0% found this document useful (0 votes)
Poveste de culcare
Download as doc, pdf, or txt
Download as doc, pdf, or txt
Download as doc, pdf, or txt
/ 2
„Bedtime Story” de George Macbeth spune o poveste care are loc în viitorul
apocaliptic și vorbește despre trecutul și dispariția umanității de pe planetă. Este
o satira să batem joc de natura distructivă și controlantă a oamenilor, dând
avertismentul că, dacă ne continuăm comportamentul nesăbuit și ne înșelăm pe
noi înșine, într-o zi va fi sfârșitul nostru.
În primul rând, titlul poeziei este deja o capcană pentru așteptările
cititorilor. O poveste de culcare este de obicei percepută ca o poveste simplă și
plăcută pentru copii, o poveste de aventură cu binele triumfând asupra celor răi.
Totuși, aici, poetul bate joc de ideea poveștilor de culcare parodiându-le forma.
Personajul descrie un incident în Congo între „Brigada Misiunii” și întâlnirea
acesteia cu „ultimul om”. Desigur, cititorii s-ar identifica cu acest om,
întrebându-se ce l-a determinat să fie ultimul din felul lui și dorind ca el să fie în
siguranță. Cu toate acestea, suntem forțați să călcăm în pielea soldaților în timp
ce aceștia îl vânează și în cele din urmă îl ucid. Poetul face acest lucru în mod
deliberat pentru a-și bate joc de finalurile fericite tradiționale din poveștile de
culcare, deoarece el crede că acestea nu există în viața reală – în realitate,
inocenții și „bunii” sunt adesea distruși de intrigi sau „răi”.
În al doilea rând, poetul folosește un ton faptic și aproape lipsit de emoții pe
tot parcursul poemului pentru a satiriza natura nesimțită a oamenilor. Personajul
povestește cum regina este informată că ultimul om a fost ucis de „un soldat
impetuos” și că a fost „pur întâmplător”, și cum, atunci când află această veste,
nu arată deloc tristețe sau emoție, și nici face vreun soldat sau persoana însuși.
Ei încearcă să caute oasele lui „pentru a fi sigilate în arhive în chihlimbar”, ceea
ce este pentru propria lor cercetare și câștig. Atitudinea indiferentă și
nepăsătoare pe care o adoptă cu toții față de moartea ultimului om bate joc de
răceala naturii umane – spre deosebire de personaj, suntem de fapt oameni
înșine, dar de multe ori acționăm rece și nesimțit față de ceilalți, gândindu-ne
doar la noi înșine.
În al treilea rând, poetul folosește un set dur de dicție și include câteva
imagini vizuale înfricoșătoare pentru a portretiza natura distructivă a oamenilor
și modul în care aceasta perturbă fluxul pașnic al naturii. Pentru început,
personajul vorbește despre modul în care oamenii din trecut au „dispus” niște
animale „ale căror nume (ei) abia le mai amintesc”, și explică cum războaiele
oamenilor au „stins” orașul. Atât „eliminat” cât și „stins” sunt cuvinte despre
deteriorare și ruinare, iar poetul le folosește în mod deliberat pentru a arăta cât
de aspru și crud au distrus lumea lumea. Apoi, personajul descrie procesul
soldaților de a-l urmări pe ultimul bărbat și, din nou, sunt folosite cuvinte cu
conotații dure și distructive. De exemplu, „fălcile tăie mostre prin scoarță” ale
soldaților și „dinții lor fini strălucesc”, iar imaginea de aici seamănă cu cea a
unui rechin fioros, care își devorează prada. Soldații sunt descriși ca având
„brațe bifurcate” și sunt „uriași ca trunchiuri aspre”, ceea ce oferă și imaginea
unui monstru gigantic. La sfârșitul poeziei, se spune că trupul ultimului om este
„măcinat de dinții termitelor, suflat de vânt”. Cuvântul „pământ” dă sensul de
demolare și duritate, în timp ce „suflat” dă sentimentul de a fi măturat și
abandonat, iar ambele cuvinte fac ca moartea ultimului om să pară mai
dureroasă și mai melancolică. Folosirea acestui set de dicție și imagini este
pentru a arăta natura crudă și neiertătoare a oamenilor și cum, datorită
egoismului și lipsei noastre de compasiune, am distrus armonia și pacea care s-a
găsit cândva în natură.
