Suveranitate

Suveranitatea este dreptul exclusiv de a exercita autoritatea supremă politică (legislativă, judiciară sau/și executivă) asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înșiși.

În general, doctrina dreptului internațional a îmbrățișat teza potrivit căreia suveranitatea, ca instituție, „...apare din momentul în care încep să existe state”.

Conceptul de suveranitate, deși exista deja, de fapt, a fost recunoscut prin Tratatele de la Westfalia (1648).

În "Enciclopedia Blackwell a instituțiilor politice", suveranitatea este definită ca situația în care nici o autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat.

În DEX, apar următoarele definiții:

• Suveranitate = calitatea de a fi suveran, de a dispune liber de soarta sa; independență; putere supremă.
• Suveranitate națională = independența unui stat față de alte state.
• Suveranitate de stat = supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state.

Suveranitatea națională

În dreptul internațional modern, pe lângă suveranitatea statului, s-a format și conceptul de suveranitate națională, înțeleasă drept dreptul oricărei națiuni la autodeterminare. Conținutul suveranității naționale este suveranitatea națiunii și libertatea ei politică de a-și alege organizarea juridică de stat și forma relațiilor cu alte națiuni. Suveranitatea națiunii este asigurată de structura socio-economică și politică a societății, adică nu este inerentă nici unei națiuni. În esență, suveranitatea națională este un principiu democratic, realizarea căruia depinde de conștientizarea de către națiune a intereselor sale vitale, care rezultă în mod obiectiv din condițiile existenței și dezvoltării sale.

Cu toate acestea, principiul suveranității naționale nu absolizează o națiune, ci doar dă o nouă calitate suveranității statului. Dreptul la stat de suveranitate într-o anumită etapă istorică devine dreptul națiunii, care poate fi realizat de națiune, atât sub forma creării propriului său stat, cât și prin aderarea la o entitate statală mai mare.

Suveranitatea oamenilor

Doctrina suveranității populare a fost dezvoltată în secolul al XVII-lea. gânditorul francez Rousseau, care a numit suveranul altceva decât o ființă colectivă, format din persoane particulare, denumite în mod colectiv după popor.

Esența suveranității naționale se află în supremația poporului în stat. În același timp, poporul este considerat unicul purtător legal și legitim al puterii supreme [14] sau ca sursă de suveranitate de stat. Suveranitatea populară este antagonistul suveranității monarhului, în care monarhul nu este considerat membru al poporului, ci ca personalitate individuală - purtătorul puterii de stat suverane (absolutiste, autocratice). Conceptele suveranității naționale și ale suveranității statului sunt, de asemenea, diferite, dar nu și opuse unul față de celălalt, deoarece în primul caz se dezvăluie problema puterii supreme în stat, iar în al doilea, problema supremației puterii statului însuși. De asemenea, doctrina suveranității naționale și-a găsit expresia în dreptul popoarelor la suveranitatea inalienabilă asupra averii lor naturale și în alte forme.

Suveranitatea și politica modernă

În știința politică modernă, conceptul de «suveranitate» este asociat cu conceptul de «independență» doar la un anumit grad. Termenul «suveranitate» implică anumite limitări asupra independenței. Comunitatea internațională a dezvoltat principiile civilizate ale relațiilor dintre state, cărora trebuie să le respecte. Este general acceptat faptul că starea de fapt cu respectarea drepturilor omului și a libertăților într-un anumit stat poate face obiectul unei protecții internaționale. Într-un stat federal, subiecții federației pot avea suveranitate limitată (suveranitatea într-o anumită zonă), care împreună cu suveranitatea guvernului federal (și ea este limitată) formează suveranitatea completă. Restricția suveranității guvernului federal și puterea subiectului federației se datorează delimitării domeniilor în care autoritățile competente au puteri exclusive de luare a deciziilor. Astfel, constituțiile subiecților federației, de exemplu, Tatarstan, afirmă că Tatarstan este o entitate de stat cu suveranitate, care constă în posesia unei puteri de stat deplină dincolo de puterile guvernului federal.

Sinonimul pentru independență este tocmai deplină, nu de suveranitate limitată.

Justificări

Există opinii foarte diferite privind baza morală a suveranității. O polaritate fundamentală este între teorii care afirmă că suveranitatea este învestită direct în suveran prin drept divin sau natural și teorii care afirmă că aceasta provine de la popor. În cel de-al doilea caz, există o altă împărțire a celor care afirmă că poporul își transferă suveranitatea suveranului (Hobbes) și cei care afirmă că poporul își păstrează suveranitatea (Rousseau).

În timpul perioadei scurte a monarhiilor absolute din Europa, dreptul divin al regilor era o importantă justificare concurențială pentru exercitarea suveranității. Mandatul ceresc a avut unele implicații similare în China.

O republică este o formă de guvernare în care poporul, sau o parte semnificativă a acestuia, își păstrează suveranitatea asupra guvernului și unde birourile de stat nu sunt acordate prin moștenire. O definiție comună modernă a unei republici este un guvern care are un șef de stat care nu este un monarh.

Suveranitatea parlamentară se referă la o democrație reprezentativă în care parlamentul este în cele din urmă suveran și nu puterea executivă, nici sistemul judiciar.

Legături externe

• Suveranitate Arhivat în 11 septembrie 2006, la Wayback Machine.
• Conceptul de suveranitate în dreptul internațional contemporan Arhivat în 26 iunie 2007, la Wayback Machine.
• Subiectele dreptului internațional public - ... Suveranitatea statului Arhivat în 7 septembrie 2006, la Wayback Machine.