EMPATIE, ORWELL ȘI REȚETA DOAMNEI SEARLE IAN BROWNE This paper forms part of a larger paper written in collaboration with Viorella Manolche, senior leturer at the Institute of Political Sciences and International Relations, at the Ion C Bratianu University in Bucharest, which should appear later this year. The jointly written paper will only appear in Romanian. This is the Romanian version of my half of the joint paper. I've put a copy of this paper in English on the site. There are many excellent studies of Orwell's thought available in English, but none that I know of in Romanian. However, I hope that there is something original in this paper in that it looks at how Adam Smith's conception of sympathy from The Theory of Moral Sentiments can help us understand how Orwell understood the relationship between morality and politics. The impeccable Romanian translation is by Ann Marie Browne, my wife, for whose support and assistance I am grateful beyond words. As always, I welcome comments and suggestions. Please feel free to contact me at ianbrowne1311@gmail.com Abstract: Orwell was a political writer who needed to see, touch, feel, smell and taste what he took to be reality, before it could affect him. Although Orwell had no interest in philosophy, his moral and political sensibility grew out of his direct experience of working class life. I suggest that this made a Orwell a more philosophical writer than he imagined himself to be, in that his moral and political attitudes arose from his moral sensibility, a combination of direct experience, sympathetic identification and moral understanding, as understood by the Scottish Enlightenment, and in particular, by Adam Smith. In this sense, sitting down beside the fire, having a relaxed conversation, drinking tea, and, above all, eating a slice Mrs Searle's cake were integral to the development of Orwell's political sense. Keywords: Orwell, empathy, sympathy, Adam Smith, socialism, The Road to Wigan Pier Orwell a fost un scriitor profund politic. Nu tot ceea ce a scris a fost despre politică, dar politica a influențat aproape toate scrierile sale. El însuși a declarat în „De ce scriu” că toate lucrările serioase pe care le-a elaborat după 1936 au fost împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic. Dar, în ciuda angajamentului său pro-socialist, abordarea politică a lui Orwell era anti-intelectuală. El a fost puțin interesat de teoria politicii, și deloc de filosofie. Felul în care a prezentat problemele politice ar putea fi numit, poate puțin nepotrivit dată fiind indiferența sa față de subiectele filosofice, empiric. Pentru Orwell, faptele vorbesc de la sine. Nu poți înțelege un lucru decât dacă l-ai experimentat, l-ai simțit pe pielea ta, cum se spune - și într-un mod oarecum naiv, scriitorul părea a crede că e destul să se confrunte cu o situație ca să o și descifreze. Pentru a înțelege lumea, el trebuia să vadă, să audă, să atingă, să miroasă și să guste această lume. Într-un pasaj des citat dintr-o scrisoare către Henry Miller, scrisă în august 1936, a spus „Am un fel de atitudine pragmatică, cu picioarele pe pământ, și întotdeauna mă simt neliniștit atunci când mă îndepărtez de lumea obișnuită, unde iarba este verde, pietrele grele etc”. Quoted in Ben Clarke, Orwell in Context - Communities, Myths, Values, Palgrave Macmillan, 2007, p. 126. Faptele, din păcate, nu vorbesc întotdeauna de la sine. Dar pentru Orwell, pentru care faptele vorbeau de la sine, chiar și datele experienței brute aveau însușiri politice. Felul în care oamenii trăiau, posibilitățile pe care aceștia le aveau, conștiința de sine și lucrurile în adevăr importante pentru ei - toate acestea erau fapte. Iar implicațiile politice ale acestor fapte erau intrinseci naturii lor. Dacă cercetai problema, le puteai vedea cu claritate. Era destul să observi în practică felul în care funcționa Imperiul Britanic pentru a realiza că acesta era, ca să folosim cuvintele autorului, „un jaf, o afacere necinstită"; și era destul să observi modul de viață al oamenilor obișnuiți pentru a înțelege că și capitalismul era „un jaf, o afacere necinstită”. Gerald Graff, „Orwell and the Class Racket” (Orwell și jaful de Clasă) - Salmagundi 70/7, spring- summer 1986. Ceea ce i-a oprit întotdeauna pe oameni să perceapă faptele așa cum erau în adevăr, cu toate implicațiile lor politice, a fost poziția pe care o aveau în sistemul de clasă sau în sistemul imperial britanic – acele prejudecăți de clasă și imperialiste care le-au modelat concepțiile despre lume, și i-au împiedicat să se confrunte cu realitatea brută. Când Orwell a demisionat, în 1927, din postul pe care îl ocupa în cadrul Poliției Imperiale a Indiei, el a renunțat, într-un fel, și la trecutul său. Încerca astfel să depășească prejudecățile ce îl împiedicaseră „să vadă lumea așa cum era”. În unele privințe, el și-a petrecut tot restul vieții în căutarea unui sentiment al apartenenței la un loc pe care ar fi putut să îl recunoască și să îl accepte; un loc ce i-ar fi permis să vadă cum stau lucrurile în realitate, și în același timp i-ar fi arătat cum ar trebui ele să fie. Cariera de scriitor a lui Orwell, după 1926, este povestea încercărilor sale de a descoperi acel sentiment de apartenență, bazându-se pe experimentarea directă a lumii așa cum este ea. A găsit aceasta într-o fuziune de anglicism și socialism. Acest argument este evident în lucrările lui Robert Colls, George Orwell, English Rebel, Oxford University Press, 2013, cărora acest eseu le este îndatorat. Când autorul a scris „Drumul spre Wigan Pier” toate conceptele sale despre noțiunea de anglicism, extrem de diferite unele de altele, erau legate de noțiunea de experiență. Pentru a fi englez și a înțelege ce înseamnă acest lucru, trebuia să experimentezi anglicismul ca fenomen trăit. Dar, cine erau cei a căror experiență definea acest anglicism? Erau oare exponenții nerăbdători ai modernității pe care Orwell îi critică violent în „Coming Up For Air - O gură de aer”, sau nostalgicii anglicismului desuet, încercând să recreeze o Anglie pre-modernă? Era vorba de experiența celor care au trăit în Nordul industrial sau în Sudul rural? Aparținea această experiență celor săraci, sau celor bogați? Orwell a fost foarte conștient de multiplele diferențe de clasă socială, precum și de oportunitățile și limitările care definesc apartenența la fiecare dintre acestea. El însuși se autopoziționa, cu atentă exactitate, în cel mai de jos strat al clasei de mijloc superioare. Și, cu toate că s-a îmbrăcat ca un vagabond în timp ce explora Anglia și a privit multe aspecte ale vieții din această țară cu ochii unui străin, de fapt nu a avut nici o experiență reală a vieții clasei muncitoare din mediul industrial. În ceea ce privește experiența diferențelor regionale, atât de caracteristice lumii engleze, Orwell nu știa aproape nimic despre nordul Angliei. Aproape sigur nu călcase niciodată pe acolo. Pentru Orwell, Anglia în general însemna Anglia rurală, Anglia „brândușelor și a șofranului , a sturzului, a cucului, a porumbarului, a broaștelor râioase împerechindu-se ... sau a unei perechi de iepuri alergându-se prin porumbul tânăr”. Acesta a fost Anglia experienței sale de viață. În partea de nord a Angliei, în ținuturile industriale, în Wigan și Sheffield, Orwell a descoperit o altă Anglie, ce îi rămăsese necunoscută până atunci. Considerase întotdeauna experiența ca esențială întru înțelegerea lumii; această călătorie i-a oferit o nouă și vastă gamă de experiențe. George Orwell, „Some Thoughts on the Common Toad” in The Collected Essays, Journalism And Letters Of George Orwell, Volume IV, In Front of Your Nose (Unele gânduri despre broscoiul obișnuit- colecție de eseuri, jurnalism și scrisori), 1945-1950, Edited by Sonia Orwell And Ian Angus, Secker & Warburg, London, 1968. Scriitorul a acceptat un comision de la editorul de stânga Victor Gollancz pentru a scrie o carte despre nordul Angliei. Aceasta a devenit „Drumul către Wigan Pier”. Trebuia să fie o carte despre eșecul capitalismului. Era perioada „foametei din anii 30”- o perioadă a șomajului în masă și sărăciei, larg răspândite în Nord. Zonele miniere, cum ar fi Wigan și Sheffield, au fost deosebit de grav lovite, cu unul din patru mineri în șomaj, și multe familii care trăiau din „ajutorul social” - asistență financiară furnizată de Comitetul de asistență publică și acordată la un nivel minim, abia suficient pentru a acoperi chiria și produsele alimentare. Scriitorul a sosit la Wigan la 11 februarie 1936 și a părăsit nordul Angliei la 30 martie. A petrecut câteva zile împreună cu sora sa, și în total doar 46 de zile cu minerii. Ar fi o greșeală să credem că Orwell a învățat multe despre clasa muncitoare în această perioadă. De fapt, a rămas în nordul Angliei pe o durată de timp echivalentă cu două concedii în Toscana pentru un turist din vremea noastră. Impresiile lui Orwell despre mediul înconjurător nu au fost pozitive. După ce a plecat din Wigan cu trenul spre Sheffield, el a scris „ai senzația că fumul și murdăria trebuie să se întindă peste tot, pentru totdeauna, și că nici o parte din suprafața pământului nu le poate scăpa ... o țară aglomerată, mică și murdară [unde] poluarea este de la sine înțeleasă”. George Orwell, The Road to Wigan Pier, (Drumul către Wigan Pier), Penguin, 1978, p. 17. Wigan, a continuat el, „părea o lume din care vegetația fusese alungată; nimic nu exista cu excepția fumului, șistului, gheții, noroiului, cenușii, și apei poluate. Dar, chiar și Wigan este frumos în comparație cu Sheffield. Sheffield, presupun, ar putea pretinde pe bună dreptate să fie numit cel mai urât oraș din Lumea Veche.” „Drumul către Wigan Pier” a fost structurat în două părți – prima, un raport al experiențelor sale în nordul Angliei; a doua, în care autorul reflecta asupra propriei înțelegeri a dogmelor socialismului și problemelor cu care acesta se confrunta în încercarea de a recruta noi adepți din clasa de mijloc. Cartea face parte din laboriosul proces prin care Orwell a încercat să găsească și să construiască acel sentiment de apartenență la un loc, ce i-ar fi permis să vadă lumea așa cum este - un proces care a durat tot restul vieții sale. Călătoria în Nord i-a oferit prilejul de a descoperi importanța pe care principiile socialismului, precum și apartenența la națiunea engleză, le aveau în viața sa. Aceste două lucruri, precum și nesfârșitele lor permutări și combinații, aveau să îl preocupe pentru tot restul vieții sale. In Nord, Orwell a descoperit o altă Anglie, una foarte departe de cea cu care fusese familiarizat. Nu semăna cu nimic din ceea ce cunoscuse până atunci, și urâțenia agresivă a unor orașe industriale precum Wigan „o lume din care până și vegetația fusese alungată; unde nimic nu exista cu excepția fumului, șistului, gheții, noroiului, cenușii, și apei poluate” Orwell, The Road to Wigan Pier, p. 18. era extrem de departe de lumea rural-idilică a „narciselor, sturzului și porumbarului...sau a unei perechi de iepuri alergându-se prin porumbul tânăr” Orwell, “Some Thoughts on the Common Toad” - un paradis al naturii, pe cât era posibil ca așa ceva să existe în Anglia acelor timpuri. Dar nu lumea rurală sau mediul natural l-au marcat pe autor. Oamenii au fost cei care l-au impresionat. Ei i-au sugerat că ar putea exista și un alt mod de a fi englez, de departe diferit de orice ar fi putut el experimenta până atunci. E posibil ca Orwell, în aparență cel mai puțin filosof dintre observatori, să nu-și fi dat seama că aceasta însemna mai mult decât empiricism aplicat. Pentru el, faptul că a putut vedea „cu propriii săi ochi” viața minerilor din nordul Angliei, coborând într-o mină de cărbune și simțind gustul de praf de cărbune pe limbă, a fost de importanță esențială; i-a permis să înțeleagă structura acestei societăți și să aprecieze ceea ce lipsea din ecuație. Ceea ce le lipsea acestor oameni era plata corectă pentru o muncă grea și periculoasă care le distrugea sănătatea, și un nivel de trai decent. Ceea ce aveau cu prisosință, în schimb, era sentimentul solidarității și al camaraderiei, dorința de a se ajuta reciproc și dorința de a încerca să trăiască respectând regulile moralei și decenței, atât cât le permiteau circumstanțele.  Comparaţi, de exemplu, această lume cu cea portretizată de Orwell în „Zile birmaneze”, care oferă cititorului o imagine critică asupra vieții morale şi intelectuale a claselor de mijloc, ce formau baza societății imperialiste. Pentru Orwell, asta era esența socialismului. Nu o mișcare ideologică, bazată pe doctrina marxistă sau pe orice altă doctrină. Nu – socialismul, pentru el, era acel sentiment instinctual ce te face să știi ce e bine și ce e drept. O familie formată din tată, mamă și trei copii încercând să supraviețuiască cu un ajutor social de 32 de șilingi pe săptămână - acest lucru nu putea fi nici bun, nici drept. Nu era cinstit. Le răpea dreptul la conveniențele uzuale ale vieții de zi cu zi. Dar clasa muncitoare împărtășea un sentiment de solidaritate socială și egalitate de șanse pe care Orwell nu îl găsise niciodată la clasa de mijloc. Loialitatea, sentimentele și valorile care formau însăși identitatea clasei muncitoare îi ofereau scriitorului șansa de a întrezări un mod de viață diferit, și poate un pic mai bun . În cuvintele lui Steven Ingle „Orwell a părut captivat de ceea ce el a considerat că reprezintă un sistem de idei înrădăcinate în egalitate și accentuând valorile creștine tradiționale ale decenței și dreptății... Aceste valori erau, în esență, pragmatice mai degrabă decât ideologice, și apărute în mod natural din cultura oamenilor muncii. Clasa muncitoare din Nord nu era impresionată de sisteme de idei, ci de sentimentul unei tovărășii egalitariste și al unui bun-simț comun.”  Steven Ingle, The Social and Political Thought of George Orwell - A reassessment, Routledge, 2006, p.57-8. Dar scriitorul nu a fost chiar atât de antifilosof pe cât dorea să pară. Dacă l-ar fi citit pe Adam Smith, cu siguranță ar fi recunoscut în operele acestuia din urmă bazele filosofiei sale morale, mai cu seamă în importanța pe care Smith o dădea empatiei - capacitatea de a pătrunde în viața emoțională a altora, și de a vedea lumea prin ochii lor: „[pre] cum nu putem avea nici o modalitate de a experimenta în mod direct ceea ce simt alți oameni, așa nici nu ne putem forma o idee despre felul în care ei sunt afectați; dar dacă încercăm să concepem ceea ce noi înșine am simți dacă am fi puși în acea situație ... teza mea afirmă că sentimentul nostru de empatie pentru suferința altora vine din faptul că, pe plan imaginativ, suntem capabili să ne punem în locul celui care suferă, astfel putând înțelege ce simte acesta, sau chiar resimți ceea ce simte el”  Adam Smith, The Theory of Moral Sentiments, Chapter 1, Sympathy (Teoria sentimentelor morale, capitolul 1, Simpatia), Penguin, 2010.. În nordul Angliei, Orwell, educat la Eton, aparținând clasei de mijloc superioare, ex-ofițer al Forțelor de Poliție Imperiale, scriitor, a descoperit că există și oameni care percep realitatea în mod foarte diferit de el. Abordarea lui „cu picioarele pe pământ”, dorința de a vedea viața prin ochii muncitorilor din Nord, de a auzi ceea ce ei auzeau, de a simți ceea ce ei simțeau, de a gusta ceea ce ei gustau i-a furnizat acea experiență directă ce i-a permis să dezvolte o empatie morală față de clasa muncitoare. În ciuda antipatiei sale pentru filosofie, această abordarea ar putea cu greu să fie mai Smithiană. Călătoria lui Orwell în Nord a fost un mod de experimentare directă a metodologiei lui Adam Smith de cultivare a sentimentelor și empatiei pentru a obține și dezvolta înțelegerea morală. Și această formă de empatie, percepută ca sentiment moral, a fost cea care l-a făcut să dorească să schimbe ordinea existentă a lucrurilor, sistemul capitalist ce refuza oamenilor obișnuiți dreptul la minima decență a vieții de fiecare zi. Socialismul său a provenit direct din abordarea pragmatică, „cu picioarele pe pământ”, a problemelor empatiei morale - și, așa cum Orwell însuși a recunoscut, aproape tot ce a scris după anul 1936 a fost scris întru apărarea socialismului. În Sheffield, autorul a locuit pentru trei zile la Gilbert și Kate Searle. Aducându-și aminte de el într-un articol apărut în ziarul local, The Sheffield Telegraph, pe 2 februarie 1990, Kate Searle a remarcat „bariera” pe care Orwell a trebuit să o treacă pentru a obține înțelegerea morală de tip empatic a anumitor situații, și dificultățile cu care se confrunta; „Era un om foarte vesel, foarte inteligent - a fost educat la Eton. Obișnuia să meargă cu soțul meu la o mulțime de întâlniri socialiste în oraș. Voia să vadă modul în care se trăia de ambele părți...Cred că a avut intenții bune în încercarea de a scrie despre clasa muncitoare, dar așa cum i-am spus și lui - trebuie să locuiești cu noi mai mult de o săptămână dacă vrei să afli cum stă treaba...”   http://www.chrishobbs.com/orwellsheffield1936.htm accesed on February 11th, 2017. Forma de egalitate socială în care Orwell credea a fost cea trăită de el în Spania, unde „mai presus de toate, a existat o credință în revoluție și în viitor, un sentiment că pătrunsesem dintr-o dată într-o eră de egalitate și libertate. Ființele umane încercau să se comporte ca ființe umane și nu ca rotițe în angrenajul mașinăriei capitaliste”  George Orwell, Homage to Catalonia, Penguin Classics, 2013, p.4.(Omagiu Cataloniei).; acolo unde, în armată, luptând împotriva fasciștilor pe frontul din Aragon „toată lumea, de la general la soldat, avea aceeași soldă, mânca aceeași mâncare, purta aceleași haine și se amesteca în condiții de egalitate completă. Dacă voiai să îl bați pe spate pe generalul comandant al diviziei și să-i ceri o țigară, puteai să o faci fără ca nimănui să i se pară curios”  Orwell, Homage to Catalonia (Omagiu Cataloniei), p.2. Ceea ce a găsit în viața dusă de clasa muncitoare a fost același fel de solidaritate și egalitate socială pe care o experimentase în Barcelona și pe frontul din Aragon; un socialism tangibil, experimentat direct, pe care îl putea atinge și simți și gusta atunci când bătea pe spate un general de divizie, cerându-i o țigară. Pentru cineva ca Orwell - pentru care experiența vieții trăite era o parte vitală a înțelegerii morale, și ale cărui convingeri socialiste erau înrădăcinate în viața de zi cu zi, în lucrurile simple - aroma acelor țigări împărțite pe front reprezenta, literalmente, aroma socialismului. Dar egalitatea, libertatea și dreptatea nu trebuiau să însemne neapărat o schimbare totală în viețile oamenilor - „Omul Nou și Epoca de Aur” nu ar fi fost pe placul scriitorului. Lui îi plăcea „omul vechi” și îi plăcea clasa muncitoare, așa cum era ea. Considera că existența într-o Anglie socialistă nu ar fi fost fundamental diferită de viața din Wigan în 1936. Ar fi fost poate mai bună din punct de vedere material, și semnificativ mai sigură. Dar valorile și viața socială a clasei muncitoare ar fi rămas în mod cert aceleași. El a avut în vedere această formă a vieții și a scalei valorilor deja existente, considerându-le ca fundația pe care ar putea fi construit socialismul englez. „Viziunea lui [omului muncii] despre viitorul socialist este o viziune a societății prezente, care ar omite cele mai mari abuzuri, și al cărei interes s-ar centra în jurul acelorași lucruri ca în prezent – viața de familie, pub- ul, fotbalul și politica locală. În ceea ce privește partea filosofică a marxismului, acel joc de-a alba-neagra cu cele trei entități misterioase - teza, antiteza și sinteza - nu am întâlnit vreodată vreun om al muncii care să fie interesat câtuși de puțin de ele”   Orwell, The Road to Wigan Pier, p. 155. Alba-neagra, cunoscut și sub numele de jocul scoicilor (și de asemenea cunoscut ca norocelul, trei scoici si un bob de mazăre, vechiul joc din armată) este portretizat ca un joc de noroc, dar în realitate, atunci când se face un pariu pentru bani, este aproape întotdeauna un truc de abuzare a încrederii, folosit pentru a comite fraude. A se vedea Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Shell_game Cu cuvintele lui Robert Colls; „Dacă acesta este socialismul - și Orwell nu a abdicat niciodată de la părerea că așa stau lucrurile - el va face lucrurile rele să devină mai bune; dar va și continua, în același timp, să se inspire din viața de zi cu zi. Ce ar putea însemna acest lucru pentru mineri, mai exact? Mai puține accidente? Mai mulți bani? Apă caldă pentru baie? Ce miner nu și-ar fi dorit aceste lucruri, fie el socialist sau nu? Și cum rămâne cu femeile? Ce își doresc ele? O bucătărie modernă? O seară liberă? O ușă nouă la casă? ... viața locală, oameni reali și plăcerile de fapt existente. " Colls p.67. În „Unele gânduri despre broscoiul obișnuit", autorul explica importanța pe care el însuși o acorda plăcerilor simple ale vieții – „miracolul Persefonei, care revine în fiecare martie, frunzele proaspete acoperind castanii ... frumusețile primăverii... disponibile pentru toată lumea, și necostând nimic”. Orwell vrea să susțină că aceste plăceri sunt non-politice, și se distrează un pic în detrimentul dogmatiștilor și intelectualilor de stânga, care considerau că a scrie despre astfel de lucruri e echivalent cu a-și abandona datoria față de socialism, pentru că lipsește elementul socialist esențial al luptei de clasă – la care scriitorul se referă cu dispreț numindu-l „unghi de clasă”. Dar apoi, odată cu dezvoltarea ideii , aflăm că toate aceste plăceri simple au, dacă nu un unghi de clasă, atunci cel puțin un unghi politic. Pentru Orwell, plăcerile obișnuite ale vieții ar trebui să fie garantate pentru toți membrii unei societăți ideale. Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că, pentru el, socialismul nu privea lupta de clasă, exproprierea expropriatorilor și alte elemente de teorie marxistă, sau „alba-neagra” cu dialectica și tezele, antitezele și sintezele sale. Dimpotrivă - socialismul era un crez moral, fondat pe dreptate, corectitudine si decență, care promitea tuturor posibilitatea de a se bucura de o viață îndestulată, și în care nimeni nu era exclus de la avantajele traiului în secolul XX doar pentru că s-a născut în clasa socială nepotrivită. Socialismul era reprezentat pur și simplu de viață așa cum e ea, dar cu toate părțile rele eliminate. Mai presus de toate, însemna posibilitatea de a se bucura de plăcerile simple ale vieții (părțile bune), neatinse de exploatare (părțile rele). Așa cum a scris în „Unele gânduri despre broscoiul obișnuit”; „am suspectat întotdeauna că dacă vreodată problemele noastre economice și politice vor fi în adevăr rezolvate , viața va deveni mult mai simplă și necomplicată...cred că dacă ne păstrăm dragostea din copilărie față de lucruri ca arbori, pești, fluturi și - pentru a reveni la primul meu exemplu - broaște râioase, un viitor liniștit și decent devine un pic mai probabil”. Într-un pasaj celebru, Orwell descrie o familie tipică din clasa muncitoare stând în jurul focului, în camera de zi; „serile de iarnă, după ceai, atunci când focul luminează în cămin și dansează reflectat în grilajul din oțel; când tatăl, în cămașă cu mânecile suflecate, stă în balansoar cu ziarul deschis la rezultatele finale ale cursei de cai, iar mama șade în fotoliu cu lucrul de mână; și copiii sunt fericiți cu o punguță de bomboane cu mentă; și câinele se prăjește mulțumit pe covorul din zdrențe - este un loc plăcut, cu condiția să stai acolo un timp suficient de lung ca să poți considera că îi aparții, și totul să ți se pară normal și de la sine înțeles”   The Road to Wigan Pier, p.204. Şi reţineţi distincţia foarte smithiană între „a fi într-un loc” și „a aparține unui loc”;unde a fi într-un loc sugerează ideea de existență a unui outsider ce privește în interior şi nu înțelege neapărat ceea ce vede, pe când a aparține unui loc sugerează înțelegerea și împărtășirea valorilor și emoțiilor celor cu care ești. După cum afirmă Robert Colls, această imagine idealizată poate fi doar un ideal, dar cu toate acestea, reprezintă cel mai bine concepția lui Orwell despre socialism. În timp ce plăcerile simple ale unui membru al stratului celui mai de jos din clasa superioară, crescut și educat în Sudul rural al Angliei pot include frumusețile primăverii, plăcerile simple ale clasei muncitoare urbane din Nordul industrializat sunt diferite – meciuri de fotbal, mersul la pub și o ceașcă bună de ceai seara. Într-adevăr, ce plăcere ar putea fi mai simplă sau mai englezească decât o ceașcă bună de ceai?   A se vedea Orwell, A Nice Cup of Tea (O ceaşcă bună de ceai), The Evening Standard, 12 ianuarie 1946. Dar socialismul nu însemna doar stilul de viață al prezentului, cu toate părțile rele eliminate. Însuma toate plăcerile simple de zi cu zi ale modului de viață existent, dar și cu părți mai bune adăugate. Nu doar o ceașcă bună de ceai, ci, în concepția pe care Orwell o avea despre socialism, ci și o felie de tort. Kate Searle i-a dat lui Orwell rețeta ei de prăjitură cu fructe – făină, ouă, sirop de melasă, fructe, zahăr și untură sau margarină. Și, după cum Orwell notează în jurnalul său, iese chiar mai bună cu unt.   Din Jurnalele lui Orwell. Rețeta a fost omisă din Colecția de eseuri, jurnalism şi scrisori pregătită pentru publicare de Ian Angus şi Sonia Orwell. Orwell a scris rețeta în jurnalul său de călătorie, notele din acesta constituind baza volumului „Drumul spre Wigan Pier”. Disponibil la:  https://theroadtowiganpier.wordpress.com/page/3/ Cea mai ieftină rețetă de prăjitură ar fi cea care folosește untura. Margarina ar fi un pic mai scumpă. Deci, există o legătură între rețeta doamnei Searle și socialismul lui Orwell. Empatia, care a fost centrală pentru viața morală și politică a lui Orwell, a fost fondată pe experimentarea „la prima mână” a felului de viață al clasei muncitoare. Socialismul era imaginea vieții deja existente a clasei muncitoare, doar ceva mai bună. Concepția lui Orwell despre socialism includea imaginea tatălui stând în fața focului și citind ziarul cu rezultatele curselor de cai, a mamei tricotând, tihna căminului fiind întreruptă de pauza pentru o ceașcă bună de ceai și o felie de prăjitură cu fructe - gustoasă atunci când e făcută cu untură; dar într-o societate echitabilă și mai egalitară, un tort socialist ar fi chiar mai bun. Acesta ar fi făcut cu unt. Bibliografie Clarke, Ben, Orwell in Context - Communities, Myths, Values, Palgrave Macmillan, 2007; Colls, Robert, George Orwell, English Rebel, Oxford University Press, 2013; Graff, Gerald, “Orwell and the Class Racket”, Salmagundi, 70/7, spring/summer 1986; Ingle, Steven, The Social and Political Thought of George Orwell - A Reassessment, Routledge, 2006; Orwell, George, “Some Thoughts on the Common Toad”, in Orwell, Sonia and Angus, Ian (eds.), The Collected Essays, Journalism And Letters Of George Orwell, Volume IV, In Front of Your Nose, 1945-1950, London, Secker & Warburg Limited, 1968; Orwell, George, The Road to Wigan Pier, Penguin, 1978; Orwell, George, Homage to Catalonia, Penguin Classics, 2013; Orwell, George, A Nice Cup of Tea, Evening Standard, 12 January 1946, available at http://orwell.ru/library/articles/tea/english/e_tea Pearce, Robert, “Revisiting Orwell's Wigan Pier”, History, 82, 1997; Smith, Adam, The Theory of Moral Sentiments, Penguin Classics, 2010. Ian Browne studied philosophy at the Universities of Cambridge and St Andrews. He contributes to The Romanian Review of Political Sciences and International Relations and to Studii Filosofice. He is currently collaborating with Dr Viorella Manolache on a study of George Orwell's thought.