice şi chimice; atmosfera şi energia
radiantă generată de Soare. Toate aceste componente lipsite de viaţă formează mediul abiotic.
Mediul structurat în trepte îşi exercită acţiunea la nivelul biotopului.

Factorii ecologici

LUMINA

După origine sursele luminoase de pe suprafaţa pământului se împart în 3 categorii:

o lumină cosmică – cea care provine din afara Pământului: lumină solară, lumina
selenară, a stelelor şi a planetelor
o lumină biologică – emisă de organisme vii
o lumină artificială – rezultată ca urmare a unor procese tehnice
La nivel planetar cea importantă este lumina solară. Soarele emite două feluri de radiaţii:
o corpusculare – care în mod normal nu ajung pe suprafaţa Pământului ; sunt formate
din particule subatomice
o electromagnetice – ajung la suprafaţa Pământului
Totalitatea radiaţiilor electromagnetice emise de Soare formează spectrul solar. Radiaţiile
solare ajunse la nivelul atmosferei sunt supuse fenomenelor de absorbţie, difuzie şi reflexie, astfel

20
încât din radiaţia incidentă la suprafaţa atmosferei pe suprafaţa Terrei ajung aproximativ 51%. O
parte din radiaţie e reflectată la contactul cu suprafaţa terestră sau cu norii, o parte este pierdută
prin dispersie, iar o parte se pierde prin curbarea direcției luminii. Radiaţia solară din spectrul
vizibil este reprezentată de lumina albă policromă, constituită din cele 7 culori de bază (ROGVAIV
– roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), cele cu lungime mai mică sunt IR (infraroșii)
iar cele mai mari sunt UV (ultraviolete).
Radiaţiile vizibile permit perceperea luminii înconjurătoare (comunicarea între indivizi,
influenţarea unor procese vitale), fiind esenţiale pentru fotosinteză şi reprezintă singura cale de
intrare a energiei în ecosistem.
Pentru un punct din spaţiu, factorii locali determină variaţii ale cantităţii de energie radiantă
incidentă în acel punct, variaţii care sunt însă neesenţiale pentru fluxul de energie din ecosistem.
Fluctuaţiile în spaţiu ale radiaţiei solare sunt determinate de latitudine, iar în timp sunt date de
mişcarea:
o de rotație a Pământului – determină alternanța zi-noapte
o de revoluție a Pământului – determină alternanța anotimpurilor
În ecosisteme lumina îndeplinește două funcții: energetică și informațională.

Funcţia energetică

În straturile superioare ale atmosferei, radiaţia solară ajunge cu o energie de 2calorii/cm2/min.

Aceasta se numeşte constantă solară. La suprafaţa solului terestru din aceasta ajunge 1,6
cal/cm2/min. Valoarea este variabilă în funcţie de latitudine, fiind mai mică la latitudini mai mari
decât la Ecuator. Diferenţa este absorbită de nori, stratul de ozon iar o parte din energia solară
ajunsă la suprafaţa Pământului este reflectată. Datorită acestei reflexii, Pământul are luminozitate.
Această radiaţie reflectată se numeşte albedo.
Energia incidentă la suprafaţa apei este de circa 1,4 cal/cm2/min, din aceasta o cantitate
importantă este reflectată. Reflexia este în funcţie de unghiul de incidenţă a razelor şi de gradul de
argintaţie a apei. Cantitatea de energie care pătrunde în masa apei variază cu lungimea de undă,
cel mai repede sunt adsorbite radiaţiile mov, cel mai adânc pătrund radiaţiile albastre-verzi. De
asemnea, cantitatea de energie pătrunsă în apă variază cu adâncimea şi anume: în zona temperată,
în perioada de vară, durata luminoasă a zilei la adâncimi de:
o 11m este de 11h
o 30 m este de 5h
o 40 m este de 15 min.

21
 Diferenţele de cantitate de energie luminoasă înregistrată pe verticală în masa apei au drept
consecinţă diferenţierea asociaţiilor de producători primari în funcție de adâncimea apei. La
fluctuaţiile cu caracter de regim ale luminii, organismele vegetale au elaborat o serie de mecanisme
de răspuns:
o restructurarea aparatului pigmentar
o modificarea vitezei reacţiei enzimatice
o modificarea cantităţii de pigmenţi fotosintetici
o modificarea ponderii diferitelor tipuri de pigmenţi

Funcţia informaţională
Constă în perceperea semnalelor luminoase şi elaborarea unor reacţii sau activităţi adecvate
cu cerinţele mediului.

BIOLUMINISCENTA

Este caracteristică unor organisme terestre şi mai ales celor acvatice care emit lumină prin
unele organe fotogene. Din punct de vedere chimic, ea este consecinţa excitării luciferinei de către
o enzimă luciferaza. Prin aceste procese luciferina transformă energia adsorbită în energie
luminoasă. Exemplu: unele bacterii, unele ciuperci (Armillaria mellea), licuricii.
În mediul acvatic este frecvent acest proces: aproximativ 50 specii de protozoare, 150 specii
de cnidari, 100 specii de crustacei, 50 specii de anelide, 150 specii de pești prezintă luminiscență.
La organisme inferioare – alge şi bacterii – emiterea luminii este un efect secundar al proceselor
fiziologice fără a avea o semnificație adaptativă. La grupele evoluate are rol în aparare, în atragerea
prăzii, întâlnirea partenerilor, etc.

FOTOSENSIBILITATEA

Reprezintă proprietatea fundamentală a materiei vii de a prezenta sensibilitate faţă de lumină.

Se cunosc atât în regnul animal cât şi în cel vegetal reacții fototactice şi fototropice în care lumina
este un factor declanşator. Plantele manifestă fototactism – îşi orientează anumite părţi ale corpului
spre sursa de lumină sau le îndepărtează de aceasta. La animale, mişcările de fototropism constau
în deplasarea întregului corp.

22
FOTOTROPISMUL

Depinde de modul de viaţă al animalelor, de vârstă, de intensitatea luminii şi în anumite situații.

Animalele cu fototropism pozitiv sunt fotofile, cele indiferente faţă de radiaţiile luminoase se
numesc fotoxene iar cele cu fototropism negativ sunt fotofobe; acestea sunt puţine – gândacii de
bucătărie, termitele, organismele troglobionte, vieţuitoarele abisale, pentru acestea lumina
reprezintă condiţii nefavorabile de existenţă. Multe dintre speciile terestre şi cele acvatice percep
lumina polarizată şi o folosesc la orientare, ca de exemplu albinele, furnicile, porumbeii poştaşi,
multe specii zooplanctonice.

FOTOPERIODISMUL

În condiţii naturale, durata iluminării nu poate fi separată de alternanţa zi-noapte, determinată

de rotaţia Pământului şi care determină durata zilei astronomice. Secvenţa de lumină dintr-o zi sau
cea provocată prin iluminare artificială = fotoperioada şi are 2 faze:
o scotofaza (faza de întuneric)
o fotofaza (faza de lumină)
Succesiunea acestor două faze în 24 h constituie ritmul nictemeral. Succesiunea a 12h de
lumină şi 12h de întuneric care se înregistrează la echinocţiu = durata critică a zilei. Unele specii
de animale răspund prin activarea unor funcţii fiziologice la un număr de ore de lumină mai mare
decât durata critică a zilei, acestea numindu-se longidiurne, în timp ce alte specii răspund prin
activarea unor funcţii fiziologice la un număr de ore de lumină mai mic decât durata critică a zilei
= brevidiurne. Primele se mai numesc animale de zi lungă şi sunt cele care trăiesc în zonele polare
şi la latitudini mari (iepurele polar, nevastuica) iar a doua categorie se mai numesc animale de zi
scurtă (majoritatea speciilor de ovine).

BIORITMUL

Reprezintă desfaşurarea în timp a oricărui proces sau fenomen biologic care se repetă în
parametrii săi cantitativi şi calitativi aproximativ la fel, la intervale de timp aproximativ egale. Se
reprezintă grafic sub forma unor oscilaţii având drept elemente descriptive amplitudinea sau
intensitatea, frecvenţa sau numărul de perioade în timp, faza sau poziţia începutului oscilaţiilor
faţă de punctul de origine.

23
 Bioritmurile sunt influenţate de condiţiile externe, de exemplu alternanţa zi-noapte,
succesiunea anotimpurilor, variaţiile temperaturii sau a unor fenomene meteorologice. Aceşti
factori ecologici influenţează bioritmurile exogene (ecologice) printre care alternanţa somn veghe,
variaţiile temperaturii corpului, nivelul unor funcţii fiziologice. Există şi bioritmuri endogene cum
ar fi ritmul cerebral, cardiac, respirator care au o independenţă mai mare în raport cu condiţiile de
mediu.
În funcţie de lungimea perioadei, bioritmurile se împart în două categorii:
Bioritmuri cu perioadă scurtă
Cuprind fenomene biologice care se repetă de o frecvenţă de ordinul secundelor sau
minutelor, exemplu ritmul respirator.
Bioritmuri cu perioadă lungă
Se defașoară cu o frecvenţă de zile, luni sau ani şi se clasifică în bioritmuri circadiene,
lunare, sezoniere, anuale.

Bioritmul circadian

Cuprinde fenomene care se repetă la intervale de aproximativ 24h se numeşte bioritm

nictemeral. Acesta decurge din faptul ca activitatea animalelor nu este continuă. Fazele de
activitate alternează cu cele de repaus. Acestea corespund parţial cu alternanţa somn veghe cu
precizarea că starea de veghe nu înseamnă neapărat şi activităţi motorii.
S-a propus introducerea noţiunii de coeficient de activitate care reprezintă raportul dintre
numărul de ore în care animalele se află în activitate şi numărul de ore de repaus dintr-un ciclu de
24h. După modul în care alternează activitatea cu repaosul speciile se clasifică în diurne, nocturne
sau activitate permanentă (șoareci).
După modul în care este împărţită alternanţa dintre activitate şi repaos în 24 h se deosebesc 3
tipuri de bioritm circadian:
o monofazic – alcătuit din o fază de activitate şi una de repaos/ 24h şi este întâlnită
la unele specii de păsări şi mamifere
o bifazic – alcătuit din 2cicluri complete activitate – repaos/24h; la trichoptere adulte
care au o fază de activitate intensă, după apus, după care activitatea scade şi o nouă
intensificare înainte de răsăritul soarelui – majoritatea speciilor zooplanctonice
o polifazic – cuprinde mai mult de două cicluri alternative/24h ; majoritatea
animalelor; are valoare de la câteva unităţi până la zeci de unități/ ciclu

24
 Peste bioritmurile circadiene se suprapun cele ultradiene care constituie adevărate ceasuri
biologice ce se sincronizează cu bioritmurile circadiene sub acţiunea alternanţei zi-noapte.

Bioritmul lunar
Bioritmul lunar este caracteristic vieţuitoarelor marine care datorită mareelor ce înregistrează
variaţii în intensitate concordante cu fazele lunii sunt nevoite să-și modifice activitatea în timpul
mareelor joase, respectiv a celor înalte. Tot bioritm lunar au femelele primatelor la care se
înregistrează un ciclu hormonal cu o durată de aproximativ o lună. La animalele domestice ciclurile
biologice sexuale se încadrează intr-o categorie numită bioritm multicotidian nelunar.

Bioritmul anual
Cuprinde fenomene fiziologice care se desfașoară şi se repetă la intervale de 1 an.
Peridiocitatea acestora coincide cu succesiunea anotimpurilor, ca urmare ele se mai numesc
bioritmuri sezoniere. De exemplu: modificarea duratei luminoase a zilei declanşează migraţia
păsărilor, năpârlirea speciilor, diapauza, intrarea în perioada de reproducere, etc.

Biortmul reproductiv la păsări şi la mamifere

Influenţa luminii asupra reproducerii se realizează pe calea analizatorului vizual, scoarţei

cerebrale, hipotalamus, adenohipofiza, gonade. Lumina este un factor de semnalizare fără de care
reproducerea nu ar fi posibilă, pentru că durata de iluminare a zilei semnalizează apropierea sau
trecerea perioadei de reproducere. Există cateva exceptii, dintre păsări forfecuta (Larix
recurvirostra) se reproduce şi iarna. La păsările salbatice gonadele intră într-o fază de maturare
odată cu creşterea duratei luminoase a zilei, iar în perioada de toamna, iarna se observă o atrofiere
a gonadelor. Mamiferele au capacitatea de a «măsura» cu o precizie relativ mare durata zilei şi a
noptii, fapt confirmat prin reacţiile fotoperiodice ale funcţiei de reproducere. Bovinele, cabalinele,
porcinele sunt animale de zi lungă care se reproduc primavară, ovinele sunt animale de zi scurtă
care se reproduc toamna.
Etalonul timpului în cazul bioritmurilor sezoniere este reprezentat de durata tipică a zilei
lumină. Creşterea sau descreşterea acesteia în raport cu etalonul reprezintă un semnal fiziologic
fundamental pentru declanşarea fenomenelor fotoperiodice.

Diapauza

25
 La insecte modificarea lungimii zilei lumină reprezintă unul dintre principalii factori care
reglează ciclurile sezoniere de dezvoltare, prin declanşarea pauzei sau ieşierea din diapauză.
Diapauza reprezintă o oprire temporară a dezvoltării ontogenetice, manifestată în stadiu de ou,
larvă, nimfă, adult, stadiu bine precizat în raport cu specia şi apare ca urmare a acţiunii unor factori
nefavorabili din mediu, factori în care rolul primordial îl reprezintă lumina.
În zonele temperate, diapauza este declanşată de fotoperioada scurtă. O excepţie o constituie
fluturele de mătase (Bombyx mori), specie introdusă din China, aceasta în zilele mai scurte îşi
asigură o dezvoltare continuă. În cadrul aceleiasi specii există rase cu două generații pe an care se
numesc rase bivoltine. Expunerea ouălor din prima generaţie la o fotofaza mai scurtă de 12h induce
dezvoltarea generaţiei a doua fără intrarea în diapauză.
Temperaturile crescute suprimă diapauza, iar cele scăzute o declanşează, dar numai în limitele
stabilite de fotoperioada care rămâne factor dominant. Fotoperioada declanşează diapauza şi la
unele nevertebrate acvatice planctonice: Rotifere şi Cladocere.

TEMPERATURA
Temperatura aerului este o consecinţă a acţiunii razelor solare de încălzire a pământului şi
atmosferei. Datorită prezentei atmosferei şi a conținutului de CO2 care este producător de efect de
seră, diferenţa de temperatură dintre zi şi noapte nu este foarte accentuată, este situată în limite
care permit existenţa vieții.
Temperatura condiţionează structura biocenozelor, amplitudinea fluctuaţiilor termice,
determină 2 categorii de domenii termice:
o temperaturi compatibile cu starea activă a organismelor
o temperaturi care determină stări latente şi fenomene de anabioză
Cel mai adesea fiinţele vii nu supravieţuiesc în stări active de viaţă decât într-un interval termic
foarte restâns, situat între 0-500 C, limite între care este posibilă activitatea metabolică normală. În
sens larg viaţa este posibilă în intervalul termic de – 2000C şi +1000C sub forma unor stări latente
cum ar fi chiştii, sporii care trăiesc în apropierea izvoarelor termale din apele oceanice la
temperaturi de peste 1000C. Pentru fiecare specie sau populaţie se pot delimita următoarele limite
termice:
o temperatura letală inferioară – corespunde temperaturii la care organismul moare
de frig
o temperatura letală superioară – organismul moare datorită căldurii prea mari

26
 o temperatura minimă – reprezintă cea mai scazută temperatură la care un organism
se menţine activ
o temperatura maximă – reprezintă cea mai mare temperatură la care un organism se
menţine activ
o temperatura optimă – temperatura căutată de animal, la care procesele metabolice
se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice.
După modul în care suportă variaţiile de temperatură ale mediului extern animalele se
împart în:
o stenoterme – suportă variaţii mici de temperatură
o euriterme – suportă variaţii mari de temperatură

Organismele stenoterme
Intervalul de toleranţă termică poate fi situat la valori scăzute de temperatură se numesc
microterme sau oligoterme, iar cele care au aceeaşi limită la temperaturi ridicate se numesc mega
sau politerme. Microtermele se numesc stenoterme psihrofile; specii nivale de artropode.
Macrotermele se numesc stenoterme termofile. Stenoterme termofile: vieţuitoarele din mările
calde, insectele ectoparazite pe păsări şi mamifere.
Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă – Bufo bufo, felinele mari, tigrul
asiatic).
După situaţia schimburilor energetice dintre organisme şi mediu, animalele se împart în două
grupe :
o poichiloterme - îşi modifică temperatura în funcție de temperatura mediului extern:
amfibieni şi reptile
o homeoterme : îşi menţin temperatura constantă: păsări, mamifere

Există mamifere la care mecanismele de termoreglare sunt imperfecte, ele nu-şi pot menţine
temperatura corpului constantă în anotimpul rece, se numesc heteroterme.
Temperatura împreună cu alţi factori ecologici contribuie la răspândirea geografică a
animalelor, stabileşte limite de areal, reprezintă un factor limitativ prin valori extreme. De
exemplu, lăcusta călătoare nu depăşeşte în areal limita izotermei de 20 0 C, musca ţeţe nu depăşeşte
zona tropicală.

27
Căi de adaptare la temperaturi extreme
Mecanismele adaptative ale organismului asigură menţinerea balanței termice a individului.
Scăderea temeperaturii corpului în cazul existenței riscului supraîncălzirii se poate realiza prin
urmatoarele mecanisme:
- radiaţia = cantitatea de caldura cedata pe suprafaţă
- conducţia = transferul de caldură între 2 obiecte în contact, datorită diferenţelor de
temperatură
- convecţia = pierderea de căldură datorită curenților de convecţie a aerului
- evaporaţia
- evapotranspiraţia

Adaptari morfologice

În funcţie de mediul la care trebuie să se adapteze, se disting adaptări la temperaturi ridicate,

în scopul pierderii de energie şi adaptări la temperaturi scăzute, ce determină reducerea pierderii
energetice.
1. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme, talia animalelor creşte pe
măsură ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.
Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii energetice la speciile care
trăiesc în zonele reci, cunoscut fiind faptul că volumul şi biomasa cresc proporţional cu valorile
ridicate la puterea a 3-a a dimensiunilor liniare, pe când suprafaţa crește numai cu valorile ridicate
la puterea a 2-a. Un animal de talie mai mare are o suprafaţa relativă a corpului mai mică decât un
animal de talie mică. De exemplu, pinguinii cei mai mari trăiesc la latitudini mai mari iar speciile
mici în zone temperate. Ursul brun crește în talie de la Sud la Nord. Excepţie: struții (zona
ecuatorială) sunt cele mai mari păsări; felinele mari (zona subtropicală) sunt mai mari decât
leopardul.
2. Regula lui Allen – derivă din prima, dimensiunile apendicelor corporale (membre, urechi,
bot) se reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii.
Scopul este reducerea pierderii de căldură. De exemplu: fenekul sau vulpea de deșert are
urechile mai lungi, botul mai ascuțit decât vulpea polară.

Alte adaptări la temperaturi ridicate ale animalelor

Dezvoltarea sub elitre (insecte) a unei cavităţi în care aerul formează un strat izolant, alungirea
picioarelor, coloritul deschis, acoperirea elitrelor cu peri, etc.

28
Adaptări fiziologice şi comportamentale

Van’t Hoff susţine că la unele animale are loc o creştere a ratei metabolice proporţional cu
creşterea temperaturii până la atingerea unor valori letale. Creşterea valorilor metabolice pot fi de
2 până la 4 ori pentru o creştere a temperaturii corpului de 10 ori.

Estivarea
La vertebrate şi nevertebrate în verile foarte călduroase animalele se ascund în sol, frunzar sau
în diferite adăposturi, îşi încetează activităţile vitale, se reduce foarte mult metabolismul bazal şi
pot să revină la starea activă atunci când temperatura revine la normal. Fenomenul se poate
produce o dată sau de mai multe ori pe sezon. Exemple: crustaceele terestre, gasteropode terestre,
broaste testoaşe de uscat.

Modificarea bioritmului circadian

Unele specii, pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei, şi-au modificat
bioritmul, transformându-se din specii diurne în specii nocturne.

Starea de amorţeală
Frecventă la numeroase nevertebrate, iar dintre vertebrate la poichiloterme. În această stare
metabolismul se reduce foarte mult, temperatura corpului se apropie de cea a mediului ambiant,
animalele se adăpostesc şi uneori se adună în grupuri.

Somnul de iarnă sau letargia

Hibernare parţială. Caracteristică mamiferelor homeoterme. În sezonul cald se comportă ca
homeoterme obişnuite, dar în timpul iernii nu iși pot menţine temperatura corpului constantă, ca
urmare aceasta scade pana la 5-100 C. Este prezentă la monotreme, la unele marsupiale, la veveriţă,
la urs.

Hibernarea
Hoffman defineşte hibernarea ca un proces periodic în care temperatura corpului coboară la un
nivel scăzut apropiindu-se de cea a mediului. Frecvenţa respiratorie şi cardiacă se reduc foarte
mult. Se manifestă la animale cu talie relativ mică, cu o suprafaţă a corpului relativ mare în raport
cu volumul şi care odată cu scăderea temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive.

29
În majoritatea cazurilor hibernarea se declanşează la o temperatură a mediului de 1,5-50 C, la unele
specii la 5-100 C, iar în zona tropicală uscată la temperaturi de 19-230 C.
Modificări induse de hibernare:
o Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare cu 0,5 până la
30 C faţă de temperatura mediului
o Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile normale
o Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori faţă de normal
o Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori faţă de normal
o Scaderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulaţie a sângelui până la de 20 de ori.
Durata este de 3-7 luni fiind influenţată de dinamica factorilor de mediu. Creşterea bruscă a
temperaturii în sezonul rece sau valorile scăzute extreme care pot periclita viaţa animalelor duc la
întreruperea temporară a hibernarii. Exemple: liliecii din zona temperată, aricii, marmota,
majoritatea rozătoarelor din zona temperată.

Gravitaţia
Influenţează configuraţia şi evolutia biotopurilor terestre şi a celor marine. De exemplu,
stratificarea apelor stătătoare e parţial determinată de gravitaţie. Straturile de apă mai calde având
densitatea mai mică se găsesc la suprafaţă, în timp ce apele mai reci având densitate mai mare se
găsesc în straturile mai adânci. În perioada de răcire sau încălzire a atmosferei (toamna şi
primăvara) această stratificare se modifică : când temperatura aerului scade, straturile de apă caldă
de la suprafaţa se răcesc şi coboară spre adâncime, locul lor fiind luat de straturile de apă aflate la
adâncimi şi care sunt bogate în săruri minerale. Acest fenomen de amestecare a straturilor de apă
e una din cauzele care produce înflorirea apelor. În oceane gravitaţia determină formarea curenţilor
verticali care pe de o parte au drept consecinţă depunerea subsţantelor organice moarte pe substrat
şi pe de altă parte curenţii ascendenţi ridică sărurile minerale în straturile superficiale.

Magnetismul terestru
Reprezintă un factor faţă de care organismele vii s-au adaptat în filogeneză sau în ontogeneză.
Liniile de forţă ale magnetismului terestru nu au aceeaşi intensitate pe toată lungimea lor şi de
aceea ele constituie un reper pentru orientarea multor specii migratoare.

Presiunea atmosferică
E data de forţa cu care masele de aer apasă pe suprafaţa terestră ca rezultat la atracţiei
gravitaţionale asupra atmosferei. În cazul maselor de aer alfate în repaos la nivelul mării, la

30
latitudinea de 45 pe o suprafaţă de 1cmp aerul apasă cu o greutate echivalentă cu cea a unei coloane
de Hg de 760mm înălţime şi 1cmp sectiune. Această presiune e considerată presiune atmosferică
normală şi are valoarea de 1 atmosferă.
Presiunea atmosferică variază cu altitudinea, latitudinea şi factorii metereologici. Variaţiile
altitudinale sunt datorate reducerii densităţii aerului şi din faptul că la înălţimi mai mari de 3000m
aerul devine mai rarefiat, scăderea fiind uniformă cu circa 1mmHg la fiecare 10-11m altitudine.
Presiunea atmosferică are oscilaţii periodice (zilnice/sezoniere) şi neperiodice – datorită încălzirii
neuniforme a maselor de aer şi datorită circulaţiei acestor mase. Variaţia zilnică a presiuni
înregistrează două maxime la ora 10 şi 22 şi 2minime la ora 4 şi 16. Amplitudinea acestor variaţii
e de 3 mm Hg în zona ecuatorială şi de 1 mm Hg în zona temperată.
Variaţiile sezoniere sau anuale sunt datorate succesiunii anotimpurilor, diferă la nivelul
uscatului şi a oceanelor şi sunt diferite în funcţie de latitudine. Deasupra continentului valorile
maxime se înregistrează iarna iar cele minime vara. Amplitudinea acestor variaţii este de 8012mm
Hg în zona temperată.
Variaţiile neperiodice sunt determinate de modificări bruşte de temperatură şi de turbulenţa
aerului. Cele mai mari amplitudini se înregistrează la altitudini mari unde mişcările aerului sunt
rapide şi variaţiile de temperatură sunt bruşte. Amplitudinea acestor oscilaţii e de 50mm Hg.
Pe suprafaţa terestră presiunea atmosferică se distribuie neomogen datorită formelor de relief.
Pentru a urmări distribuţia variaţiilor presionale se întocmesc hărţi pe care se reprezintă zonele
care au aceste presiuni, zone care sunt unite prin linii numite linii izobare – hărţi barice.

o Influenţa presiunii atmosferice asupra organismelor

Animalele sunt adaptate la valorile presiunii atmosferice caracteristice în zona în care trăiesc.
Ele suportă variaţii lente şi de mică amplitudine. Variaţiile bruşte şi cu amplitudini mari sunt
resimţite de animale şi om şi constituie barosensibilitatea. Influenţa negativă asupra animalelor se
manifestă mai ales la valori foarte scăzute de presiune pentru că în această situaţie presiunea
parţială a oxigenului de la nivelul aparatului respirator scade foarte mult cauzând organismelor o
barotraumă. Aceasta se manifestă prin dificultăţi respiratorii, tromboze, embolii. Pentru o bună
oxigenare a sângelui presiunea parţială a oxigenului din alveola pulmonară trebuie să fie minim
100mm Hg.
Deficitul de oxigen înregistrat la altitudini mai mari de 3000-4000m provoacă suferinţă
organismului. În cazul în care animalele sunt supuse treptat scăderii de presiune atmosferică în
organism apar moificări compensatorii cu rol adaptativ. De exemplu : creşterea frecvenţei

31
respiratorii şi a amplitudinii, intensificarea hematopoezei, accelerarea ritmului cardiac. Alte
organisme care manifestă modificări în funcţie de moficările presiunii atmosferice sunt insectele :
în cazul scăderii bruşte a presiunii atmosferice (inaintea unei furtuni) îşi inţeţesc activitatea, unele
devin mai agresive. În adăposturile animalelor scăderea de presiune determină intensificarea
evaporării apei -> modificări ale microclimatului local.

Vântul
Reprezintă mişcarile maselor de aer pe direcţia orizontală aproximativ paralel cu solul. Sunt
rezultatul încălzirii neuniforme de soare a suprafeţei terestre care determină încălzirea neuniformă
a aerului. Consecinţa este repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice.
Direcţia de mişcare a maselor de aer e dinspre zonele mai reci spre cele mai calde. Viteza de
deplasare e cu atât mai mare cu cât diferenţa de presiune atmosferică se înregistrează pe distanţe
mai mici. Mişcarea maselor de aer poate avea un caracter constant (de regim). De exemplu,
alizeele, crivăţul sau pot fi neperiodice care se manifestă fără o anumită regularitate.
Efectele directe se manifestă în ecosistemele terestre iar cele indirecte se manifestă în
ecosistemele acvatice.

o Efectele ecologice asupra ecosistemelor terestre

Are un rol important de transport contribuind la deplasarea maselor de aer cu temperaturi
diferite dintr-o zonă în alta şi poate determina în acest mod o răcire brusca a atmosferei. Vântul
transportă şi norii având astfel un rol important în reparţitia precipitaţiilor pe glob. Transportă
poluanţii atmosferici putând să producă două efecte : diminuarea poluării datorită împrăştierii
substanţelor poluante într-un volum de aer mai mare sau poate determina răspândirea substanţelor
poluante la distanţe mari faţă de sursă.
Vântul are o forţă de eroziune mare datorită vitezei şi a particulelor solide pe care le transporta.
Prin acest proces de eroziune eoliană se pot forma unele structuri litologice (Babele în muntii
Bucegi). În perioadele de acalmie particulele ridicate de vânt se depun şi dacă acestea au fost în
cantitate mare în aer pot produce acoperirea vegetaţiei, colmatarea unor ape de suprafaţa mică.
Ca urmare a acţiunii vântului organismele vegetale şi animale au dezvoltat numite adaptari.
Unele adaptări permit utilizarea forţei vântului în activităţi de reproducere a plantelor. O serie de
plante au adaptări pentru a disemina cu ajutorul vântului fructele şi semintele. Unele animale au şi
ele adaptări morfologice sau comportamentale care le permite utilizarea forţei de transport a
vântului sau a curenţilor ascendenţi. De exemplu, păsările folosesc curenţii ascendenţi pentru
planare (cele de talie mare), iar păsările migratoare folosesc vânturile pentru a le ajuta în deplasare.

32
 La animale s-a dezvoltat pentru a se proteja de forţa distructivă a vântului. De exemplu,
insectele care trăiesc în zone unde vânturile sunt puternice şi vegetaţia e săraca şi-au redus aripile
având aripi vestigiale fie sunt aptere. Acest fenomen e foarte evident în insulele oceanice mici
unde şansa ca insectele să fie aruncate de vânt în mare e foarte ridicată.
În cazul plantelor adaptarile pentru a reduce efectul distructiv al vântului constau în sporirea
rezistenţei la cădere a tulpinilor realizată prin două metode : la arbori se realizează structura de
cilindru plin, elastic iar la graminee cilindrul gol, paiul asigurând flexibilitate tulpinii. Reducerea
taliei fie dezvoltarea tulpinii pe orizontală (plageotrope).
Vânturile neperiodice care au intensitate mare pot determina modificări profunde în ecosistem
prin doborârea arborilor, “alungarea » faunei sau moartea acesteia pot declanşa o schimbare în
desfăşurarea succesiunii ecologice.

Relieful
Influenţează puternic compoziţia biocenozelor. În funcţie de mărimea formelor de relief acesta
se clasifică din punct de vedere ecologic în:
o megarelief
▪ diferenţele sunt de mii de metrii pe verticală
▪ distribuţia pe verticală a biocenozelor
o macrorelief
▪ diferenţa de altitudine de sute de metri
▪ determina diferenţierea spaţială a ecosistemelor în cazul unei zone
altitudinale
▪ exemplu: zona de munte: păduri de foioase şi conifere şi păduri de conifere
o mezorelief
▪ diferenţa de zeci de metrii pe verticală
▪ determină configuraţia mozaicală a biotopului
▪ exemplu : o râpă, o prăpastie

Aceste diviziuni ale reliefului sunt independente de activităţile organismelor :

o microrelief
▪ diferenţe de metri
▪ determina diferenţieri ale biotopului pe o arie restrânsă
▪ exemplu: porţiunile unei plante
o nanorelief

33
 ▪ cu diferenţe de centimetri sau decimetri
▪ determină formarea microbiotopurilor
▪ exemplu : neregularităţile suprafeţei solului pe o câmpie
Micro şi nanorelieful pot fi influenţate de activitatea organismelor (musuroaie, termitiere).

Poziţia geografică
Determină integrarea ecosistemului într-o zonă climatică: ecuatorial, subecuatorial,
tropical, temperat, subpolar, polar.

Altitudinea
Influenţează distribuţia ecosistemelor la aceeaşi latitudine.

Expoziţia geografica
Orientarea în funcţie de punctele geografice. Determină diferenţe în ceea ce priveste insolaţia,
intensitatea vântului, temperatură ceea ce determină şi diferenţa covorului vegetal şi a asociaţiilor
animalelor.

Morfologia biotopului
Influenţează desfăşurarea activităţilor din ecosistem. De exemplu, lacurile izolate faţă de
lacurile care au comunicare cu apele curgătoare.

Solul
Solul sau edafonul reprezintă stratul afânat situat la suprafaţa scoartei terestre şi format sub
acţiunea complexă a factorilor fizico-chimici, climatici şi biologici şi care este capabil să întreţina
viaţa plantelor. Existenţa plantelor şi animalelor terestre e legata în mod direct sau indirect de
existenţa solului. În mod direct aceste legături se manifestă la majoritatea plantelor terestre care
sunt fixate în sol prin rădăcina şi respectiv la organismele animale edafice. În mod indirect prin
asociaţiile vegetale şi animale pe care le determinţ structura şi textura solului.
Factorii : structura solului, textura, umiditatea, potenţialul capilar, aeraţia, salinitatea solului,
pH-ul, conţinutul în humus şi macro sau microelementele.
Solul e un mediu poros care are o compoziţie chimică complexă şi este alcătuit din minerale,
compuşi organici, apă, aer şi organisme vii. Dintre substanţele minerale un rol esenţial pentru viaţa
plantelor îl au sărurile solubile. Prezenţa nisipului şi a pietrişului în sol facilitează mişcarea apei şi
a aerului se realizează mai bine procesele de oxidare a substanţelor organice se desfăşoară mai

34
rapid. Componentele organice din sol se află într-un permanent proces de sinteză şi descompunere
darorită factorilor fiziologici şi microbiologici. Cea mai importantă componenta organică e
humusul : humina + humolignina + acizi humici.
Formarea humusului e condiţionat de tipul de vegetaţie şi de factorii climatici. Cele mai bune
condiţii de humificare se întâlnesc în solurile bine aerate cu umiditate şi temperaturi optime,
condiţii în care bacteriile aerobe producătoare de humus acţionează eficent. În solurile cu umiditate
excesivă predomină bacteriile anaerobe, humificarea se desfăşoară încet şi atunci materiile
organice se carbonizează sau se transformă în turbă. Din descompunerea humusului rezultă
elemente minerale şi substanţe organice care alcătuiesc soluţia nutritivă utilizată de plante în
nutriţie minerală.

Se împarte în 4 grupuri :
o microfauna
▪ protozoare, rotifere, nematode – pot fi fie organisme mici fie organisme
microscopice
▪ sunt dependente de umiditatea din sol şi cu posibilităţi de a trece la forme
de viaţa latentă
o mezofauna
▪ oligochete (cu exceptia lumbricidelor)
▪ acarieni
▪ colembole
o macrofauna
▪ cuprinde lumbricide, arahnide, izopode, miriapode
o megafauna
▪ cuprinde vertebrate edafice
În categoria micro şi macrofaunei sunt cuprinse organisme geobionte (organisme care îşi
desfăşoară activitatea preponderent în sol). În categoria megafaunei intră unele specii sunt
geobionte (cartita) iar altele sunt geofile, acestea trăiesc la suprafaţa solului de unde îşi procură
hrana şi se pot adăposti în sol.

Adaptarea animalelor la viaţa în sol

Pătrunderea şi deplasarea în sol depinde de structura şi textura acestuia şi se realizează de către

organisme îndeosebi prin săpare. Animalele mici pătrund prin crăpături, iar cele de talie mare

35
trebuie să sape activ galerii, fenomen care a dus la specializarea organelor de săpare şi la alungirea
corpului. În cazul larvelor de insecte şi a miriapodelor, regiunea cefalică este protejată prin
îngroşarea invelisului chitinos iar elasticitatea corpului este sporită prin creşterea numărului de
segmente.
Vieţuitoarele edafice se deplasează prin sol în 2 moduri :
o prin minare : râmele, miriapodele, larvele insectelor, reptilele
o prin săpare: vertebrate – broştele testoase

Apa (mediul hidrologic)

Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera, adică apa sub toate formele întâlnite pe Pământ.
Cea mai importantă este cea lichidă care vehiculează atomii elementelor chimice dintr-un biotop
în altul.
Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de apă sunt : precipitaţtiile care cad
în cantităţi diferite pe suprafaţa plantei, în funcţie de poziţia geografică, relief, direcţia curenţilor
de aer, clima, tipul de biocenoză. Astfel, în zonele
o deţertice 0-250 mm/m2/an
o de stepă 250-750
o temperate 750-1250
o pădurilor ecuatoriale peste 1250
Importanţa majoră o are şi modalitatea în care precipitaţiile din decursul unui an sunt
repartizate pe anotimpuri:
o zone cu precipitaţii uniform repartizate – zona ecuatorială şi temperată
o zone cu precipitaţii sezoniere

Cerinţele organismelor animale în raport cu factorul hidric

În funcţie de acest factor, animalele se clasifica astfel:
o specii acvatice sau hidrofile
o specii higrofile – au cerinţe mari de apă şi trăiesc în medii umede
o specii mezofile – cu nevoi moderate de apă ; acestea suportă alternanţa anotimpului
secetos cu cel ploios
o specii xerofile – trăiesc în medii cu deficit de apă : deşerturi, stepe
În funcţie de valenţa ecologică speciile se clasifica în :

36
 o stenohigrice – suportă variaţii de mică amplitudine ; se includ higrofilele şi
xerofilele
o eurihigrice – suportă variaţii mari ale umidităţii din atmosferă.
Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu în funcţie de zona, de precipitaţii, de umiditatea
aerului, de structura solului. Intrările de apa în ecosistem se pot realiza de către plantele terestre
care absorb apa prin rădăcină, plantele acvatice care absorb apa pe toată suprafaţa corpului, iar
animalele fie prin consumul direct, fie prin hrană, pierderile realizându-se prin transpiraţie,
evaporare şi excreţie.

Formele de adaptare la deficitul hidric

Se intâlnesc la organismele terestre, au scopul de a menţine echilibrul bilanţului hidric. La
plante se realizează prin următoarele modalităţi :
o reducerea pierderilor de apă : reducerea transpiraţiei, îngroşarea cuticulei,
acoperirea acesteia cu peri, ceară, adâncirea stomatelor în cripte, răsucirea
frunzelor, reducerea dimensiunii frunzelor şi preluarea funcţiilor de asimilaţie de
tulpină
o prin creşterea eficientei de utilizare a apei : prin răspândirea sistemului radicular fie
pe orizontală, fie pe verticală
o stimularea absorbţiei apei : prin creşterea presiunii osmotice a celulelor, absorbţia
umezelii rezultată din ceaţă, acumularea de apă se face în ţesuturile acvifere.
La animale reducerea pierderii de apă se realizează prin :
o impermeabilizarea tegumentului
o reducerea numărului de glande sudoripare
o eliminarea de uraţi solizi
o utilizarea apei de metabolism
o adaptarea comportamentală prin îngropare în nisip sau căutarea altor adăposturi, fie
prin migrarea spre zonele cu sursa de apă.

Mediul geohimic

Mediul geochimic al biotopului rezultă din interacţiunea materiei vii cu mediul geochimic
local. Interacţiunea se concretizează în circuitul local al atomilor = migraţie biogenă. Elementele
care se acumulează în sistemele vii se numesc elemente biofile. Delimitarea aceasta nu este foarte

37
clară pentru că proape toate elementele chimice naturale au un grad mai mare sau mai mic de
acumulare în organismele vii.
Ciclurile elementelor chimice se numesc cicluri geochimice şi au 2 faze :
o acumularea atomilor din biotop în structura sistemelor vii
o eliberarea atomilor din substanţa organică moartă.
În cadrul acestor cicluri are loc un permanent schimb de atomi între sol, apă, vegetaţie şi pătura
inferioară a troposferei ( strat inferior al atmosferei terestre de până la 10-11km, în care se produc
fenomene meteorologice obişnuite).

Funcţiile bio-geo-chimice ale materiei vii

Funcţii generale = de acumulare a atomilor se poate desfăşura în două modalităţi: dependentă şi

independentă de mediu:

1. acumularea dependentă de mediu

Vieţuitoarele acumulează cu precădere acei atomi din mediu care au concentraţiile cele mai
mari, ca urmare a acestui proces, compoziţia chimică elementară a plantelor reflectă compoziţia
minerală a solului. De exemplu, flora din apropierea unor zăcăminte de metale grele are o
concentraţie mai mare a acestor metale în ţesuturi, comparativ cu aceleaşi specii din flora ce trăiesc
în medii sărace în respectivele elemente. Aceste fenomene se bazează pe proprietatea plantelor de
a absorbi din mediu şi atomi ai unor elemente cu importanţă fiziologică redusă sau nulă, în cazul
în care concentraţia acestora este ridicată.
Organismele animale nu au această proprietate, ele acumulând diferite elemente lipsite de
semnificaţie fiziologică prin consumul organismelor vegetale care conţin aceste elemente în
proporţie mare.

2. acumularea independentă de mediu

Există situaţii în care organismele acumulează atomii unor elemente chimice în mod selectiv
şi în cazul în care aceştia au concentraţii reduse în biotop. Prin aceste procese se acumulează
elemente cu semnificaţie fiziologică fundamentală. De exemplu, ascidiile unor urocordate
acumulează vanadiul aflat în concentraţie redusă şi îl folosesc în sinteza pigmenţilor respiratori.
Diatomeele acumulează fier din oceane.

38
 Există situaţii în care acumularea selectivă nu are semnificaţie biologică, organismele se
numesc indicatori pentru o concentraţie a respectivului element. Există specii de Betula
platyphylla care este indicator pentru concentraţia mare de beriliu din sol.

Funcţiile de dispersare a atomilor

Organismele vii cedează în mediu înconjurător atomi ai diferitelor elemente pe calea unor
fenomene metabolice. În acest proces de dispersare a atomilor organismele animale efectueaza un
travaliu mai mare decât cele vegetale. De exemplu : lumbricidele aduc prin excrementele lor o
cantitate mai mare de atomi în sol, modificând astfel micromediul bio-geo-chimic.

Biochimia respiraţiei
Sub aspect bio-geo-chimic, respiraţia vietuiţoarelor este un mecanism de modificări a
concentraţiilor de Co2 şi O2 în troposferă şi hidrosferă prin consumul de oxigen şi eliminare de
CO2.

Funcţia de geneza a biogazelor

Prin capacitatea de a prouduce gaze, materia organică vie intervine în circuitul gazos al
plantelor. Producţia de biogaze din deseuri organice catalizeaza microbiologic şi este o posibilă
sursă de energie neconvenţionalăţă

Funcţii speciale

1. Generarea oxigenului
Este rezultatul disocierii fotobiologice a apei. Oxigenul produs secundar al fotosintezei.
Contribuţia cea mai mare a producţiei de oxigen o au pădurile ecuatoriale.

2. Generarea hidrogenului
Există organisme care eliberează hidrogen în urma scindării fotobiologice a apei.

3. Metanogeneza
Puţine specii bacteriene produc metan în biotopurile anaerobe. La acest proces participă
termitele şi mamiferele rumegătoare. În lacurile adânce, în trunchiul arborilor. Carbonul care este

39
pus în circulaţie prin metanogeneză este parţial consumat de bacteriile metiltrofe, folosit ca
substrat energetic.

4. Metabolizarea calciului
O serie de nevertebrate, vertebrate, bacterii, alge şi plante superioare au capacitatea de a
elimina cantităţi mari de saruri de calciu în mediul inconjurător. Cel mai mare metabolism : la
arbori şi briofite.

5. Procesele de chemosinteză
Diferitele bacterii chemosintetizante oxidează compuşi organici în cele mai variate condiţii
externe.

6. Descompunerea substanţelor organice moarte

Opera bacteriilor, a micromicetelor şi a nevertebratelor – izopode, colembole. Viteza de
descompunere diferă în funcţie de condiţiile climatice, desfăşurându-se mai repede în medii calde
şi mai încet în cele reci şi uscate.

Legile factorilor abiotici

Legea minimului în noţiunea de factori limitanţi

Factorii ecologici se comportă într-un anumit context al condiţiilor locale ca factori limitanţi.
După Blakman factor limitant înseamnă orice factor din mediu care printr-o concentraţie prea mare
sau prea mică are efect inhibitor asupra plantelor sau animalelor. Dependenţa vieţuitoarelor faţă
de factorii de mediu în special de aceia care au concentraţii foarte mici a fost observat încă din
secolul al XIX-lea la organismele vegetale.
Ulterior acestei observaţii Leibig a formulat legea minimului: “Creşterea unei plante este
limitată de elementul din sol a cărui concentraţie este inferioară unei valori minime absolut
necesare desfăşurării diferitelor biosinteze şi concentraţii dincolo de care plantele sunt stânjenite
în creştere sau creşterea lor încetează”.
Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative apar şi în cazul factorilor
care au concentraţii foarte ridicate în mediu depăşind maximul cerinţelor organismelor respective
şi sumând aceste observaţii se constată că în cazul organismelor creşterea şi dezvoltarea indivizilor

40
biologici e întreţinută pentru fiecare factor abiotic între o valoare minimă şi maximă. Această lege
nu se aplică numai elementelor esenţiale vieţii sau macroelementelor ci tuturor factorilor ecologici.

Legea toleranţei. Valenţa ecologică a speciei

Un factor ecologic nu acţionează limitativ în permanenţă ci numai atunci când concentraţia să
depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate de fiinţele vii. Fiecare organism viu
prezintă în raport cu diferiţi factori ecologici anumite limite de toleranţă între care se situează o
zonă numit optim ecologic.
Legea toleranţei : « Succesul unei specii în biotop este maxim atunci când se realizează din
punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care depinde reproducerea speciei ».
De exemplu : larvele de Cicindella lumulata (carambid) se dezvoltă numai atunci când sunt
îndeplinite anumite condiţii în ceea ce priveşte mediul abiotic, solul în care e depusă ponta e afânat,
nisipos, cu un conţinut scăzut de humus, bine drenat şi cu o anumită temperatură şi umiditate.
Orice specie prezintă toleranţă cu o amplitudine caracteristică fiecarui factor ecologic în parte.
În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici acţionează asupra indivizilor cu intensitate
diferită ceea ce a determinat clasificarea de către Shelford în 5 clase de toleranţă : clasa de pesim
(unde nu tolerează), două clase de toleranţă medii şi una de optim. Clasa de pesim arată limitarea
existenţei individului prin valori extreme de toleranţă. Clasele de toleranţă medie cuprind condiţii
care asigură existenţa populaţiilor în condiţii medii, iar clasa de optim se mai numeşte preferendum
şi reprezintă zona în care metabolismul se desfăşoară cu eficienţă maximă.

Valenţa ecologică
Reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite caracterizate printr-o variaţie
mai mică sau mai mare în ceea ce priveşte factorii ecologici. Speciile cu toleranţă mare faţă de
factorii ecologici se numesc euribionte, iar cele cu toleranţă mică faţă de factorii ecologici se
numesc stenobionte.
În termeni biocenotici se numesc specii euriece cele care se întâlnesc în numeroase tipuri de
biocenoze şi specii stenece cele care se intalnesc puţine tipuri de biocenoze. Dacă ne referim numai
la condiţiile abiotice vorbim despre specii euritope (în numeroase tipuri de biotopuri) şi specii
stenotope (puţine tipuri de biotopuri). Există specii care sunt în acelasi timp euriece şi euritope,
acestea numindu-se specii ubicviste (cosmopolite, ubicuitare – Musca domestica). Există specii cu
toleranţă largă faţă de un anumit factor şi cu toleranţă redusă faţă de alt factor.
Toleranţa largă determină răspândirea geografică largă ce determină o diversitate biologica
sporită. Toleranţa speciilor faţă de concentraţiile anumitor substanţe sau factori ecologici pot varia

41
sezonier, anual, diurn sau în raport cu stadiul de dezvoltare ontogenetică a individului (insecte cu
larve acvatice, adult zburator, larve stenobionte şi stenotope şi adulţii cu toleranţă mai mare – la
broaşte). Interacţiunea a doi sau mai mulţi factori ecologici pot determina modificarea limitelor de
toleranţă ale speciei faţă de respectivii factori (exemplu : complexul de factor temperatura şi
umiditate – aceeaşi temperatură este suportată diferit la umidităţi diferite).
Valenţa ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera anumite variaţii ale factorilor
de mediu şi reprezintă expresia plasticităţii genetice a speciei.

42
 Ecosistemul

Ecosistemul este un sistem fizic, o unitate funcţională a biosferei cu structură heterogena şi

delimitate în spaţiu şi timp. Ecosistemul integrează într-un tot unitar , prin interacţiuni între
componentele sale un subsistem biotic reprezentat de biocenoză şi altul primar fizic reprezentat de
biotop.
Ecosistemul are o structură internă bine definită, un ciruit propriu al materiei, respectiv un
ciclu biogeochimic local. Ca urmare, o băltoaca dintr-o pădure nu este un ecosistem deoarece nu
are un ciclu biogeochimic propriu, ci ea reprezintă o parte componentă a ecosistemului de pădure.
Funcţionarea baltii depinde de materiile care intra în apa, materii provenite din coronamentul
arborilor, din sol, aer sau organismele care au populat băltoaca.

Biocenoza
Care e parte componentă a ecosistemului e în primul rand o unitate morfologică reflectând
dependenţa vieţii de structura substratului. Ecosistemul se defineşte în primul râăd prin funcţiile
pe care le îndeplineşte prin intermediul componentelor sale biotopul şi biocenoza.
Cu toate ca elementele componente ale ecosistemului sunt foarte diverse acesta are o structura
unitară. Părţile ecosistemului sunt integrate de aşa numitele forţe integratoare care genereaza
fiecare în parte un plan structural specific cu profil dependent de forţa integratoare respective.
Configuraţia solului, relieful, substratul trofic sunt forţe integratoare. Din integrarea acestora se
genereaza un hipervolum alcătuit dintr-un spaţiu fizic determinat de substrat şi un spaţiu ecologic
determinat de interacţiunea organismelor.
În cadrul ecosistemelor nu există un tip structural anume care să poata fi regasit într-o masura
mai mică sau mai mare în toate ecosistemele biosferei. Se pot deosebi mai multe planuri de
structura :

1. structura de biotop – reprezintă planul structural al ecosistemului imprimat prin selecţia de

biotop asupra fondului de specii
2. structura spaţială – reprezintă configuraţia ecosistemului în funcţie de dispoziţia
elementelor în spaţiul fizic, dispoziţie raportată la axele de coordonate
3. structura biocenotica – reprezintă relaţiile cantitative existente dintre mulţimea de specii şi
mulţimea de indivizi
4. structura trofodinamica- reprezintă funcţionarea fluxului de materie şi energie în ecosistem
5. structura biochimica- reprezintă interacţiunea dintre specii şi exometaboliţii lor

43
 Analiza ecosistemelor necesită aprofundarea studiului până la noţiunea de comparţiment.
Compartimentul e alcătuit din sisteme vii sau nevii şi reprezintă o verigă măsurabilă şi
cuantificabilă în fluxul de materie şi energie. De exemplu : în sol nutrientii şi lumbricidele
reprezinta două comparţimente diferite ; ierbivorele reprezintă un comparţiment de consumatori
primari iar insectele curculionide un alt comparţiment. Noţiunea de compartiment se utilizeaza
deoarece nivelul trofic ca ansamblu nu poate fi cuantificat, în timp ce compartimentul poare fi
supus cuantificării.

Compoziţa ecosistemelor
După o concepţie tradiţională, mai mult morfologică decat funcţională, ecosistemul e alcătuit
din 2 componente : biotopul şi biocenoza. Din punct de vedere teoretic aceste două componente
se disting usor, biocenoza fiind un sistem biologc, iar biotopul un sistem primar fizic anorganic.
În mod concret, însă, cele două componente sunt dificil de diferenţiat, ele se pot individualiza doar
ca unitati funcţionale şi ca abstractizari şi nicidecum ca unităţi morfologice delimitabile în spaţiu.
Biocenoza funcţionează ca reglator al metabolismului atomilor elementelor chimice din
biotop, al ciclului biogeochimic local, ca acumulator de atomi, captator de energie radianta solara
şi transformator de energie. Deci biocenoza funcţioneaza ca subsistem energetic în care au loc mai
ales transformari energetice.
După o conceptie funcţională ecosistemul e alcătuit din 4 componente:
1. componenta abiotică
2. producătorii
3. consumatorii
4. descompunatorii
Tot din punct de vedere funcţional se structurează ecosistemul şi pe compartimente. Un criteriu
pentru delimitarea biocenozei ca unitate funcţională se bazează pe interacţiunea dintre
compartimente, adică între populaţii concrete de plante, animale, microorganisme independent de
apartenenţa lor sistematică. Conexiunile de tip planta-animal sunt adeseori mai semnificative decât
cele de tip plantă-plantă sau animal-animal. De exemplu : copacii dintr-o pajişte sunt mai strânşi
legaţi de vegetaţie decât de alte specii animale.
Când se observă o coexistenţă şi apartenenţă la aceeaşi grupa sistematică exprimată printr-o
repatiţie definită atunci avem de-a face cu o nomocenoză sau taxocenoză.
Al doilea criteriu e corespondenţa între vegetaţie şi faună. Într-o biocenoză bine conturată prin
structura sa, particularităţile faunei sunt corelate cu vegetaţia. Acest fapt indică unitatea internă şi

44
integrarea biocenozei. De exemplu, în Transilvania, fiecărei formaţii vegetale fitocenologice îi
corespunde o definită combinaţie de specii de Carabidae (specii carnivore). Anumite combinaţii
de specii de Elateridae corespund la anumite biotopuri de pădure de stejar. Între fauna şi vegetaţie
corespondenţa nu e totală, perfecta în contextul biocenozei. De exemplu, pădurile şi pajiştile se
deosebesc prin fondul lor de Lumbricidae dar asociaţiile de Lumbricide nu sunt corelaţe cu
anumite tipuri de păduri.

Structura spaţială a ecosistemelor

a) Dependenţa biocenozei de biotop

Fondul de specii din care este alcătuită biocenoza, corespunde cu condiţiile de existenţă din
biotop. Altfel spus, în biotopuri similare se formează biocenoze cu combinaţii de specii şi spectre
de forme biotice similare.
Unitatea biotop-biocenoză este clar scoasă în evidenţă mai ales în ecosistemele marine, unde
se deosebesc în bentos, biocenoze asociate cu diferite faciesuri (nisipos, stâncos, etc.). În toate
mările şi oceanele, biocenozele bentale de pe faciesul de stâncă se aseamănă între ele prin spectrul
de forme biotice, prin care se deosebesc net de biocenozele de pe faciesurile nisipoase. Acest
principiu nu are o valabilitate universală. Atunci când factorii abiotici suferă oscilaţii mari, pe
acelaşi substrat se formează biocenoze diferite. (ex. pe faciesurile nisipoase în M. Baltică şi M.
Nordului).
Biocenoza este o forţă activă care influenţează biotopul prin modificările geochimiei solului şi
apei şi prin modificare locală a climatului. Astfel solul nud este o formaţiune strict geochimică.
Acoperirea lui cu o pânză de materie vie sau cel puţin cu un strat de vegetaţie, transformă profund
chimismul solului. Acest fenomen este clar evidenţiat într-o zonă aridă, unde o grupare de arbuşti
reprezintă o insulă de fertilitate, acolo cantitatea de umezeală fiind mai mare, solul are o structură
fin granulară şi conţine o cantitate mai mare de substanţe minerale.
In mediul terestru interacţiunea formei de relief, a solului şi comunităţii biotice modifică
anumite caracteristici ale climatului local şi generează microclimate speciale, prin care ecosistemul
dobândeşte o autonomie climatică relativă. Pentru funcţionarea biocenozei este importantă mai
ales situaţia climatică din stratul adiacent solului de 0-1 m înălţime. Microclima, ca urmare este
clima suprafeţelor de graniţă dintre sol şi atmosferă sau între covorul vegetal şi atmosferă.
Microclima este alcătuită din următoarele 3 componente :

45
 - pedoclima – este dată de schimbul de căldură între sol şi atmosferă. Apare şi în situaţia în
care solul este nud. O pedoclimă pură se observă în peşteri, fiindcă condiţiile de căldură de la
suprafaţa carstului sunt moderate numai de sol şi de rocă.
- fitoclima – în schimbul de căldură dintre sol şi stratul de aer adiacent intervine şi covorul
vegetal. Sub influenţa vegetaţiei, parametri microclimatici se modifică. Microclima dobândeşte o
nouă componentă – fitoclima. Vegetaţia modifică temperatura stratului adiacent de aer, fitoclima
stabilizezază temperatura în suprafaţa de graniţă dintre sol şi pătura de zăpadă, făcând astfel
posibilă supravieţuirea unor micromamifere sub zăpadă în timpul iernii.
- zooclima – producerea de căldură de către animale influenţează temperatura din stratul de
aer adiacent şi modifică pe această cale şi microclima din scorburi, cuiburi, vizuini, frunzar. In
principiu, contribuţia faunei la bugetul termic local depinde de metabolismul animal, mult mai
mult decât de greutatea lor corporală. Datorită formării zooclimei animalele reuşesc să
supravieţuiască în ascunzişuri hipogee atât valrilor de căldură cât şi celor de ger.

b) Delimitarea ecosistemelor în spaţiu

Delimitarea spaţială a ecosistemelor e uneori foarte dificil de realizat pentru ca cel mai adesea
ecosistemele sunt integrate în unităţi geografice vaste numite geosisteme. Un geosistem cuprinde
mai multe ecosisteme. De exemplu : un masiv muntos este un geosistem ; el cuprinde ecosisteme
de pădure, pajişte, lacuri, pâraie, râuri, etc.
Uneori delimitarea ecosistemelor e uşor de realizat pentru ca acestea se diferenţiază net prin
compoziţia florei şi faunei şi prin fizionomie. De exemplu : o pădure de conifere se diferenţiază
net faţă de o pajişte alpină.
Uneori, desi limitele spaţiale ale ecosistemelor sunt nete, acestea nu coincid cu limitele
funcţionale. Aria funcţională a unui ecosistem o depăşeşte pe cea geografică. De exemplu: păsările
şi insectele care se deplaseaza active dintr-un sistem în altul sau microfauna de sol care migreaza
din pădure în pajişte îngreunează stabilirea limitelor ecosistemelor. Graniţa între două ecosisteme
nu e întotdeauna precisă. Cel mai frecvent se întâlneşte o zona de tranziţie mai îngustă sau mai
largă denumită ecoton. De exemplu : la limita dintre o pădure şi o pajişte se găseşte liziera pădurii
unde vegetaţia şi fauna de pădure se amestecă cu cea de pajiste. În zona de ecoton apare o tendinţa
de creştere a diversitatii şi densităţii speciilor din cauza unui mozaic de biotopuri care se creează
în aceasta arie. Această creştere de diversitate şi densitate se numeşte efect de muchie. Există şi
specii care s-au adaptat zonei de ecoton, întâlnindu-se doar aici, ca de exemplu, Lacerta agilis
trăieşte în liziera pădurii.

46
 La unele combinaţii de specii migratoare ce alcătuiesc biocenoze itinerante delimitarea
ecosistemului în spaţiu e imposibil de stabilit. De exemplu : heringul din Marea Nordului
urmăreşte în migraţiile sale o specie de crustaceu cu care se hrăneste, iar cardurile de heringi sunt
urmărite de rechinii din genul Lamina şi delfini din genul Phocaena.

c) clasificarea şi ordonarea ecosistemelor

Clasificarea şi ordonarea ecosistemelor asigură o imagine sintetică asupra diferenţierii în
spaţiu.
Clasificarea constă în aplicarea taxonomiei cu scopul de a diferenţia net şi sigur unităţi
supraorganismice după modelul diferenţierii speciilor pentru a le putea recunoaşte pe baza unei
chei de deteminare. Unităţile sinecologice devin astfel incluse într-un sistem ierarhic. După această
metodologie, biocenozele şi respective ecosistemele sunt considerate unităţi discrete, bine
individualizate în biosferă, comparabile cu speciile sau chiar cu organismele individuale.
Procedeul este larg răspândit în studiile de fitocenologie (comunităţi vegetale). Diferenţierea
biocenozelor este bazată pe:
- fizionomie – concretizată prin spectrul de forme biotice
- specii caracteristice – tipice pentru zona respectivă
- specii dominante – speciile cele mai abundente
- tipologie – generalizarea unor date inductive privind tipul de sol şi fondul de arbori din
pădure, stabilindu-se astfel diferite tipuri de păduri. Acestea nu corspund întocmai cu nici
o pădure concretă, sunt abstracţiuni care întrunesc caracterele abstractizate ale mai multor
păduri associate cu soluri de aceeaşi natură, cărora le corespunde o vegetaţie cu o anumită
compoziţie şi spectru de forme biotice.
Ordonarea constă în scoaterea în evidenţă a unei ordini naturale după care biocenozele
reflectă în compoziţiea şi distribuţia lor în spaţiu corelaţia între configuraţia biocenozei şi un
definit gradient al mediului, adică o trăsătură a mediului fizic ce prezintă modificări gradate. În
această concepţie, covorul vegetal continental este un continuum ale cărui variaţii nu pot fi redate
prin clasificări într-un sistem ierarhic. Biocenozele individualizate şi taxonomic discriminate apar
astfel numai ca nişte cazuri limită ale continuumului, iar limitele spaţiale doar ca limite relative.
In ideea ordonării se caută să se descrie direcţiile de evoluţie ecogeografică a covorului vegetal
pe plan continental, regional sau local, exprimate spaţial ca ecocline (secţiuni ecologice cu o
definită orientare în lungul unui gradient fizico-chimic). Ca reprezentare grafică se utilizează
ordonarea polară a biocenozelor în funcţie de un gradient fizico-chimic.
Macrostructura spaţială.

47
 Ecosistemul este un sistem tridimensional, care se caracterizează printr-o macrostructură
spaţială (vizibilă cu ochiul liber) atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Macrostructura orizontală
În descrierea părţilor structurale orizontale este luată în considerare numai dispoziţia
elementelor în raport cu dimensiunile lungime şi lăţime. Atât în ecosistemele terestre cât şi în cele
acvatice cuprinde:
- bioskena – cea mai mică unitate a mediului, care prezintă un fond propriu de specii. (faţa
superioară sau inferioară a unui bolovan, a unei frunze, etc.)
- consorţiul (biocoria) – este o parte structurală a unui ecosistem de dimensiuni mici, care
reuneşte într-un sector îngust de spaţiu, organisme din diverse specii, care se influenţează
reciproc şi nu pot dăinui independent unele de altele. Este un system de indivizi din diferite
populaţii grupaţi în jurul unui nucleu central reprezentat de un organism individual sau de
un fragment de necromasă. (ex. Speciile care trăiesc pe trunchiul unui copac)
- sinuziile – reunesc mai multe consorţii într-un complex unitary. Spre deosebire de consorţii
sinuzia are ca nucleu central o populaţie sau un compartiment de materie organică moartă.
Sinuzia desemnează un complex unitar de plante şi animale, dar în practică este dificil de
a se descrie astfel de unităţi complexe, fiind descries separate sinuzii de plante şi de
animale.

Macrostructura verticală
În ecosistemele terestre părţile structurale dispuse în raport cu axa verticală prezintă o clară
stratificare. Acest fapt se observă prin configuraţia vegetaţiei. Dacă în analiza stratificării se ia în
considerare nu numai vegetaţia supraterană ci şi solul şi fauna, noţiunea de stratificare dobândeşte
un sens ecologic. Un strat este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeaşi înălţime deasupra
solului sau o grupare de compartimente ale solului, aflate la aceeaşi adâncime. Stratul cuprinde
fragmente de substrat şi aer, plante, animale şi microorganisme. În linii mari, stratificarea faunei
corespunde cu stratificarea vegetaţiei.
Stratul nu este o unitate funcţională autonomă în cadrul ecosistemului, ci numai un segment al
ecosistemului pe axa verticală a spaţiului fizic, în care se află ecosistemul.straturile se formează
datorită variaţiilor pe verticală a factorilor fizici, fapt ce creează diferenţe în condiţiile de mediu
pe diferite orizonturi. Intervine în formarea stratului şi lupta pentru existenţă între plante, tendinţa
fiecărei specii vegetale de a atinge orizontul unde lumina este optimă şi fotosinteza va atinge
randamentul maxim.

48
 În cadrul ecosistemelor se constată unitatea straturilor, adică dependenţa reciprocă a unui strat
de celelalte. În marea lor majoritate organismele vegetale aparţin la mai multe straturi. Rădăcinile
unui copac aparţin solului, tulpina constituie elemental unui strat autonom, iar coroana este inclusă
în coronamentul pădurii. Pe de altă parte, straturile se deosebesc prin valorile factorilor
microclimatici şi combinaţiile speciilor de animale şi a comunităţilor microbiene. Specializarea
animalelor pe straturi este uneori foarte avansată. Animalele din anumite specii îşi petrec întreaga
lor viaţă într-un singur strat. (ex. multe specii de maimuţe şi leneşii nu coboară niciodată din
coroanele arborilor).
Stratificarea este deosebit de pregnantă în ecosistemele de pădure. În pădurile de foioase din
zona temperată deosebim 3 grupe de straturi:
1. orizonturile solului: mineral şi organic alcătuiesc edafonul sau hipogaionul,
reprezentat de sol cu toate vieţuitoarele sale.
2. stratul d ela suprafaţa solului – patoma – alcătuită dintr-o peliculă de alge de pe
suprafaţa solului, stratul de muşchi, ciupercile şi pătura de frunze moarte (litiera)
3. straturile supraterane (epipatomice) la rândul lor alcătuite din:
- 1-3 straturi ierboase de diferite înălţimi
- stratul arbuştilor
- stratul arborilor tineri
- stratul arborilor - la nivelul acestora se delimitează:
▪ stratul tulpinilor
▪ coronamentul
Structura se complică şi prin endostratosinuzii, sinuzii individualizate în cadrul unor
straturi (ex. sinuzii de licheni incluse în diverse straturi).
În pădurea ecuatorială stratificarea este în aparenţă mai diferenţiată. Datorită speciilor
numeroase de arbori ale căror coroane ajung la diferite înălţimi, vor apărea mai multe straturi de
coronament. O analiză mai atentă ne arată că uneori în pădurea ecuatorială stratificarea este mai
greu de detectat datorită masei dese de tulpini, ramuri şi frunziş bogat. Bogăţia de liane şterge
limitele dintre straturi. La diverse înălţimi însă pădurea este puternic diferenţiată pe orizontală,
formându-se structuri ce nu le regăsim în pădurile temperate. Aşa sunt solurile suspendate, care
reprezintă aglomerări de humus pe ramuri şi la baza frunzelor mari, formând un strat organic de
sol, deasupra celui de la baza arborilor. Solurile suspendate sunt dens populate de organisme d
eorigine diferită de cele din sol. Coronamentul pădurii tropicale este un complex de straturi şi părţi
structurale orizontale specifice. Diversitatea vieţii vegetale şi animale este aici maximă, dintre
toate ecosistemele terestre.

49
 Microstructura spaţială
Nu peste tot în biosferă pot fi recunoscute structurile orizontale şi stratificarea
ecosistemelor. Unele ecosisteme par a fi macroscopic total lipsite de structură. Dar, într-un fond
macroscopic omogen şi uniform există totuşi o structurare ce constă în distribuţia organismelor în
spaţiu. Asemenea microstructuri sunt atât unităţi spaţiale cât şi unităţi funcţionale. Adeseori
heterogenitatea este exprimată cu precădere fiziologic şi nu morphologic.
În ecosistemele terestre, structura spaţială nu este epuizată prin descrierea de sinuzii şi
straturi, apar divizări şi mai fine, de exemplu: gradul de înfrunzire al arborilor, fondul de fructe
sau de flori ce constituie hrana unor insecte, etc.

Structura biocenotică şi informaţională a ecosistemelor

Biocenoza nu e dependentă în mod absolut de biotop, ea funcţioneazăca un sistem autonom de

populaţii din interacţiunea cărora se generează un plan structural sau structura biocenotica a
ecosistemului. Autonomia biocenozei în raport cu biotopul se intemeiază pe lupta pentru existenţă.
Acolo unde lipseşte lupta pentru existenţă nu se formează biocenoze. Biocenozele se deosebesc
de unităţile taxonomice prin 3 principii de organizare :

1. spre deosebire de celulă şi organism la care părţile componente sunt produse în sisteme şi
prin sistem, biocenozele se formează în cea mai mare parte prin interacţiunea unor
elemente preformate
2. elementele constitutive ale biocenozei sunt în cea mai mare parte interschimbabile între
sisteme, ceea ce e imposibil între elementele organismelor individuale
3. în organism adaptările parţilor componente servesc la conservarea şi supravieţuirea
sistemelor, le constituie unităţi funcţionale reglate şi conduse de un anumit centru de
coordonare.

În biocenoză însă elementele componente există pentru sine. Adaptările speciilor în lupta
pentru existenţă nu servesc la supravieţuirea şi conservarea biocenozei ci la afirmarea speciei
respective şi lupta pentru existenţă. Din acest motiv biocenoza nu poate fi considerată un
supraorganism, ea în ansamblu nu poate dobândi adaptări morfofiziologice. Adaptările speciilor
componente nu sunt dirijate şi reglate de biocenoza ca întreg deoarece nu există un sistem de
coordonare. Aceste adaptari depind de substratul genetic al speciilor.

50
 Cele mai multe specii preferă anumite biotopuri. Prin coincidenţă spaţială a mai multor specii
cu cerinţele similare faţă de biotop, biocenoza apare ca un intreg adaptat la un anumit biotop, de
aici şi ideea greşită de a descrie biocenoza ca un supraorganism.
Structura biocenotica a ecosistemelor nu e o proiecţie a biotopului ci o constructie produsa de
forţele interne ale biocenozei. Un rol decisiv în acest fapt îl are conexiunea biocenotică cu reţeaua
de specii.

Configuraţia biocenozei
Edificarea biocenozei e realizată prin mulţimea de indivizi şi de specii exprimată prin spectrul
de forme biotice şi grupări ecologice prin numărul de indivizi, lista de specii şi prin diversitatea
ecologică.

Spectrul de grupe ecologice

E edificat pe baza componentei procentuale a diferitelor grupări autoecologice determinate
taxonomic. Prin acest fapt nu sunt scoase în evidenţă relaţiile biocenotice interne ci sunt surprinse
în mod statistic anumite structuri bazate pe relaţii de dominanţă. Din aceste date statistice se trag
concluzii asupra funcţionalităţii biocenozei.

Curbe de areal
Numărul total de indivizi al unui fond de plante, animale sau bacterii e prea puţin elocvent
dacă îl considerăm de sine statator. O semnificaţie ecologică se poate obţine numai în raport cu
alte numere similare şi cu aria pe care se găsesc indivizii.
Capacitatea de saturare a biotopului cu indivizi e exprimată prin curbele de areal. Din analiza
unor date empirice şi reprezentarea lor grafica s-a observat ca numărul de indivizi creşte liniar în
funcţie de creşterea ariei la care ne raportăm, deci curba de areal e o funcţie liniara a suprafeţei şi
timpului de recoltare. Numărul de specii în schimb nu creşte liniar cu suprafaţa ci după ecuatia
unei parabole, ceea ce înseamnă că după atingerea unui număr definit de specii în funcţie de
suprafaţă creşterea devinde tot mai lentă şi în final încetează.

Diversitatea ecologică sau biotica

Diversitatea ecologică a speciilor e o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de
specii din ecosisteme prin care se recunoaşte o structura logico-matematica. Orice biocenoză se
caracterizează prin diversitate biotică, prin anumite rapoarte între numărul de indivizi şi numărul
de specii al biocenozei respective. Conexiunea dintre numărul de indivizi şi numărul de specii a

51
fost formulată într-un principiu de către Thienemann pe baza situaţiei concrete din lacuri cu apă
dulce şi poartă numele de principii biocenotice fundamentale.

Principiul 1
În condiţii de existenta diversificate apropiate de optim pentru cele mai multe specii din
biotopul respectiv, numărul de specii e mare, fiecare specie fiind reprezentată printr-un număr mic
de indivizi. În asemenea situatii fiecare specie din biotop acţionează în lupta pentru existenţă ca
factor limitativ pentru celelalte specii frânând creşterea numerică excesivă a speciei. Asemenea
condiţii se găsesc în pădurile tropicale, în recifele de corali.

Principiul 2
Se referă la situatia în care condiţiile de mediu se abat de la optim. Numărul de specii în acest
caz e redus, dar numărul de indivizi din fiecare specie e mare. În aceasta situatie numărul mic de
specii nu poate inhiba creşterea numerică a altei specii şi ca urmare puţinele specii care
supravieţuiesc sunt reprezentate fiecare printr-un număr redus de indivizi. De exemplu : zonele
alpine numărul de specii de Colembole e foarte mic dar numărul de indivizi e enorm. În apele cu
încărcătura organică mare, numărul de specii de Oligochete e mic, dar fiecare specie realizează un
efectiv mare.
Principiile biocenotice fundamentale ale lui T arata ca în edificarea biocenozei un rol mai mare
îl are tensiunea interspecifică comparativ cu cea intraspecifică. Aceste principii au şi excepţii. De
exemplu : există biotopuri în care sărăcia de specii e asociată cu sărăcia de indivizi – în bazinul
Amazonului există puţine nevertebrate acvatice cu număr redus de indivizi. Uneori, diversitatea
ridicată se instalează şi în condiţii extreme de existenţă. De exemplu : unele nevertebrate ating o
diversitate ridicată în lacurile arctice din Alaska şi Canada.
Diversitatea de ansamblu a biocenozei rezulta din diversitatea componentelor sale. Suntem
tentaţi să credem ca un covor vegetal bogat diversificat e asociat şi cu un fond de fauna
diversificata. Aceasta însă nu e regula generală deoarece în unele biotopuri corelaţia dintre relaţia
vegetaţiei şi faunei e poziţia, pe când în altele e regulă. De exemplu: diversitatea ornitofaunei e
corelată pozitiv cu cea a vegetaţiei. Diversitatea artropodelor din pajişti depinde mai mult de
calitatea covorului vegetal ca bază trofică decât de diversitatea ecologică a vegetaţiei. Sunt sisteme
în care vegetaţia e săracă slab diversificată, în schimb fauna e bogat diversificată. De exemplu:
terenurile aride cu arbuşti din sudul Frantei, vegetaţia e reprezentat de un număr redus de specii,
dar nevertebratele sunt bogate în specii. Alteori vegetaţia bogată nu e populată cu o fauna bogată.

52
De exemplu : taigaua din peninsula Kola, vegetaţia e foarte diversă, în schimb foarte puţine
nevertebrate supravieţuiesc datorită condiţiilor climatice aspre.

Structura informaţională a ecosistemelor

S-a constatat ca diversitatea ecologică a unui ecosistem poate fi apreciata nu numai pe baza
unei simple înşiruiri de specii din ecosistemul respectiv ci mai ales pe baza informaţiilor pe care
respectivul ecosistem o deţine, sau pe baza entropiei ecosistemului. Entropia nu e o funcţie
măsurabilă dar într-un ecosistem ea poate fi calculată pe baza unei ecuaţii numită ecuaţia lui
Shnnon :
H= pilog2pi
Pi= probabilitatea de apariţie a unei specii i într-un eşantion ales la întâmplare
Pi= cu raportul dintre numărul total de indivizi din specia i şi numărul total de indivizi ai tuturor
speciilor din ecosistem
Această ecuaţie exprimă sub forma entropiei gradul de dezordine.
Informaţia reprezintă inversul entropiei, arătând gradul de ordinde din ecosistem. O entropie
ridicata e asociata cu o informaţie redusa şi invers. De exemplu : într-o pădure tropicală foarte
bogată în specii entropia e ridicată, iar informaţia scăzută deoarece compoziţita eşantioanelor
extrase succesiv e aproape uniformă. Primul eşantion extras la întâmplare conţine deja un număr
mare de specii astfel ca urmatoarele eşantioane aduc foarte puţină informaţie în plus. Din contră,
într-un ecosistem sărăc în specii informaţia e ridicată deoarece eşantioanele extrase succesiv nu au
o compoziţie uniformă, fiecare eşantion cuprinzând reprezentanţi ai altor specii.
Din cauza numărului ridicat de specii ai relaţiilor complexe ce se stabilesc între acestea într-
un ecosistem cum e pădurea tropicală gradul de stabilitate e foarte mare, de aceea pădurea rezistă
de exemplu la atacul dăunătorilor. Dar o pădure de conifere e un ecosistem sărac în specii cu
entropie scăzută şi informaţie ridicată având o stabilitate mai redusa, motiv pentru care sunt
posibile atacurile masive de dăunători care pot avea efecte distrugătoare.

Echilibrul ecologic
Stabilitatea biocenozei e determinată prin echilibrarea unor forţe antagoniste interne. Până în
prezent s-au realizat puţine cercetări pentru a detecta cantitativ măsura în care se influenţează
compartimentele antagoniste ale ecosistemului. Ca urmare a acestor interacţiuni perturbările sunt
eliminate şi se instalează echilibrul biocenotic. Noţiunea de echilibru nu e clar definită în ecologie.

53
Se ştie ca între gazde şi paraziţi, între fitofage şi vegetaţie, între fitofage şi zoofage se stabileşte un
echilibru bazat pe antagonismul celor doi parteneri şi care explică supravieţuirea lor.
După principiul echilibrului fluent sistemul se afla într-o stare permanentă de nonechilibru,
adică îşi păstrează structura şi caracteristicile de întreg pe fondul unei necontenite schimbări de
materie şi energie componente. Fiecare stare de echilibru e efemeră şi rapid înlocuită de o altă
stare de echilibru.
Se spune că « echilibrul curge » de la o stare la alta. Biocenoza e un sistem în permanentă
transformare în care starea de echilibru se instalează în funcţie de sistemul de moment, ea dispare
repede şi e înlocuită de una noua. Biocenoza « curge » de la o stare de echilibru de zi la starea de
echilibru de noapte în care combinaţia de specii active se înlocuieşte în decurs de 24 ore. Termenul
de echilibru fluent e similar cu noţiunea de stare staţionară care e mai des folosită.

Structura trofodinamică a ecosistemelor

E rezultatul relaţiilor de nutriţie dintre speciile componente, specii care în funcţie de modul în
care se hrănesc se situează pe diferite niveluri trofice. Un nivel trofic reuneşte specii diferite care
îndeplinesc aceeaşi funcţie în procesul de transfer al materiei şi energiei din cadrul unei biocenoze.
În acest sens există 3 niveluri trofice principale :

1. Producătorii = producători primari

Cuprind acele organisme care au capacitatea de a sintetiza substanţe organice folosind
componente anorganice din mediu. În această categorie intra toate organismele fotosintetizante
care utilizează substanţe anorganice pentru a sintetiza cu ajutorul energiei solare substanţe
organice ce intră în compoziţia proprie. Organismele chimiosintetizante transformă substanţele
anorganice în substanţe organice utilizând ca sursă energetică energia eliberată din diferite reacţii
chimice

2. Consumatorii
Cuprind organisme heterotrofe, adică cele incapabile de a sintetiza substanţe organice din
compuşi anorganici, motiv pentru care se hrănesc pe seama producătorilor, transformând substanţa
organică a acestora în substanţă organică proprie. În funcţie de modul de hrănire, se clasifică în
mai multe niveluri :

primari

54
 Cuprind organisme fitofage, cele care se hrănesc cu substanţele vegetale ale ţesuturilor vii.
O poziţie echivalentă cu fitofagele (consumatorii primari) îl au şi detritivorele, care se hrănesc cu
detritus vegetal (exemplu : izopode terestre – râma)
- exemplu : afide, buburuza, o vrabie

secundari
Se hrănesc pe seama consumatorilor primari. Sunt acele zoofage care consumă fitofage.

tertiari
Sunt zoofagi care se hrănesc cu consumatorii secundari.

3. Descompunatorii
Cuprind acele organisme care degradează substanţele organice conţinute de cadavrele
animalelor şi resturile vegetale şi le transformă în substanţe minerale pe care le redau mediului
făcând posibilă reutilizarea lor de către organismele autotrofe. Aici intră unele bacterii şi o parte
din ciupercile patogene.

În multe cazuri repartizarea unei specii pe un nivel trofic sau altul e dificilă deoarece
majoritatea speciilor au posibilitatea ca în funcţie de existenţă să facă parte simultan sau în timp,
din mai multe niveluri trofice. Exemplu : ursul e omnivor, felinele carnivore, dar consumă şi iarba.
Între carnivorele tipice există exemple când acestea datorită condiţiilor de existenţă trec pe un alt
nivel trofic pentru a-şi asigura hrăna (ciocanitoarea). Există organisme care aparţin mai multor
niveluri trofice. De exemplu, plantele carnivore care fotosintetizează sunt producători primari dar
metabolismul lor necesită un aport suplimentar de azot, motiv pentru care ei sunt consumatori ai
unor insecte.
Împartirea lumii vii pe niveluri trofice e imperfectă datorită faptului că nu surprinde întreaga
diversitate a lumii vii. Astfel, organismele parazite pot fi consumatori cuaternari, iar hiperparaziţii,
consumatori de ordinul V.

55
 Lanţuri trofice

Speciile aparţinând diferitelor nivele trofice sunt legate între ele prin relaţii de nutriţie alcătuind
lanţurile trofice. Aceste lanţuri sunt căi unidirecţionale de transfer al materiei şi energiei, fiecare
lanţ trofic fiind alcătuit dintr-o bază trofică şi un număr variabil de verigi
Într-un ecosistem există numeroase lanţuri trofice care se intercalează la nivelul
consumatorilor de ordin mare, de obicei terţiar, iar diversitatea acestor prădători care realizează
conectarea lanţurilor depinde de condiţiile de mediu. Numărul de verigi trofice ai unui lanţ sunt
limitate, deoarece existenţa consumatorilor e condiţionată de posibilitatea de refacere a bazei
trofice.
O clasificare a lanţurilor trofice e dificil de realizat datorită complexităţii acestor relaţii, totuşi
există 4 categorii de bază :

1. lanţuri trofice ierbivore

Baza trofică e reprezentată de plantele verzi. Prima verigă e un organism fitofag sau
ierbivor, urmat de verigi de zoofage.
plante verzi – fitofagi – zoofagi - zoofag
CI CII CIII
Aceste lanţuri se bazează pe ţesuturi vegetale vii. Lungimea lor poate fi foarte mică
(exemplu : plante - elefant). Mărimea corpului consumatorilor creşte în general de la veriga
fitofagilor spre cea a consumatorilor de ordin tot mai mare.

2. lanţuri trofice detritivore

Baza trofică e detritusul. Prima verigă este un organism detritivor, urmând verigi de
zoofage. Aceste lanţuri sunt foarte răspândite în sol şi în frunzarul pădurilor. De exemplu, detritus
– rame, lumbricide – chilopode – rozătoare.
Asemenea lanţuri există şi în ape la nivelul substratului. De exemplu, detritus – oligochete
acvatice – puiet de peşte – peşte răpitor.

3. lanţuri trofice bacterivore

Baza trofică alcătuită din bacterii. Se întâlnesc în gropile oceanice unde bacteriile sunt
consumate de diferite specii de moluşte care alcătuiesc hrăna unor crustacee – peşti, în capilarele
acvatice ale solului unde bacteriile sunt consumate de protozoare bacterivore (parameciul) –
protozoare zoofage prădătoare.

56
 4. lanţuri trofice paraziţice
Baza trofică reprezentată de ţesutul viu al gazdei. Prima verigă e parazitul, urmând
hiperparaziţi.
Conţine subcategorii :
o lanţ trofic parazitic ierbivor – organismul atacat e o specie vegetală
o lanţ trofic parazitic detritivor – organismul detritivor este baza trofică pentru parazit
În acest caz dimensiunile indivizilor se reduc începând cu consumatorii primari şi până la
ultima verigă. Se înregistrează o creştere a numărului de indivizi în acelaşi sens. Unele lanţuri
trofice parazitice sunt ramificate, pe aceeaşi gazdă pot coexista doi sau mai mulţi paraziţi ca
de exemplu parazitozele intestinale la copii, la cartof, efectul fiind intensificarea agresivităţii

Lanţuri trofice derivate

1. lanţuri trofice granivore

Se bazează pe energia conţinută în seminţele plantelor care e utilizată ca bază trofică de
foarte multe grupe de consumatori : mamifere, insecte (gărgăriţele), păsări. Eficienţa utilizării
bazei trofice poate fi ridicată ajungând la unele mamifere până la 80%, comparativ cu energia
disponibilă în baza trofică.
2. lanţ trofic nectarivor
Se bazează pe energia conţinută în nectarul florilor, care e utilizată ca bază trofică de
diferite organisme nevertebrate şi vertebrate. O eficienţă mare o au albinele care cu un consum
cantitativ mic de nectar, realizează o biomasă relativ mare şi produc şi rezerve. Datorită
depunerii acestor rezerve mierea alcătuieşte la rândul ei baza trofică pentru alte lanţuri :
o lanţuri trofice melivore – apifage – se bazeaza pe consumul larvelor albinelor şi
chiar a albinelor adulte
o lanţuri trofice melivore – baza trofică este mierea, fagurii şi polenul
Există lanţuri trofice care au drept bază « roua de miere », soluţie zaharoza cu aspect de
miere care e eliminată de afide şi psilide. Pe baza acestora se hrănesc diferite specii de furnici.
3. lanţuri trofice briovore
Baza trofică o alcatuiesc briofitele. Consumatorii pot fi păsări sau mamifere. Se întâlnesc
în zona de tundră.
4. lanţuri trofice micetofage

57
 Baza trofică o alcătuiesc diferitele grupe de ciuperci. Consumatorii pot fi artropodele,
melcii, unele mamifere.
5. lanţuri trofice bazate pe plante carnivore
Plantele carnivore apar ca prădători foarte specializaţi în anumite categorii de lanţuri trofice
o prădători de nematode – cuprind ciupercile carnivore care consumă nematode
o plante insectivore – consumă diferite specii de insecte ; trăiesc pe soluri sărace în
azot – turbării
o planctonofagii – plante carnivore acvatice (utricularia) care consumă diferite
nevertebrate planctonice

Reţele trofice

Reprezintă reţele de lanţuri trofice interconectate la diferite nivele. Este un sistem dinamic
condiţionat de organizarea fluxului de materie în ecosistem. În fiecare biocenoză acestea
posedă trăsături particulare, cu toate acestea configuraţia reţelei trofice poate fi reprezentată în
principiu independent de particularităţile locale, printr-un model compartimentat, model care
permite o privire generală asupra transformărilor care se petrec la trecerea de la o verigă trofică
la alta.
Reţelele trofice sunt formate din fluxuri energetice de diferite puteri. Fluxul cel mai
puternic condiţionează structura trofodinamică a ecosistemului.
Reţelele trofice nu sunt sisteme izolate, deoarece lanţurile trofice depăşesc în acţiunea lor
limitele ecosistemului. De exemplu, la ecosistemele terestre limitrofe ale unor lacuri există
lanţuri trofice care conduc materia şi energia din mediul terestru în cel acvatic sau invers :
insecte terestre – broaste – sarpele de apa; zooplanctonul – specii de peşti – păsări ihtiofage –
păsări rapitoare. Pe malurile marilor lacuri africane hipopotamul consumă preponderent
vegetaţie terestră. Excrementele sale ajung în apă îmbogăţind apele cu azot. Excrementele sunt
descompuse de microorganisme, substanţele minerale rezultate sunt consumate de algele
planctonice iar acestea sunt consumate de organisme planctonofage.

Piramidele trofice

Sunt reprezentări cantitative ale lanţurilor trofice. Pot fi reprezentări ale biomasei, ale
numărului de organisme sau transferului de enerige, transferuri realizate după legităţi specifice

58
diferitelor biocenoze. De exemplu în ecosistemele acvatice producătorii (fitoplanctonul) sunt cei
mai numeroşi comparativ cu celelalte organisme acvatice, au talia cea mai mică, longevitatea cea
mai scăzută, ritmul de reproducere cel mai intens, în timp ce la verigile următoare numărul de
indivizi scade progresiv, creşte talia şi longevitatea şi scade ritmul de reproducere. O asemenea
piramida = piramida numerelor sau piramida eltoniană.

Piramida de biomasa

În cazul în care ne referim la ecosisteme terestre sau cele acvatice în care predomină
macrofitele atunci producătorii vor avea de asemenea biomasa cea mai mare. În ecosistemele
acvatice în care producţia primară se realizează doar pe seama fitoplanctonului biomasa
producătorilor va fi mai mică decât cea a consumatorilor primari. O astfel de piramida se numeşte
piramida eltoniană incompletă.
Există şi piramide energetice care exprimă cantitatea de energie cuprinsă în fiecare nivel
trofic.
În peşteri, piramida trofică are următoarele două niveluri : primul ocupat de saprofage sau
guanofage şi zoofage. Substanţele intrate în priamida trofică se valorifica din plin atunci când
printre consumatorii primari există un grup foarte numeros care transformă o mare cantitate de
biomasă vegetală în biomasă animală. Astfel materia şi energia conţinută de baza trofică devine
accesibilă zoofagelor. Grupele de organisme care asigură un astfel de transfer masiv poartă numele
de industrie cheie (exemplu : rozatoarele). Dacă lipseşte industria cheie, substanţa organică
produsă de plante se acumulează şi e disponibilă pentru organisme din alte biocenoze, cum sunt
terenurile de cultură.

Piramida inversă de biotop

Se referă la faptul că un nivel trofic cu cât e situat mai sus în piramida trofică are nevoie de o
suprafaţă mai mare pentru a-şi obţine hrăna care să-i asigure subzistenţa. Datorită acestui fapt
consumatorii de ordin înalt sunt nevoiţi de multe ori să viziteze mai multe biotopuri pentru a obţine
hrăna. Acele zoofage care-şi procură hrăna din mai multe biotopuri poartă numele de întreprinderi
producţive migratoare.

Funcţia energetică a ecosistemelor

59
 Energetica ecologică are drept obiect de studiu modul de transmitere a energiei de la un
compartiment la altul. Această ramură a ecologiei se bazează pe principiile termodinamicii şi
subliniază faptul că transmiterea de energie de la un compartiment la altul se realizează cu pierderi,
fapt pentru care procesul e ireversibil. Numeroase procese din biosferă pot să fie descrise în
termeni termodinamici şi exprimate prin două principii :

1. principiul conservării energiei

Susţine că energia la nivelul oricărui sistem poate să crească numai în cazul în care primeşte
energie de la o sursă externă sub diferite forme. Sistemul în sine nu poate genera energie. Aplicând
în ecologie se poate concluziona că bugetul energetic şi schimburile de energie dintr-un lanţ trofic
sunt dependente de starea iniţială şi respectiv de energia primită din mediu în acea stare iniţială.
După această logică un lanţ trofic care a avut o cantitate mai mare de energie în comparaţie cu un
alt lanţ trofic va avea şi în stadiul final tot o cantitate mai mare de energie în situaţia în care numărul
de verigi ale celor 2 lanţuri sunt identice.
Există însă lanţuri trofice în care majoritatea consumatorilor sunt polifagi şi obţin energie şi
din alte lanţuri trofice. Lanţurile trofice au un număr redus de verigi dar vaste interconexiuni cu
alte lanţuri, fapt ceea ce duce în final la acumularea unei cantităţi mai mari de energie decât în
acele lanţuri unde numărul de verigi e mare dar lipsesc consumatorii polifagi.
Întreaga cantitate de energie de care dispune un ecosistem e rezultată din transformarea
energiei intrată iniţial în sistem prin fotosinteză sau chimiosinteză ; ca urmare pe nici un nivel
trofic nu are loc producerea de energie ci doar transformare.

2. Principiul 2
Postulează că la fiecare transfer energetic de la un corp la altul are loc o interacţiune între
sistem şi mediul inconjurător, interacţiune care are drept rezultat producerea unei cantităţi de
căldură. Căldura produsă este doar parţial compensată, adică doar o parte din ea se transformă în
lucru mecanic, restul căldurii pierzându-se în mediu. Ca urmare, la nivelul fiecărei interacţiuni
între verigi trofice diferite, o parte din energia preluată se pierde sub formă de căldură şi energia
cedată de respectiva verigă trofică nu ajunge în intregime la veriga urmatoare. Aceasta înseamnă
că într-un ecosistem cantitatea de energie scade pe măsură ce ne îndepărtăm de producători şi ne
apropiem de consumatorii de vârf.

Transformări energetice în ecosistem

60
 În timp ce energia străbate ecosistemul ea sufera unele modificări. La nivelul producătorilor
transformarea energetică e dată de procentul de energie al radiaţiei fotosintetice active care e
utilizată în fotosinteză. Acesta reprezintă cel mult 10% din radiaţia solară incidentă, dar în mod
obişnuit e de 1-2%.
La animale energia înglobată se scindează în energie nemetabolizată reprezentată de materiile
fecale şi excremente şi energie asimilată. Energia asimilată e alcătuită din energie utilizată pentru
respiraţie şi energie utilizată pentru producţie. Eficienţa energetică a unui organism şi a fluxului
în care e cuprins acesta e dat de raportul dintre energia utilizată în respiraţie şi cea utilizată pentru
producţie. În general energia necesară pentru întreţinerea biomasei e mai mare decât energia
invertită în producţie. Animalele la care întreţinerea biomasei e posibilă numai cu cheltuieli
energetice mari sunt definite ca nerentabile din punct de vedere energetic, ca de exemplu,
majoritatea păsărilor granivore, păsărea colibri, rozatoarele.
Există cazuri rare în care energia stocată la nivelul unui consumator e mai mare decât energia
conţinută în hrană. Acest lucru e posibil în situaţia în care la nivelul organismului respectiv are loc
o concentrare de energie.

Biologia producţivităţii

Fluxul energetic are la bază un flux de materie adică moleculele nutrienţilor sunt transformate
în molecule specifice consumatorului şi cu acest prilej se înregistrează fenomene producţive.
Momentele fundamentale ale procesului de producţie sunt : legarea primară a energiei în biomasă
şi descompunerea necromasei.
Ecosistemele funcţionează ca o întreprindere industrială naturală în care substanţa este
distribuită şi sintetizată la nivel submolecular şi molecular, fenomen care macroscopic se
înregistrează ca formare de biomasă iar în final biomasa este descompusă după ce aunge în stadiul
de necromasă. Ramura ecologică care studiază formarea şi distribuirea biomasei în biosferă se
numeste biologia producţivităţii.
Noţiuni :

Producţivitatea
- proprietatea sistemelor vii de a genera o creştere de biomasă în condiţii optime de existenţă
sau randamentul unui ecosistem în condiţii optime de existenţă.
Producţia

61
 - reprezintă creşterea de biomasă realizată în condiţii concrete şi se exprimă ca raportul de
biomasă produsă pe o unitate de timp (ciclu de vegetatie, sezon, săptămână)
Biomasa totală
- cantitatea de biomasă existentă la un moment dat într-un ecosistem
Rata de schimb/circuit (turn over)
- indică frecventa şi viteza producţiei, respectiv al înlocuirii elementelor / interval de timp
Recolta
- reprezintă partea de biomasă dintr-un ecosistem care e preluată de om şi se raportează la o
suprafaţă

Există metode caracteristice prin care se pot determina toţi acesti parametrii cu excepţia
producţivităţii care nu poate fi calculată dar poate fi estimată.
În fiecare ecosistem se deosebesc două componente ale producţiei: producţie primară şi
producţie secundară: producţia primară se referă la biomasa produsă de plante având ca bază
substanţele organice. Producţia secundară se refera la biomasa sintetizată de organismele
heterotrofe din materia organică consumată.

Producţia primară

Are două componente: PP bruta şi PP netă. PPB cuprinde întreaga energie asimilată de plante
în procesul de fotosinteză. O parte din această energie este destinată producţiei de biomasă şi
reprezintă PPN, iar o parte este utilizată în procesele metabolice şi se exteriorizează prin respiraţie.
PPB=PPN + E (energia necesara respiratiei)
În practică se utilizează PPN ca mărime deoarece ea interesează, reprezentând cantitatea de
energie disponibilă nivelului trofic următor. Cea mai ridicată producţie primară din biosferă,
dintre plante, cunoscută se întâlneşte la speciile Cyperus papyrus.
PPB şi cea PPN are valori cuprinse între o cifră apropiată de zero în deşerturi iar valorile cele
mai mari în pădurile ecuatoriale. PPN e influenţată de o serie de factori : temperatură, lumină,
precipitaţii, precum şi de toţi factorii care influenţează fotosinteza.
Ecosistemele afotice (lipsite de lumină – abisul marii, oceanelor) unde lipsesc producătorii
primari, organismele trăiesc pe seama producţiei primare a altor ecosisteme sau pe baza
organismelor chemosintetizante (izvoare termice, minerale). Exemplu : Oceanul Pacific în zona
abisală din vecinătatea insulelor Galapagos la adâncimi de 2500-2700m şi pe un substrat alcătuit
din roci vulcanice prevăzute cu izvoare submarine termale s-au descoperit biocenoze foarte bogate

62
în organisme dar cu aspect cu totul particular. Acestea trăiesc pe seama producţiei realizate de
bacteriile sulfuroase.
Cele mai bune condiţii pentru realizarea unor producţii primare ridicate se întâlnesc în zona
ecuatorială unde pe parcursul întregului an energia solară care cade pe unitate de suprafaţă e
ridicată şi constantă iar ploile sunt abundente şi uniform repartizate în decursul unui an. În zonele
arctice şi cele temperate, temperatura scăzută din timpul iernii asociată cu lipsa apei lichide în
această perioadă încetineşte considerabil fotosinteza şi are drept consecinţă scăderea accentuată a
producţiei primare. În zonele deşertice şi cele de semideşert producţia primara scăzută e datorată
lipsei precipitaţiilor pe perioade lungi de timp.
Nivelul PP este dependentă şi de factorii biologici (de structura şi funcţiile biocenozelor, fapt
ilustrat de realitatea că o anumită biocenoză într-un anumit climat realizează un nivel de
productivitate iar în alte condiţii climatice realizează o producţie diferită. De exemplu, o savană
predominată de ierburi are o PP mai mică decât o savană situată în aceleaşi condiţii în care arborii
şi arbuştii au o densitate mai mare. Într-un recif de corali în mijlocul oceanului producţia e mult
mai ridicată decât în zonele oceanice învecinate deşi condiţiile de mediu sunt identice. Diferenta
de productivitate e datorată în primul rând de complexitatea relaţiilor simbiotice care se stabilesc
la nivelul recifilor. Nivelul de productivitate al unui ecosistem este rezultatul acţiunii întregului
ecosistem, a modului său de organizare şi gradului său de complexitate.

Producţia secundară

Are ca bază de pornire PPN realizată de plante care reprezintă sursa de energie disponibilă
nivelului trofic următor fiind sursă directă pentru fitofage şi indirectă pentru consumatorii de rang
superior. Energia consumată de animale prin hrană este utilizată pe de o parte în asimilaţie (energie
asimilată) iar o alta parte este eliminată în mediu sub formă de deşeuri. Energia asimilată este
utilizată în parte pentru întreţinerea funcţiilor vitale (costul energetic al vieţii) iar restul de energie
e utilizatp ca energie de producţie din care o parte se stocheazp sub formp de legaturi chimice
alcptuind substanţe de depozit iar altp parte e utlizatp pentru creştere, reproducere.
Rentabilitatea unui organism animal din punct de vedere energetic este dat de raportul dintre
energia asimilată şi cea consumată. Din punct de vedere energetic sunt rentabile acele animale la
care energia asimilată o depăşeşete pe cea consumatp, adicp acelea care nu au nevoie de o cantitate
mare de hrană pentru supravieţuire. Cca urmare, organismele poichiloterme sunt mai rentabile
decât cele homeoterme care consumă o cantitate mare de energie pentru menţinerea mecanismelor
de termoreglare. Numeroase organisme ierbivore au un bilanţ energetic negativ. La organismele

63
fitofage cantitatea de energie consumată pentru întreţinerea funcţiilor vitale este mare, de aceea
ele sunt nerentabile din punct de vedere energetic. De exemplu, păsările colibri sunt cele mai
nerentabile fitofage de pe planetă : ele consumă zilnic o cantitate de hrăna de 4 ori mai mare decât
greutatea lor doar pentru a-şi asigura supravieţuirea. Dintre fitofage cele mai rentabile sunt
ierbivorele mari.

64
 Dinamica ecosistemelor

Structura ecosistemelor se modifică permanent. Cele mai simple modificări sunt între grupările
aleatorii ale elementelor structurale prin care nu sunt introduce elemente noi şi nici scoase
elemente vechi. De exemplu, mutarea spontană a unei păsări care cuibareşte pe un copac pe un alt
copac din aceeaşi pădure.
Variaţiile de activitate ale speciilor deterimină transformări de moment în configuraţia
funcţională a ecosistemului. De exemplu, înnorarea cerului într-o zi senină de vară duce la
reducerea activităţii unor specii de insecte (termofile), acestea revenind la activitate în momentul
în care reapare soarele. Astfel de fenomene întâmplătoare, imprevizibile şi reversibile care
perturbă funcţionalitatea ecosistemului sau îi imprimă o fizionomie diferită fară să determine
modificări structurale poartă numele de fenomene aleatorii.
În afara acestora în ecosistem pot apărea modificări ritmice care se repetă la anumite intervale
de timp. Exemplu : pasajul păsărilor migratoare. Fenomenele ritmice nu sunt strict reversibile, ele
au o ciclicitate ceea ce înseamnă că se repetă în parametrii calitativi dar nu există o identitate
cantitativă. De exemplu, fiecare lună mai a anului vin rândunelele dar nu acelaşi număr şi nu
aceiaşi indivizi.
Alte procese din ecosistem se desfăşoară fără o ritmicitate şi se desfăşoară pe o durată de ani,
zeci, sute de ani. E vorba de acele procese prin care se formează, evoluează şi decade structura
unui ecosistem. Aceste fenomene reprezintă succesiunea ecologică sau ecogeneza.

Fenomene ritmice din ecosisteme

Organismele vii funcţionează ritmic, ele fiind elemente componente ale unui univers care este
constituit ritmic. Exemplu : alternanţa zi-noapte, fluxul şi refluxul, fazele lunii, succesiunea
anotimpurilor sunt componentele ritmice ale universului. Aceste fenomene reprezintă pentru
majoritatea biocenozelor ritmicitate exogenă. Protoplasma reacţionează la această ritmicitate
adaptându-şi ritmul endogen la cerinţele celui exogen cu ajutorul unui factor extern care are rol
integrator de sincronizare a celor două ritmuri. Acest factor extern acţionează ca un indicator
cronologic asupra organismului viu.
Fiecare organism viu are un model de activitate după care îşi reglează reacţiile ritmice, model
care este influenţat de factori externi şi interni. Ritmicitatea activităţii organismelor se poate
evidenţia în cazul în care acestea sunt transferate în condiţii neobisnuite de viaţă. De exemplu,
speciile de mamifere din zona polară dacă sunt supuse unei alternanţe zi-noapte specifice zonei
temperate s-a constatat că sunt mai active noaptea în timp ce în mediul lor natural au un

65
comportament nocturn doar în perioada de vară în timp ce în perioada de iarnă când noaptea e
foarte lunga îşi menţin activitatea doar pe o anumită parte a nopţii. Există şi specii la care nu s-a
putut dovedi existenţa unui ritm endogen, acestea reacţionând prin adaptări fiziologice de moment
faţă de condiţiile de mediu. Exemplu, la nevertebrate : melci, insecte. La plante există o ritmicitate
a fotosintezei, unele având un maxim de fotosinteză în timp ce la altele se înregistrează doua
puncte de maxim.

Ecogeneza. Succesiunea ecologică

Poate fi împărţită în succesiune primară şi secundară.

Succesiunea primară
Ecosistemele aparţin câmpului geofizic, acesta determinând configuraţia şi evoluţia
ecosistemelor . Transformările în timp suferite de ecosistem se bazează fie pe influenţele lente ale
mediului abiotic fie pe intervenţiile catastrofale. În ambele cazuri un rol important îl are şi
interactiunea dintre componentele biotice ale biocenozei. Catastrofele naturale (uragane, incendii
de proporţii, inundaţii, cutremure de amploare mare, erupţii vulcanice) distrug lumea vie de pe o
anumită arie şi deschid calea spre generarea unor noi ecosisteme.
Chiar şi în lipsa fenomenelor catastrofale se înregistrează o înlocuire de lungă durată a
ecosistemelor deoarece dinamica relaţiilor interspecifice dintr-o biocenoză duce la transformări
structurale.
Înlocuirea speciilor care edifică o biocenoză în conexiune cu transformarea condiţiilor de
existenţă în timp se numeşte succesiune.
Cauzele succesiunii nu rezultă în primul rând din dinamica endogenă a biocenozei, succesiunea
fiind declanşată de forţe exogene. Procesele fundamentale de geneză şi evoluţie şi cele ale
decăderii structurale sunt supuse în primul rând mediului extern. Cel mai simplu exemplu de
succesiune în mediul terestru este colmatarea unei bălţi permanente trecând prin stadiul de mlaştină
şi culminând cu formarea unui ecosistem tipic terestru (pădure, pasune).
Geneza şi evoluţia ecosistemelor nu reprezintă o simplă succesiune de specii într-un biotop
neschimbat ci este un proces evolutiv în care organismele şi biotopul creează prin interacţiiuni
structuri ecologice noi. Conceptul de ecogeneză se referă la generarea unui nou sistem de
interrelaţii între organisme şi mediu, interacţiuni în urma căreia apar părţi structurale noi şi în final
ecosisteme noi.

66
 Ca proces global, succesiunea cuprinde succesiunea vegetaţiei, a faunei, procesul de formare
şi modificare a solului şi în timp mai îndelungat geomorfogeneza. Esenţa succesiunii este
generarea de structuri ecologice noi. Succesiunea primară reprezintă dezvoltarea unei biocenoze
de la colonizarea spaţiului abiotic şi până la stabilizarea acestuia. Acest fenomen se realizează în
mai multe etape :
1. denudare – constă în dispariţia ecosistemului anterior
2. pionieratul – constă în instalarea speciilor pioniere care sunt specii vegetale ce rezistă în
condiţii de pesim
3. colonizarea – instalarea a speciilor vegetale şi instalarea primelor specii animale
4. competiţia interspecifică – se stabilesc relaţii de durată între speciile componente, eventual
sunt eliminate unele specii care au colonizat biotopul
5. reacţia biocenotică – prin care se ajunge la compoziţia stabila a biocenozei în ceea ce
priveşte fondul de specii şi relaţiile dintre acestea
6. stabilizare (stadiul de maturitate, climax) – echilibru ecologic perfect (pe o perioadă de
timp)
Prcurgerea acestor etape se numeste serie. După natura terenului iniţial pe care s-a desfăşurat
succesiunea există două tipuri de serii :
o xeroserii – reprezinta colonizarea şi dezvoltarea unui ecosistem pe un spaţiu abiotic
arid până la ajungerea în stadiul de ecosistem tipic terestru (pădure, păşune)
o hidroserii – colonizat un biotop umed (balta) şi se ajunge la un ecosistem de tip
terestru

Teoria clasică a succesiunilor primare

A fost formulată de Clements, care afirma că există 6 stadii în succesiunea primară. Conform
acestei teorii are loc o succesiune logică bazată pe necesitatea obiectivă a stadiilor asigurate prin
mecanismele interne ale dinamicii biocenotice. Fiecare fond de vegetaţie, fiecare stadiu de
vegetaţie generează prin efectul asupra solului premisele înlocuirii sale de către un alt fond de
vegetaţie. În această succesiune compoziţia stadiilor se succede după aproximativ aceeaşi ordine
în care sunt clasificate plantele din punct de vedere taxonomic. Aceasta deoarece plantele
superioare nu pot acţiona ca pionieri pe un sol lipsit de vegetatie. Asemenea acţiune poate fi
realizată numai de către plantele inferioare care în timp sunt înlocuite de alte comunităţi de plante.
La baza acestei teorii clasice a succesiunii se află istoria naturală a reîmpaduririi desfăşurată
pe insula Krakatau unde a avut loc în 1883 o erupţie vulcanică de mare amploare, care a distrus
întreaga vegetaţie. Ca pionieri ai vieţii s-au dezvoltat pe lava solidificată algele verzi unicelulare.

67
Lor le-a urmat un stadiu de briofite, pteridofite (ferigi), ulterior acestora au apărut şi s-au instalat
angiospermele. După acest model s-a tras concluzia că plantele inferioare, algele şi ferigile apar
întotdeauna înaintea plantelor cu flori.
Există însă şi exceptii, de exemplu în zona vulcanilor Ruwenzori s-a observat ca pe pereţii de
sticlă şi în crăpăturile acestora se pot instala în afară de alge şi briofite şi unele plante vasculare.
În zonele periglaciare din masive muntoase ale Europei, germinează şi constituie vegetaţie
pionieră seminţe de Saxifraga, Pinus mugo, etc. Pe terenurile abiotice de origine vulcanică din
Japonia nu s-au întâlnit stadiile succesiunii primare descirse în cadrul insulei Krakatau, ci doar o
tendinţă generală de dezvoltare a covorului vegetal de la unul sărac în specii la unul bogat în specii.
În acest caz s-a constatat chiar şi instalarea unor specii lemnoase în primele faze de colonizare.
În ceea ce priveste apariţia speciilor animale pe insula Krakatau s-a constatat că unele au apărut
foarte repede după instalarea vegetaţiei. Una dintre primele specii a fost un şarpe piton care a
ajuns pe insula prin înot. La 1 an după eruptie au apărut primele Colembole, Coleoptere apoi
Dipterele. Ele au atras păsările ihtiofage care au început să găsească hrana.
Pe marginea calotei de gheaţă din Antarctica, s-a constatat că formele de viaţă care persistă cel
mai mult nu sunt plantele ci insectele colembole. Acestea au fost găsite şi pe conuri vulcanice.
După Clements în succesiunea primară întâmplarea are un rol major dar numai în faza de
pionierat, deoarece sporii, seminţele şi microfauna ajung în mod neselectiv fiind purtaţi fie de vânt
fie de curenţii oceanici. Instalarea acestora e supusă acţiunii selecţiei naturale realizate de factorii
fizici ai mediului care transformă fenomenele aleatoare într-un proces selectiv ordonat. Mediul
fizic selectionează speciile imigrante păstrând doar acele forme de viaţă care sunt compatibile cu
noile condiţii. În stadiul de colonizare “imigranţii admişi” invadează biotopul, moment în care
rolul întâmplării e stopat. În continuare biocenoza se dezvoltă prin interacţiuni între specii
devenind determinate de factori biotici. Această teorie e întemeiată pe generalizare, deducţii logice
şi predicţii asupra evoluţiei ulterioare a biocenozei.
Teoria nu ţine seama de faptul că biocenoza evoluează prin strategii de adaptare a speciilor în
raport cu condiţiile de mediu care sunt în permanenţă supuse fluctuaţiilor. Înlocuirea unui stadiu
de vegetaţie cu altul, nu e o consecinţă a unei legi naturale care predetermină evoluţia ci a
interacţiunilor dintre componentele biogene şi abiogene.
Teoria modernă
Teoria clasică se întemeiază pe istoria reîmpăduririi unei insule tropicale unde viaţa a fost
distrusă printr-o erupţie vulcanică puternică. Fenomene de vulcanism se întâlnesc şi în insule
situate în alte zone decât cele tropicale. Succesiunea primară se poate desfăşura şi pe dune de nisip
aflate în interiorul continentelor şi fără intervenţia unor factori catastrofali. În aceste situaţii nu s-

68
a observat o suscesiune logică a unor stadii de vegetaţie prin altele anume ci doar o imigraţie
întâmplătoare şi permanentă. Din acest motiv teoria modernă priveşte succesiunea primară ca pe
un proces probabilistic.
Ca model pentru descrierea ei a fost utilizată istoria naturală a formării biocenozelor de pe
insula Surtsey apărută în 1963 în apropierea Islandei. Insula s-a format ca un bloc abiotic de stâncă.
Asimilarea acestui spaţiu de către biosferă a început printr-o colonizare microbiologică şi a parcurs
3 etape :
1. etapa preecogenetică
2. etapa biotopurilor de pionierat
3. etapa de ecogeneză difuză
Printr-un plancton aerian a ajuns pe insula, când încă pe suprafaţa acestor condiţii de mediu
erau neprielnice, datorită temperaturilor înalte a gazelor toxice emanate din roci şi a lipsei de apă
lichidă. În primul an de existenţă a insulei bacteriile şi algele unicelulare au întemeiat oaze de
ecogeneză = puncte în care există viaţă pe suprafaţa abiotica a insulei. Cu timpul în aceste puncte
s-au produs condiţii pentru germinarea seminţelor plantelor superioare. Imigrarea organismelor pe
insulă s-a produs în mod succesiv în mai multe unde datorita faptului ca în multe zone ale insulei
speciile pioniere au fost repede spălate de valuri. Cu toate acestea în 1968 s-au identificat primele
plante cu flori. În acest caz briofitele au apărut mai târziu decât angiospermele. Dintre organismele
animale primele apărute pe insulă au fost artropodele. În 1970 exista pe insulă o floră stabilă
alcatuită din 7specii vegetale şi o faună formată din 158 specii de artropode majoritatea diptere.
O parte au ajuns în mod activ pe insulă, altele au fost purtate de curenţi de aer. Imigraţia s-a
desfăşurat foarte rapid, în schimb colonizarea s-a produs foarte lent, deoarece la latitudinile nordice
speciile lemnoase se dezvoltă mult mai încet decât în zona tropicală.
În insula Krakatau după 50 de ani există deja o pădure care după 20 de ani s-a extins până
aproape de gura craterului. În zonele nordice ale Europei dar şi în multe zone tropicale asimilarea
unor insule nouformate de catre biosferă se desfăşoară ca un proces probabilistic. Astfel se explică
distribuţia uneori stranie a unor specii vegetale în insule situate la mică distanţă una de alta. În
unele insule datorită întâmplării ajung unele specii de plante iar pe alte insule nu ajung. Popularea
probabilistică se realizează şi datorită faptului că insectele şi alte specii animale zburătoare pot
depăşi frontiera dintre mare şi uscat prin zbor activ, asigurând susţinerea imigraţiilor pentru
cucerirea de noi suprafeţe.
Cele două teorii ale succesiunii primare, deşi sunt antagoniste şi par incompatibile,
contradicţiile ilustrate de ele pot fi depăşite. Interacţiunile permanente între evenimentele
întâmplătoare conduc de regulă la dezvoltarea biocenozelor după o tendinţă bine stabilită.

69
Succesiuni secundare
Spre deosebire de cele primare apar permanent şi peste tot în biosferă. Majoritatea
ecosistemelor sunt cuprinse permanent într-un proces de succesiune. Pentru declanşarea acestora
nu e nevoie de existenţa unui spaţiu abiotic ci doar de acţiunea unor forţe perturbatoare obişnuite :
incendii sau modificări de salinitate a apei.
În unele situaţii succesiunile sunt exprimate doar prin modificări cantitative ale elementelor
structurale, în fluctuaţia numărului de specii şi de indivizi din structurile biocenozei.
Succesiunile reprezintă însă modificări de durată conducând în general la modificarea ordinii
biocenotice şi în final la înlocuirea unei biocenoze cu alta pe acelaşi substrat. De exemplu
avansarea deşertului în zonele cu vegetaţie, aridizarea unor pajişti.
După forţa declanşatoare a succesiunilor se deosebesc succesiuni abiogene, biogene şi
tehnogene iar după suprafaţa pe care o cuprind – macro şi microsuccesiuni.

Succesiunile abiogene
Forţele fizice ale mediului determină adesea formarea de noi biocenoze pe rămăşiţele
substratului biotic vechi. Unele dintre aceste forţe acţionează catastrofal : erupţiile vulcanice,
cutremurele, incendiile, uraganele, iar altele acţionează în timp îndelungat : transformările
climatice.
Erupţiile vulcanice sunt urmate de emanaţii de gaze, ploi de cenuşă şi revărsări de lavă şi în
afara efectului de distrugere ele aduc noi combinaţii chimice la suprafaţa pământului. În unele
situaţii pot avea consecinţe negative asupra ecosistemelor care nu sunt direct afectate de
fenomenele vulcanice. De exemplu, ajungerea cenuşei vulcanice în ecosistemele de lacuri datorită
ploilor care spală această cenuşă se poate ajunge la eutrofizarea acestor lacuri.
Cutremurele cauzează alunecări de teren şi pot să declanşeze în regiunile cu activitate seismică
bogată catastrofe ecologice locale.
Incendiile naturale apar ca fenomene repetabile în diferite regiuni ale globului în special în
cele aride şi unde există vegetaţie de conifere. Pe lângă efectul distructiv, incendiile au rolul de a
accelera circuitul materiei prin mineralizarea substanţei organice conţinute în vegetaţie. Rezultatul
incendiilor e reducerea diversităţii vegetaţiei, invazia speciilor ierboase, care e urmatţ doar în timp
de vegetaţia lemnoasă. Fauna se reface rapid în cazul în care hrana e prezentă, deoarece majoritatea
animalelor nu sunt ucise de incendiu ci se refugiază în alte ecosisteme.
Uraganele pot să decidă desfăşurarea succesiunii pe arii întinse continentale şi chiar oceanice.
În recifii de corali îndulcirea puternică a apei oceanice duce la moartea coralierilor şi e provocată

70
de amestecul de ape şi precipitaţiile abundente ocazionată de uragane. În regiunile tropicale unde
uraganele sunt frecvente, acestea pot devasta porţiuni de păduri creeând luminişuri care sunt
invadate de specii pioniere.
Catastrofele naturale pot duce la formarea de tanatocenoze = aglomerări de cadavre extinse
ca suprafaţa. Se întâlnesc adesea pe malul mărilor după furtuni puternice, în urma cărora o serie
de organisme marine moarte sunt aruncate pe ţărm. Pe suprafaţa acestor tautocenoze se instalează
specii care se hrănesc pe seama cadavrelor şi găsesc adăpost aici.
Oscilaţiile factorilor fizico-chimici ai mediului, modificările climatice declanşează succesiuni
de durată foarte îndelungată în toate mediile de viaţă. De exemplu, în perioada miocena în Marea
Mediterană era o mare internă, nivelul apei era foarte scăzut datorită evaporării, marea fiind situată
într-o zonă de climat arid, ca urmare zone întinse ale fundului mării au fost dezgolite. Acest fapt a
permis extinderea speciilor caracteristice pentru savane din orientul apropiat spre vest până în
Spania. În perioada postglaciară datorită scăderii temperaturii, covorul vegetal din Europa şi Asia
a fost înlocuit, în locul stepelor aride s-au instalat păduri de foioase.
Transformările climatice nu conduc întotdeauna la înlocuirea biocenozelor în întregime, ci
doar la înlocuirea unor specii fără ca structura ecosistemului să se altereze. Începând cu mijlocul
secolului XIX climatul Europei Centrale şi de nord a dobândit un caracter oceanic. Acest fapt a
permis instalarea unor specii de păsări iubitoare de umiditate în peninsula scandinavică .
În lacuri modificările de regim hidrologic determină fluctuaţii ale cantităţii de hrană mineral şi
ca urmare o succesiune în cadrul fitoplanctonului.

Succesiunile biogene
Secvenţele de ecosisteme ce se succed pe acelaşi substrat cu condiţiile abiotice relativ
constante sunt cauzate mai ales de concurenţa interspecifică. De exemplu, dezvoltarea unei
turbării de la o simplă mlastină de turbă cu regim eutrof şi un brău de macrofite, la un tinov de tip
oligotrof în care vegetaţia principală e alcătuită din Sphagnum. În cursul unei astfel de succesiuni
se înlocuieşte şi fondul de faună apărând un şir întreg de combinaţii de specii aparţinând la diferite
grupe de animale care se succed în funcţie de natura biotopului, natura solului şi tipul de vegetaţie.
În biotopurile primare spectrul de forme biotice animale e foarte larg şi se restrânge treptat pe
măsura avansării succesiunii. De exemplu, recifii de coralieri sunt distruţi încet dar treptat de către
spongieri, polichete, bivalve, sipunculide şi ciripede. Biotopul format în urma distrugerii
coralierilor e colonizat cu alge, macrofite marine şi unele specii de coralieri nerecifali.

71
 Desfăşurarea succesiunii biogene depinde de capacitatea plantelor şi animalelor de a invada
suprafeţe deja ocupate de alte vieţuitoare, de a-i izgoni pe aceştia şi de a asimila în acest fel
biotopul.
Colonizarea se desfăşoară probabilistic deoarece condiţiile fluctuante de existenţă nu
favorizează structurarea logică, ordonată a biocenozei şi nu permite emiterea de predicţii asupra
fazelor următoare.
Rezultatul nu depinde numai de capacitatea competitivă a plantelor adulte ci şi de aceea a
seminţelor şi plantulelor. Astfel smirdarul caucazian introdus în Islanda s-a sălbăticit şi a început
să ocupe teritoriile ocupate de păduri de stejari datorită toleranţei sale faţă de factorul lumină a
capacităţii de a exploata resurse mai sărace datorită metabolismului redus şi datorită capacităţii de
a creşte suprafaţa foliară.
În cadrul succesiunilor în prima fază imigrarea unei specii poate să dea gres, dar după ce
numărul de inidvizi a atins o valoare critică urmează colonizarea . Cu acest prilej speciile autohtone
nu sunt neapărat aliminate dar se restrânge efectivul lor.
În cazul speciilor animale succesiunile biogene ale acestora nu au ca rezultat creşterea
numărului de specii în funcţie de timp, ci în funcţie de creşterea ariei ocupată de populaţia care
reprezintă baza lor trofică. Animalele ierbivore prin păşunare pot declanşa succesiuni secundare
ale plantelor datorită îmbogăţirii solului cu azot adus de excrementele acestora, sau acidifierea
solului şi dezradacinarea unor specii prin acţiunea mecanică a copitelor.

Succesiuni tehnogene
Acţiunile economice ale omului în mod special industrializarea provoacă succesiuni secundare
cât şi procese de ecogeneză. Încă din perioada paleolitică omul a provocat în nordul Europei
regresiunea fondului de ulmi hrănindu-şi animalele cu frunzele acestui copac şi folosindu-i
lemnele drept combustibil. În acea perioadă omul a declanşat succesiuni pirogenetice incendiind
suprafeţe de păduri în scopul de a elibera terenul pentru uz agricol.
Influenţele de lungă durată ale omului asupra naturii au drept rezultat transformarea lentă a
condiţiilor de existenţă ale animalelor şi declanşarea succesiunilor în care unele specii sunt
favorizate iar altele sunt dezavantajate.
Pe terenurile agricole abandonate se desfăşoară succesiuni, unele cu serii complete. În funcţie
de tipul de vegetaţie din imediata apropiere se poate ajunge la transformarea terenului respectiv în
pădure sau stepă.
Dintre nevertebrate sunt dominante în stadiile de pionierat colembolele şi larvele de diptere
care găsesc nişe ecologice potrivite în sistemul lacunar al solului. Bacteriile fixatoare de azot

72
atmosferic sunt inhibate de exometabolitii ierburilor şi tufelor ca urmare solul săraceşte în azot,
fapt care duce la eliminarea acelor specii care au nevoie pentru creştere de o concentraţie ridicată
de azot.
După defrişarea unei păduri prin procesul de succesiune se poate ajunge din nou la stadiul de
pădure prin imigrarea speciilor din pădurile vecine rămase intacte. Tăierea masiva a lemnului a
fost urmată de scăderea concentraţiei nutrienţilor şi a biomasei de artropode şi de creşterea
efectivului afidelor, a furnicilor şi reducerea volumului proceselor biogeochimice caracteristice
pădurii. După defrişare, concomitent cu succesiunea vegetaţiei se desfăşoară şi o succesiune a
nevertebratelor din sol şi de la suprafaţa acestuia, corelate cu modificările compoziţiei şi structurii
solului. Anumite specii de arbori care sunt în stare să exploateze resursele solului chiar şi în
condiţii schimbătoare formează pe terenurile defrişate stadiul de arboret premergător pădurii şi
care va fi înlocuit treptat de pădurea propriu-zisă.
Dispariţia biocenozelor e cauzată adesea de om. De exemplu, pe terenurile industriale
biocenozele sunt eliminate. O repopulare primară începe doar după ce activitatea industrială
încetează .
Deşeurile industriale pot să declanşeze succesiuni tehnogene. De exemplu, eutrofizarea
lacurilor datorită unui aport de substanţe chimice cu concentraţie mare în azot şi fosfor. În acest
proces în care o apa cu caracteristici oligotrofe se transformă în una eutrofă are lor o succesiune la
nivelul comunităţilor bentonice, trecându-se de la comunităţi de efemeroptere trichoptere la
comunităţi de chironomide, oligochete. Refacerea apelor naturale după o impurificare cu deşeuri
industriale se poate realiza prin imigrarea speciilor din ape nepoluate şi prin activitatea de
purificare desfăşurată de microorganismele acvatice.
Agricultura încearcă să dirijeze succesiunea pe terenurile agricole. Reacţia biocenozei faţă de
tratarea solului şi tratamentul cu pesticide depinde de proprietăţile fiziologice ale plantelor şi nu
este întotdeauna pozitivă. Încărcăturile solului cu substanţe organice duce la scăderea diversităţii
ecologice, la unilateralitatea în compoziţia faunei şi creşterea excesivă a efectivului unor specii.
De asemenea solurile intoxicate cu pesticide se transformă rapid în terenuri abiotice sau sărace în
specii. Refacerea unui teren agricol e încetinită prin lucrările de ameliorare a solului deoarece
îngrăşămintele stimulează capacitatea competitivă a buruienilor în dauna speciilor cultivate.
Reorganizări tehnogene ale peisajului cauzează succesiuni de lungă durată, fenomene foarte
vizibile în special în cazul construirii lacurilor de baraj şi a canalelor (care leagă râuri, mări)

Microsuccesiuni

73
 Se desfăşoară pe arii restrânse ale microbiotipurilor şi acestea nu pot modifica structura
biocenotică a ecosistemului. De exemplu, între speciile de ciuperci cu pălărie au loc permanent
microsuccesiuni ale fondului de artropode, dar acest fenomen provoacă modificări neînsemnate la
nivelul pădurii.
Moartea arborilor dintr-o pădure şi caderea lor pe sol determină apariţia unor luminişuri care
sunt invadate rapid de plantele ierboase sau tufişuri şi apoi arbori. Deşi aceste luminişuri sunt decât
cele determinate de doborâturile cauzate de furtuni, ele ocupă totuşi spaţii relativ mari raportat la
întreaga suprafaţă forestieră (până la 10%).
Unele microsuccesiuni pot fi ciclice. De exemplu, o sinuzie e înlocuită temporar de o alta,
prima reapărând la un moment dat. În microsuccesiunile ciclice fiecare sinuzie parcurge mai multe
etape, de la stadiul de pionierat până la decăderea ei.

Succesiuni experimentale
Se pune problema dacă succesiunea ecologică drept proces de lungă durată ar putea fi
reprodusă şi urmarită în condiţii de laborator. Experimente de acest tip au fost efectuate cu
microorganisme în condiţii de laborator şi cu nevertebrate în mediu natural. S-au amplasat panouri
sterile de lemn în diferite zone oceanice şi la diferite adâncimi. S-a constatat că popularea
panourilor cu nevertebrate s-a realizat cu atât mai repede cu cât acesta a fost amplasat mai aproape
de ecuator. După 12 luni aproape toate panourile au fost populate cu un număr identic de specii
indiferent de poziţia geografică în care se alfau ceea ce înseamnă că factorul limitativ pentru
colonizarea unei suprafeţe este concurenţa pentru specii. Drept consumator a panourilor s-a instalat
fauna de xilofage care prin consumarea substraturilor lemnoase a pus la dispoziţia altor
consumatori detritus organic. Dinamica acestor biocenoze e reglată de nevertebrate « călătoare ».

Concluzii
Ecogeneza şi succesiunea secundarp se desfăşoară după teoria clasică în sensul creşterii
globale a numărului de specii, a biomasei, a structurii şi diversităţii ecologice. Acest proces de
evoluţie de la simplu complex nu este unic şi atotcuprinzător deoarece nu toate compartimentele
şi componentele se desfăşoară în acelaşi ecosistem direcţionat cu aceeaşi viteză. În timpul
desfăşurării succesiunilor structura biochimică a ecosistemelor devine închisă şi stabilă.
Acumularea toxinelor în biotop poate împiedica imigraţia unor noi specii şi poate determina
faza de dezvoltare unilaterală.
Volumul ciclurilor biogeochimice se măreşte pe măsura desfăşurării succesiunii.

74
 Din punct de vedere energetic succesiunea constă dintr-un şir de procese ireversibile care
conduce către o stare staţionară. Biocenoza tinde să atingă starea de consum energetic minim,
entropia devine minimă şi constantă în timp, cantitatea de informaţie creşte la nivelul
ecosistemului nou format.
Succesiunile nu se pot interpreta complet pe baza acestor legităţi deoarece parametrii energetici
se modifică în sens nelinear : fluxul de energie devine tot mai intens cu fiecare stadiu al
succesiunii, dar în cadrul fiecărui stadiu, nivelul energetic scade la atingerea unui nivel stabil.

Conceptul de climax
Conform teoriei clasice a succesiunilor, ecosistemul fiind spre un stadiu final care se păstrează
timp îndelungat fără transformări esenţiale ; acest stadiu se numeşte comunitate finală sau stadiu
de climax şi se instalează atunci când vegetaţia este în concordanţă cu macroclima.
Instalarea climaxului e un fenomen rar întâlnit în prezent, mai ales în Europa unde datorită
defrişărilor produse de-a lungul a zeci de mii de ani s-au produs modificări profunde ale
ecosistemului. Comunităţi în stadiul de climax se găsesc răspândite insular în unele zone din estul
Europei, codrii seculari, zone întinse din Ucraina transcarpatică. În stadiul de climax tundre arctice,
taigaua Siberiană şi nordul Americii, păduri ecuatoriale marea lor majoritate şi recifii de corali.
În comunităţile vegetale stabile şi echilibrate, starea de climax se numeşte monoclimax sau
climax climatic şi se bazează pe armonizarea vegetaţiei cu macroclima . Cât timp compoziţia
speciilor vegetale corespunde cu clima, climaxul climatic se poate menţine. Adaptarea numai a
vegetaţiei la macroclima e insuficient pentru a permite explicarea durabilitătii biocenozei.
Vegetaţia trebuie să fie în concordanţă şi cu tipul de sol, motiv pentru care conceptul de
monoclimax se consideră a fi eronat. În opoziţia cu conceptul monoclimă s-a introdus noţiunea de
policlimax care exprimă corespondenţa vegetaţiei atât cu clima cât şi cu tipul de sol, însă nici aceşti
doi factori nu sunt suficienţi pentru aprecierea complexă a climaxului deoarece o biocenoză stabilă
e întemeiată pe conexiunile existente între specii de plante şi animale. Ca urmare, teoria
configuraţiei climaxului include şi organismele vii.
Conceptul ecologic de climax consideră adaptarea reciprocă a populaţiei vegetale şi animale
în cadrul fondului structural biocenotic din respectivul ecosistem. Climaxul se întemeiază pe
existenţa unor specii cu durată individuală de viaţă lungă şi este rezultatul optimizării structurii
ecosistemului.
Toate conceptele de mai sus referitoate la climax se întemeiază pe presupunerea că acesta
reprezintă o construcţie unitară ceea ce este fals. Nici o comunitate de durată nu prezintă în toate
subsistemele sale acelaşi grad de stabilitate, deoarece întotdeauna unele părţi sunt mature, în timp

75
ce altele sunt tinere. Chiar dacă există comunităţi stabile, ele la un moment dat degenerează
ajungându-se la delcanşarea unei succesiuni.
Un punct controversat al conceptului de climax este clasificarea speciilor în categorii de
pionieri şi respectiv specii edificatoare de climax ; aceasta deoarece s-a constatat că aceeaşi specie
poate să apară ca pionieră în unele sisteme şi ca edificatoare de climax în altele, ca de exemplu,
mesteacănul.
Alta controversăa a teoriei legatăa de convergenţta directăa de dezvoltare a diferitelor
biocenoze într-o arie geomorfologicăa şi climaticăa unitarăa unde ar trebui conform teoriei să se
formeze stadii similare de climax (nu se intamplă). În ecosistemele analoage se pot desfăşura
succesiuni asemănătoare reperabile în spaţiu şi timp, în timp ce în ecosistemele situate în condiţii
climatice asemănătoare s-au constatat situaţii de succesiuni divergente.

76
 Biomurile Terrei

Biomul reprezintă o regiune geografică întinsă formată dintr-un grup de ecosisteme, în care
factorul climatic are roul determinant. Variaţiile factorilor abiotici inflenţează tipul şi numărul de
specii dintr-un biom. După substratul pe care se află, biomii se împart în tereştrii şi acvatici.

Biomii tereştrii

1. Tundra
E localizată în imediata vecinătate a cercului polar şi echivalentul ei în sens altitudinal îl
reprezintă porţiunea aflată sub vârfurile înzăpezite ale munţilor.
Solul este un permafrost şi e în permanenţă îngheţat datorită temperaturilor scăzute. Stratul de
la suprafaţă se topeşte în perioada de vară. Datorită faptului că straturile profunde sunt îngheţate
apa nu pătrunde în adâncime în sol şi se formează numeroase bălţi, mlaştini sau pâraie.
Vegetaţia e scunda, formată predominant din graminee, licheni şi rogozuri, care sunt plante
dure şi rezistente la temperaturi scăzute. Dintre plantele lemnoase se întâlnesc specii de mesteceni
şi de conifere care au talie mică, ienupărul.
În timpul verii scurte, vegetaţia îşi realizează activitatea fotosintetică şi asigură alimentarea
lanţurilor trofice, în care consumatprii sunt reprezentaţi de numeroase specii de insecte, păsări
arctice şi unele mamifere, iepurii polari, vulpea polară, renii, etc.
Majoritatea păsărilor şi mamiferelor migrează în timpul iernii spre sud. Unele însă rămân în
tundră, fiind active şi iarna, la acestea culoarea penajului sau a blănii devine albă iarna.
Insectele supravieţuiesc prin ouă şi majoritatea vegetaţiei e anuală, ea supraviţuind prin
seminţe.

2. Taigaua
Se află la sud de tundră. E formată din pădure de conifere şi echivalentul altitudinal e etajul
pădurii de conifere. Stratul ierbos e bine dezvoltat deoarece pe sol ajunge relativ multă lumină,
iar vegetaţia caracteristică e formată din brad si molid preponderent.
Pe sol: muşchi şi licheni. Fauna: vertebrate – cerbi, urşi, vulpi, păsări, insecte. În această
zonă se retrag în timpul iernii speciile migratoare din tundră. Unele specii din taiga migrează
iarna spre sud.

3. Pădurile de foioase temperate

77
 Se găsesc la sud de taiga, în zona care alcătuieşte climatul temperat, iar pe altitudine
corespunde cu etajul pădurilor de foioase. Condiţiile de climă sunt mai blânde, cantitatea de apă
disponibilă în stare lichidă e mai mare, ceea ce permite creşterea speciilor de foioase care în
perioada de iarnă când apa în stare lichidă se găseşte în cantitate mult mai mică, îşi încetează
activitatea de vegetaţie prin pierderea frunzelor. Principalele speciiŞ arţarul, fagul şi stejarul. Sunt
multe specii arbustive, ferigi, plante ierboase.
Consumatorii primari cei mai importanţi sunt insectele fitofage, acestea fiind consumate de
păsările insectivore. În timpul iernii unele vertebrate hibernează, altele migrează spre sud. Speciile
care rămân active: veveriţele şi şoarecii, consumă rezervele pe care le-au acumulat: seminţe şi
fructe.

4. Pădurea ecuatorială (tropicală umedă)

Se găseşte în jurul ecuatorului de nord şi sud, în bazinul Amazonului, în Africa, în estul Indiei
şi în extremitatea sudică a Floridei. Temperatura medie anuală e ridicată şi variaţiile termice zilnice
şi cele sezoniere sunt mici. Precipitaţiile sunt abundente şi egal distribuite pe tot parcursul anului.
Acşti factori duc la dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante.
Arborii pot avea frunze căzătoare sau sempervirescente. Se diferenţiază în cursul anului un
anotimp ceva mai secetos care corespunde cu iarna în zona temperată.
Datorită vegetaţiei bogate, pe solul pădurii ajunge o cantitate foarte mică de lumină. Solul e
sărac în substanţe minerale deoarece ploile frecvente spală aceste săruri. Majoritatea activităţii
plantelor şi animalelor se desfăşoară deasupra solului la diferite nivele ale coronamentului.
Pe suprafaţa arborilor se fixează o serie de plante epifite: orhidee, ferigi, bromeliacee, muşchi
şi care absorb apa care se scuge pe trunchiul arborilor şi au rădăcini aeriene cu care pot absorbi si
apa din atmosferă. Multe plante au frunze concave şi reţin apa ca într-un recipient.
Animalele trăiesc în coronament, multe dintre ele nu coboară niciodată pe sol. Diversitatea
faunei e foarte mare datorită bogăţiei şi diversităţii hranei.

5. Stepele
Beneficiază de o cantitate relativ mică de apă, comparativ cu cea care se întâlneşte în biomii
forestieri. Această cantitate e suficientă pentru a permite dezvoltarea plantelor ierboase. Zona de
stepă reprezintă zone agricole majore unde se cultivă în special cereale.
În stepele rămase în stare naturală se întâlnesc o serie de mamifere mari care trăiesc în turme
şi sunt ierbivore, iepuri şi carnivore: vulpi, câini de preerie, lei, hiene. În Australia majoritatea

78
ierbivorilor sunt cangurii. Africa: zebre, antilope. Europa, America de Nord majoritatea sunt
cultivate.

6. Deşerturi
În regiunile deşertice cantitatea de precipitaţii e foarte mică adica sub 25mm/m2/an şi sunt
distribuite foarte inegal în cursul anului. În timpul zilei temperatura creşte foarte mult (peste 50C)
iar noaptea temperatura scade pana la 0C sau chiar mai jos.
Vegetaţia e săracă, formată din tufe care în timpul perioadelor secetoase îşi pierd frunzele
pentru a preveni uscarea plantei. Cactuşii au rădăcini cu care absorb apa din sol şi au ţesuturi
acvifere foarte dezvoltate.
Animalele din deşert sunt active în special noaptea pentru a evita supraîncălzirea. Acestea au
adaptări pentru a fi cât mai puţin în contact cu nisipul fierbinte pe o suprafaţă cât mai mică. Multe
specii au adaptări pentru a colecta apa din condens.

7. Biomii montani
Datorită faptului că temperatura aerului scade pe măsura creşterii altitudinii biomii montani sunt
stratificaţi în funcţie de specificul climatic al fiecărui etaj altitudinal. Datorită acestui fapt, urcând
pe un munte se traversează de la bază spre vârf etajul pădurii de foioase, pădurea de conifere, etajul
pajiştilor alpine, etajul zăpezilor veşnice.

Biomii acvatici

Spre deosebire de cei tereştrii oferă un mediu cu parametrii relativ mai stabili. Acest fapt
se datorează datorită apei care pe de o parte nu mai reprezintă un factor limitant ca şi în mediul
terestru şi nu prezintă variaţii termice atât de ample cum sunt cele întâlnite în mediul terestru.
Biomii acvatici cuprind ape interioare, marine şi estuarele. Estuarul este practic un biom
hibrid format la gura de vărsare a unui râu sau fluviu în mare. Orice biom acvatic conţine
organisme care sunt stratificate pe verticalî astfel:
- organisme planctonice: în masa apei şi sunt compuse din fitoplancton care cuprinde algele
fotosintetizante şi zooplancton alcătuite din animale mărunte consumatoare de
fitoplancton. Organismele planctonice sunt situate în general în acea zonă a mediului marin
unde pătrunde radiaţia solară.
- Nectonul: organisme animale care înnoată activ în masa apei

79
 - Bentonul: totalitatea organismelor care sunt ataşate de substrat: libere, concrescute, sapă
în substrat.

1. Biomul marin

Zona neritică se subîmparte în zona mareelor care în timpul fluxului este acoperită cu apă iar
în timpul refluxului este pe uscat. În imediata vecinătate a zonei mareelor se află zona sublitorală
care rămâne permanent acoperită de ape. Organismele din zona mareelor sunt adaptate pentru
variaţiile conditţiilor de mediu determinate de existenţa fluxului şi refluxului. Aceasta constă în
oscilaţii termice mari, existenţa pericolului deshidratării cât şi existenţa unei cantităţi mici de
hrană. În timpul refluxului organismele din această zonă sunt expuse acţiunii prădătoilor tereştrii,
iar în timpul fluxului sunt atacaţi de prădătorii marini. În acest biotop cresc în special echinoderme,
cnidari, crabi, bivlave, gasteropode, puietul de peşte. În cazul în care substratul este nisipos sau
mâlos curenţii determinaţi de mişcarea continuă a apei ridică sedimentul şi modifică în permanenţă
aspectul substratului. Datorită acestui fapt vegetaţia fixată colonizează mai greu substratul iar
dintre organismele animale se întâlnesc cu frecventă mai mare crabi, viermi, izopode, amfipode.
Marea deschisă este alcătuită din două componente: biomul pelagic care cuprinde masa
apei oceanice şi biomul bentic care cuprinde suprafaţa fundului oceanului.
Biomul pelagic. În acest caz se întâlnesc recifii de corali. Stratul superior în care pătrunde
lumina alcătuieşte zona fotică şi se întinde până la adâncimea de 200-250m (depinde de tulburarea
apei şi cât e de populată de fitoplacton). În zona fotică pătrunderea luminii determină dezvoltarea
fitoplactonului care e consumat de zooplancton care reprezintă hrana pentru organismele mai mari.
În zona tropicală planctonul e mai puţin dens faţă de zonele aflate la latitudini mai mari şi
unde temperatura straturilor superficiale e mai mică. În aceste zone straturile superficiale de apă
conţin o cantitate mai mare de oxigen deoarece solubilitatea oxigenului în apă este invers
proporţională cu temperatura.. În plus cantitatea de substanţe minerale e mai mare în apele reci
deoarece straturile superficiale reci devin mai dense decât cele profunde, coboară spre adâncime
împingând straturile mai profunde spre suprafaţă şi antrenând odată cu acestea şi nutrienţii. Acest
fenomen se numeşte upwelling. Din acest motiv în apele unde apare acest fenomen de upwelling
intensitatea producţiei e foarte mare.
Zona afotică e alcătuită din straturi în care nu pătrunde lumina din acest motiv organismele
fotosintetizante lipsesc. Sunt prezente organismele detritivore, necrofage, carnivore care se
hrănesc în principal cu cadavrele sedimentate pe substrat.

80
 Biomul bentic. Localizat pe substrat, se întinde pe toată suprafaţa fundului oceanic şi atinge
diferite adâncimi. Substratul e alcătuit din roci şi detritus organic. Această zonă e populată în
special cu bacterii descompunătoare şi apoi în funcţie de adâncime şi cu alte organisme
nevertebrate sau vertebrate.

2. Biomul estuarelor

Se situează la vărsarea fluviilor în mare şi se caracterizează prin faptul că salinitatea apei e

intermediară între cea a fluviului şi cea a mării. Organismele din această zonă trebuie să se
adapteze acestor schimbări de salinitate. Zonele de estuar sunt foarte productive datorită
nutrienţilor aduşi de apa râurilor. O producţie foarte mare e dată de comunitatea de artropode,
precum şi de multe tipuri de peşti marini care îşi petrec stadiile tinere din viaţă în zona estuarelor.
Fitoplanctonul realizează producţie primară alăturie de macrofite şi algele perifitice (trăiesc pe
alte plante). Detritusul organic, acumulat în cantitate mare în substrat asigură hrană pentru viermi,
crebi, gasteropode şi a unor specii de peşti iar detritusul în suspensie e consumat de bivalve şi
ciripede. Zonele de estuar reprezintă loc de hrănire şi pentru numeroase păsări terestre.

3. Biomurile de apă dulce

Includ ape curgătoare şi stătătoare.

Apele curgătoare, pârâuri şi râuri. Apa rapida a pârâurilor conţine o cantitate foarte mică de
plancton. Organismele vegetale în acest mediu se ataşează de substrat pentru a putea supravieţui.
Organismele animale au de asemenea adaptări pentru a se putea menţine contra curentului de apă.
În zonele joase unde apa curge mai lent (colinară, şes) sedimentele purtate de apă sunt depuse
formându-se depozite de detritus. Din acesta se hrănesc o serie de animale bentonice care se
instalează în special în zonele ferite de curentul principal. Populaţia de peşti e mai diversificată în
acele zone şi specializată pentru a se hrăni cu diferite categorii de organisme. În zonele situate în
apropierea vărsării râurilor în mare se pot dezvolta zone mlăştinoase. Salinitatea e variabilă şi apar
habitate care oferă condiţii de viaţă păsărilor limicole. Peştii găsesc condiţii de reproducere.
Apa din râuri e utilizată şi de om în scopuri casnice, industriale, irigaţii, etc. Datorită acestor
procese realizează şi poluarea apei.
Apele stătătoare. În funcţie de extinderea lor ca suprafaţă şi adâncime se grupează în două
categorii: bălţi (în general mai mici ca suprafaţă, mai puţin adânci, permanente sau temporare, şi

81
lacuri, în general cu suprafaţă mare, obligatoriu mai adânci şi zone unde lumina solară pătrunde în
cantitate foarte mică sau deloc.
Lacurile se clasifică în funcţie de cantitatea de nutrienţi disponibili în oligotrofe, care au
cantitate mică de nutrienţi şi eutrofe, care au cantitare mare de nutrienţi, şi ca urmare fitoplanctonul
este foarte dezvoltat. O a treia categorie sunt lacurile distrofe care fie sunt poluate, fie au anumite
caracteristici care sunt limitnate pentru dezvoltarea vieţii (aciditate sau salinitate foarte mare).
În lacuri şi bălţi producătorii cei mai importanţi sunt algele iar consumatorii
zooplanctonul, peşti, amfibieni, reptile. În lacurile adânci oxigenul difuzează de la suprafată spre
adâncime odată cu curenţii verticali. Amestecul de ape se produce toamna şi primăvara când
straturile reci de la suprafaţă se scufundă în adâncime şi sunt înlocuite de straturile profunde care
urcă la suprafaţă. Datorită aceste circulaţii a apei, oxigenul ajunge în straturile profunde.

82
 Ecosisteme antropizate

În istoria dezvoltării odată cu creşterea cerinţelor de trai mai bun nu s-a mai putut limita la
resurse oferite de natură. Datorită acestui fapt omul a început să facă o serie de amenajări menite
să-i asigure într-o primă etapă necesitatea de hrană şi îmbrăcămintea. Ulterior pe măsura
dezvoltării civilizaţiei gama de solicitări s-a diversificat iar ecosistemele amenajate au fost menite
să furnizeze materie primă pentru procesele industriale, spaţiu pentru desfăşurarea activităţilor
cotidiene, spaţii pentru recreerii.
Ecosistemele amenajate sunt dependente de om din punct de vedere structural şi
organizatoric, totuşi ele prezintă diferenţe nete faţă de ecosistemele naturale. Acest fapt este datorat
caracteristicii preluării de către om din natură a elementelor din sisteme biologice sub forma unor
indivizi selecţionaţi pentru anumite scopuri. Această selecţie se poate realiza în mod voluntar în
cazul speciilor de plante şi animale utilizate de om şi are ca scop selectarea acelor genotipuri care
au potenţial crescut de producţie.
Odată cu selecţia voluntară sunt selectaţi în mod involuntar în cazul speciilor de plante şi
consumatorii speciilor respective mai ales în cazul speciilor vegetale, specii care rezistă la
mijloacele pe care omul le opune proliferării acestor consumatori.
Pin amenajarea unor ecosisteme omul imită natura deoarece reproduce modele ecologice
de acelaşi tip dar ameliorate după cerinţele sale. Din punct de vedere funcţional ecosistemele
amenajate se caracterizează prin simplitate organizatorică. Datorită acestui fapt instabilitatea e
ridicată şi o consecinţă a instabilităţii e creşterea costurilor pentru a controla nivelele trofice care
nu sunt direct exploatate (controlul buruienilor, bolilor, dăunătorilor)

Categorii de ecosisteme amenajate

1. Ecosisteme agrozootehnice
Rol major în asigurarea hranei omului. Se realizează în 3 variante: culturi agricole, sisteme
zootehnice, sisteme pisciculturale. Dintre aceste categorii cele mai evoluate, mai îndepărtate de
modelul natural din punct de vedere structural şi funcţional sunt sistemele zootehnice de tip
industrial (ferme).

2. Ecosisteme silviculturale (păduri plantate)

Se recunosc după structura echivalentă echienă (toţi arborii au aceeaşi vârstă) şi simplitatea
compoziţiei speciilor (stejar, carpen). Au fost realizate în principal pentru a obţine materii prime

83
lemnoase utilizate în industrie dar şi în scop de protecţie a solului (eroziune) sau scop recreativ.
Ecosistemele silvice sunt cele mai apropiate de cele naturale prin faptul că trebuie să se adapteze
condiţiilor pedoclimatice ale zonei şi plus datorită faptului că sunt rapid invadate de flora şi fauna
spontană din zonă.

3. Ecosisteme legate de aşezările umane

Au apărut odată cu aglomerarea populaţiei umane în spaţii mici. O aşezare umană cu un număr
mic de locuitori şi cu influenţe intermitente asupra mediului nu se individualizează ca sisteme
ecologice numai aşezările de tip urban sau cele rurale de întindere mare care implică preluarea
unei suprafeţe mari de spaţii din natură care concentrează un consum ridicat de apă şi hrană şi care
modifică specificul peisajului prin construcţii duce la individualizarea unui sistem ecologic
specific.
În astfel de aşezări se individualizează cel puţin două categorii de subsisteme: construcţiile
si depozitele alimentare. La acestea se pot adăuga şi sistemele parc sau grădină. Construcţiile în
special cele cu destinaţie de locuinţe selectează anumite specii animale microbiene şi fungice de
tip sinantrop (trăieşte în vecinătatea omului) care se caracterizează prin euribioză, prolificitate
crescută, largă repartiţie geografică: gândacii de bucătărie, furnicile, muşte, ţânţari, ploşniţe,
mucegaiul, acarieni, germeni patogeni.
Depozitele alimentare (silozuri, magazine). Pot să fie incluse în suprafaţa aşezării sau la
exteriorul acesteia şi oferă o bază trofică pentru o serie întreagă de organisme care alcătuiesc
comunităţi specifice (şoareci, gândaci).
Dintre ecosistemele amenajate primele au apărut cele agrozootehnice. Acestea au fost
urmate de aşezările umane ca o consecinţă a modului de viaţă sedentar cât şi datorită necesităţii
grupării în comunităţi stabile. Mai târziu ecosistemele silviculturale artificiale ulterior defrişării
masive în scopul utilizării lemnului pentru construcţii, combustibil sau ca urmare a defrişărilor
pentru a genera terenuri agricole.
Recent omul a imaginat un alt tip de ecosistem amenajat care s-a concretizat prin sisteme
realizate în interiorul staţiilor orbitale şi a rachetelor menite să asigure supravieţuirea în condiţii
izolate.

Caracteristicile ecologice ale ecosistemelor amenajate

Ecosistemele amenajate diferă în ceea ce priveşte nivelul trofic care urmează a fi exploatat
în urma amenajării.

84
 1. Ecosisteme amenajate în scopul exploatării producătorilor primari
Cuprinde culturi agricole, ecosisteme silviculturale, depozitele alimentare. Producătorii
primari de interes economic sunt supuşi presiunii demografice şi concurenţei din parte unor plante
spontane de tipul buruienilor. Mediul de cultură agricol fiind îmbunătăţit cu fosfaţi şi azotaţi
creează un teren favorabil pe lângă dezvoltării plantelor de cultură şi dezvoltării buruienilor. La
acestea se adaugă efectul negativ al consumatorilor primari care în agricultură sunt numiţi
dăunători. Aceştia consumă părţi din corpul vegetativ al plantelor, plantele de cultură sunt supuse
acţiunii paraziţilor care sunt de natură virală, microbiană, vegetală sau animală.
Datorită acţiunii sumate a acestor factori pentru a obţine producţie omul trebuie să acţioneze
atât în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de cultură cât şi în vederea protecţiei fitosanitare.
Odată cu selectarea plantelor cu productivitate mare şi calităţi atractive s-au pierdut cea mai
mare parte a capacităţii fizice şi chimice de apărare naturală. Acest efect e parţial combătut în
ultimul timp prin acţiunea de selectare paralelă a unor forme care se manifestă prin productivitate
mare şi rezistenţă sporită. Buruienile au gamă largă de adaptări care le permite să lupte cu succes
împotriva mijloacelor de combatere folosite de om. Ele se caracterizează prin prolificitate mare,
viteză de creştere sporită, vigurozitate, rezistenţă la erbicide, prezenţa mijloacelor chimice de
concurenţă.

2. Ecosisteme amenajate în scopul exploatării producătorilor secundari

Sunt zootehnice şi pisciculturale.

Prezintă o serie de caracteristici specifice. Datorită faptului că se află pe un nivel trofic superior
numărul de intervenţii biotice nefavorabile este redus, ca urmare mijloacele de protecţie ale
acestora vizează mai puţin controlul unor consumatori de tip răpitori în schimb sunt axate
împotriva agenţilor infecţioşi şi parazitari. Datorită faptului că în acest caz e necesară asigurarea
unei baze trofice adecvate speciile exploatate costurile investite de om pot să fie mai crescute, mai
ales în sistemele de tip industrial unde datorită spaţiului limitat şi lipsei luminii naturale pot apărea
o serie de boli metabolice şi cauzate de stres.
Faţă de factorii de reglaj din ecosistemele naturale în cele artificializate reglarea se face în
mod conştient şi îndeplineşte două funcţii: corecţia efectelor nefavorabile ale componentelor
naturale şi optimizarea producţiei de biomasă.
În concepţia clasică obţinerea produselor vegetale şi animale implică mijloace care sunt
contrare factorilor ecologici naturali din acest motiv se realizează o risipă energetică pentru
obţinerea producţiei, iar cercetările moderne se axează pe o altă abordare în acest sens: combaterea

85
integrată a dăunătorilor (folosirea hiperparaziţilor) selectarea unor plante producătoare de erbicide
sau insecticide naturale, cultură alternativă.

Urbanizarea şi mediul

Orice aşezare umană, oricât de adaptată ar fi la mediu apare ca un element artificializat cu

o influenţă modificatoare asupra împrejurimilor pe o anumită suprafaţa chiar şi cel mai mic sat
cuprinde răspântii de drumuri, terenuri de utilitate comună (ogoare, islazuri, grădini) şi suprafeţe
de teren agricol. Oraşele în special centrele mari transformă peisajul mul mai intens decât aşezările
rurale.
Încă din secolul XIX Engels arată că centrele urbane distrug peisajul şi impurifică apele.
Tot după observaţiile sale cu toată că oraşul este o condiţie de bază producţiei industriale, fiecare
capitalist caută să părăsească marile oraşe pe care le-a creat ca o necesitate a modului de producţie
industrial. În 1976 un francez Bonnfous arată că oraşul e de două ori distrugător: îţi distruge propria
realitate din interior şi impurifică şi devorează cadrul natural din exterior.
Delimitarea satului de oraş nu s-a putut realiza timp îndelungat datorită lipsei unui criteriu
de clasificare. Unii considerau primordială structura externă sau aspectul aşezării considerând
oraşul ca fiind o aglomerare de case sau din punct de vedere al numărului de locuitori. Fondul
problemei în constituie însă rostul sau activitatea productivă care se desfăşoară în sat sau oraş. Sub
acest aspect în România criteriul de diferenţiere în oraş cel puţin jumătate din populaţia activă
trebuie să aibă ocupaţii neagricole şi să existe condiţii edilitare corespunzătoare. Diferenţa
esenţială o reprezintă atribuţiile economice şi socioculturale ce revin satului şi respectiv oraşului.
În acest sens, regula este că satul e predominant agricol asigurând hrana proprie şi a populaţiilor
oraşelor care au funcţie de producţie industrială şi comercială.
Oraşul transformă peisajul natural în mod radical datorită aglomerării populaţiei densităţii
aceste populaţii şi influenţelor exercitate în exteriorul perimetrului propriu şi creează în acest mod
un mediu propriu cu un grad înalt de artificializare care îndepărtează omul de natură.
Un factor important în dezvoltarea oraşelor îl reprezintă interferenţa căilor de transport,
fiecare mijloc de transport nou dintr-un oraş reprezentând un nou impuls pentru dezvoltare.
Zonele de aprovizionare pentru marile oraşe depăşeşte zona din apropiere şi mai ales pentru
materia primă folosită în scop industrial poate depăşi limitele ţării sau continentului. Chiar şi forţa
de muncă din marile oraşe e procurată din altă parte.
Datorită dezvoltării industriale, a termoficării şi circulaţiei numeroaselor vehicole s-a ajuns
la crearea noxelor orăşeneşti. Dintre acestea, importanţă mare o au noxele atmosferice care

86
formează smogul. Acesta conţine o serie de combinaţii chimice care determină scăderea rezistenţei
organismelor, îmbolnăviri ale sistemului respirator, boli ale sistemului nervos şi alte suferinţe
derivate din acestea. Smogul care pluteşte deasupra oraşelor formează un ecran care nu permite
traversarea razelor solare în totalitate creând aspectul luminii difuze. Smogul londonez (secolul
XIX) punctul culminant în 1952, când în 5 zile s-au înregistrat 4000 morţi datorită smogului.
În ultimele decenii marea majoritate a oraşelor mari (peste 1milion de locuitori) se
confruntă cu probleme create de smog. Dintre substanţele componente dioxidul de sulf care atacă
sistemul respirator împiedicând refacerea celulelor mucoasei respiratorii. Dioxidul de sulf provine
din arderea cărbunelui şi a păcurii.
O formă a smogului foarte dăunătoare în timpul verii este smogul fotochimic, acesta se
produce la temperaturi înalte (peste 30C) când azotul şi oxigenul din aer reacţionează formând
oxizi de azot care sub acţiunea razelor UV se combină cu hidrocarburi din aer şi dau compuşi
foarte nocivi pentru sănătatea umană.
Plumbul poate să provoace intoxicaţii, mercurul, azbestul care este foarte cancerigen.

87