Gizmo

Gizmo

Melissa Stevens

Tektime

Melissa Stevens

Copyright © 2025 by Melissa Stevens

All rights reserved.

No portion of this book may be reproduced in any form without written permission from the publisher or author, except as permitted by U.S. copyright law.

Traducere de: Cristina B.

Această carte din seria Suflete Nebune, ca toate celelalte din seria Suflete, este dedicată tatălui meu, Wilmer Billy Stephens.

Când am început seria, l–am folosit pe el ca resursă principală, având în vedere că fusese polițist, mecanic, armurier, motociclist, mecanic și multe altele. Acum că nu mai este, o scriu în memoria lui.

Contents

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

1

—Hei, Giz, ești sigur că suntem singurii aici?

Vocea lui Crash era plină de incertitudine.

— Am setat camerele pe senzor de mișcare și alertă în caz că avem activitate. Dacă ar fi fost cineva aici, chiar și un coiot, de la ultima noastră vizită, sistemul mi–ar fi trimis o alertă.

Gizmo a scos camionul din viteză într–o parcare în fața casei rurale pe care clubul său o folosea ca adăpost.

— Le–am setat și pe baterii de rezervă, așa că funcționează chiar și dacă se taie curentul. De asemenea, mă alertează dacă se întâmplă asta. Trebuie să știu dacă trebuie să schimb bateriile sau dacă există vreo problemă, cum ar fi curentul care se oprește atunci când nu ar trebui.

— Dacă aș fi primit oricare dintre aceste alerte, nu am fi fost aici acum. Nu așa.

A respirat adânc și s–a abținut să nu–i răspundă dur lui Crash.

— M–aș asigura că avem suficientă rezervă și am investiga fără a pune oameni în pericol, sau cel puțin nu pe cei nevinovați.

Dacă ar fi primit o alertă, asta însemna mai mult decât ceva natural, cum ar fi râsul hoinar care l–a alertat acum câteva săptămâni. I–ar fi informat despre asta președintele lor, Tuck, pentru a forma o echipă care să iasă și să investigheze, să se asigure că nu era nimic deteriorat. Astea se întâmplau mai frecvent decât celelalte tipuri de alerte.

Motorul ticăia pe măsură ce se răcea, sunând ca un vechi cronometru mecanic care îi amintea lui Gizmo că erau oameni care așteptau. Tic, tic, tic.

— Hai!

A deschis ușa și a ieșit, aterizând aproape silențios pe pământul gol al drumului. Bocancii pe care îi purta nu erau cei mai buni pentru a se mișca în liniște, dar purtase mult mai răi. Mult mai răi. Oricum, nu era nimeni în afară de ei acolo, așa că zgomotul nu conta.

Gizmo s–a îndreptat spre spatele camionului și a așteptat ca Crash să i se alăture, dându–i un semn că era gata înainte de a deschide lacătul care ținea ușa camionului închisă, împiedicând trecătorii să o deschidă din vreun capriciu. Deși nu prea avea cine, el și Crash se opriseră doar o singură dată în cele două ore de drum de la Rio Rico până în suburbia Maranei, unde se aflau acum.

Drumul îi luase aproape de două ori mai mult decât ar fi durat dacă ar fi folosit autostrada, dar rămăsese pe drumuri secundare și străduțe pentru a evita atragerea atenției nepotrivite. Camionul avea pe lateral logo–ul unui magazin local de mobilă, așa că nu ar fi părut ieșit din comun, dar lui îi plăcea să joace la sigur, oricum. Nu, magazinul nu știa că foloseau logo–ul lor și în mai puțin de o săptămână nu o să–l mai aibă. Logo–ul ar fi fost îndepărtat și înlocuit cu altul.

Gizmo a deschis ușa și a lăsat–o să se ridice, dezvăluind cei treizeci de oameni care stăteau sau se aflau întinși în spațiul de marfă. Erau în spațiu îngust, dar pentru oamenii care petrecuseră ultimele câteva zile, dacă nu mai mult, traversând deșertul pe jos, câteva ore de disconfort stând în spatele unui camion cu apă și hrană nu însemnau nimic.

— Ustedes, vamos.

A făcut un gest cu degetele de la o mână, invitându–i să iasă din camion. Toți l–au privit cu suspiciune, unul câte unul ridicându–se și venind spre ușa deschisă. L–a ajutat pe primul să coboare și s–a întors pentru următorul. Prima femeie s–a uitat în jur, dar a rămas tăcută.

Până când l–a ajutat pe al patrulea pasager să coboare, Crash stătea de cealaltă parte a camionului, ajutând și el, pe măsură ce se formase o coadă mică. Câțiva bărbați s–au îndreptat spre marginea camionului și au coborât singuri, unul întorcându–se să ridice câțiva copii.

Nu a durat mult până când ultimele lucruri rămase în camion erau sticle de apă goale și ambalaje de granola. Gizmo a luat cureaua și a tras ușa rulantă pentru a închide spațiul de marfă, punând lacătul la loc. Dacă totul ar arăta la fel, interesul față de camion ar fi fost mai mic.

— En la casa.

A înclinat capul spre casă și s–a îndreptat în acea direcție. Sunetul pașilor îi arăta că îl urmau fără să fie nevoie să se uite înapoi. După ce toți au intrat, a așteptat până când Crash a închis ușa, semn că erau toți înăuntru.

— ¿Nadie habla inglés?

Câteva mâini s–au ridicat încet.

— Oh, bine. Spaniola mea e ruginită puțin. Cine vorbește cel mai bine engleză?

— Eu, domnule.

O fată adolescentă, poate de cincisprezece sau șaisprezece ani, a pășit înainte, engleza ei fiind aproape perfectă, cu doar un ușor accent.

— Cum te cheamă, draga mea?

— Nadia.

— Bine, Nadia. Lasă–mă să îți spun câteva reguli, o să vorbesc lent ca să poți traduce și apoi o să vă lăsăm să vă așezați și să vă odihniți. Știu că sunteți toți epuizați și aveți nevoie de somn.

A așteptat ca fata să traducă, urmărind fețele în timp ce vorbea.

— Întâi, — a spus el când aceasta a terminat și s–a întors spre el, — pentru moment, trebuie să rămâneți toți în casă. Vom avea bărbați pe afară, vor intra și vor ieși din casă. Sunt aici pentru a se asigura că sunteți în siguranță și că aveți tot ce vă trebuie.

A așteptat ca Nadia să traducă, apoi a continuat.

— În al doilea rând, există o cantitate mare de mâncare în casă. Dacă aveți nevoie de ceva, spuneți unuia dintre bărbați. Vom lua ce vreți la următoarea noastră vizită la magazin. Dacă e urgent, spuneți–ne și vom aduce tot ce vă trebuie cât mai repede posibil. Cum ar fi scutece sau lapte praf.

A înclinat capul către femeia dintr–o parte a camerei care alăpta un bebeluș ce părea să aibă aproximativ șase luni.

— Avem câteva lucruri de bază aici, dar vom aduce mai multe.

A așteptat ca Nadia să traducă din nou.

— Vă vom ține aici câteva zile pentru a ne asigura că sunteți în siguranță și sănătoși, apoi vă vom împărți în grupuri mai mici pentru a vă transporta ai mult în țară, ca să fiți în siguranță.

Ce nu le spusese era că aparatul de fotografiat îndreptat spre ușa de la intrare surprinsese fața fiecăruia dintre ei când intrau. Avea să le treacă pe toate printr–un program de recunoaștere facială. Nu se aștepta să obțină rezultate pentru cei mai mulți dintre ei, dar din când în când una dintre fețele analizate apărea pe o listă de supraveghere. Acestea erau unul dintre motivele pentru care făcea asta.

Gizmo a trecut prin casă, arătându–le Nadiei și celor care îi urmau unde sunt dormitoarele, bucătăria și băile, precum și locul unde erau păstrate lenjeriile și prosoapele. Era timp mai târziu să le arate unde puteau spăla rufele. Acum, păreau cu toții epuizați, de parcă merseseră zile întregi. Prioritățile erau mâncarea și odihna.

S–au împărțit în dormitoare, fiecare mobilat cu mai multe paturi suprapuse, astfel încât să poată încăpea cât mai mulți oameni în fiecare cameră, în condiții decente. Locul acesta nu era amenajat pentru a trăi pe termen lung, dar nici nu trebuia să fie o altă parte a coșmarului pe care îl trăiseră.

Gizmo i–a privit pe cei care călătoreau cu copii cum îi așezau întâi pe micuți, apoi se întindeau și ei, adesea lângă cei mici. La mai puțin de o oră după ce au intrat în curte, toți erau în paturi și, în mare parte, dormeau. Mai erau câțiva care păreau prea îngrijorați ca să creadă că sunt în siguranță, așa cum li se spusese. Întotdeauna erau. Dă–le una sau două zile și va fi mai bine.

După ce toți s–au așezat, Gizmo i–a făcut un semn lui Crash, care adusese un scaun din sufragerie și îl pusese într–un colț al livingului. Acolo, celălalt bărbat stătea de pază, în timp ce Gizmo a ieșit pe ușa din față, închizând–o încet, ca să nu deranjeze pe nimeni. A așteptat până a trecut de camion înainte să–și scoată telefonul și să formeze un număr.

— Suntem aici și ne–am aranjat, i–a spus lui Tuck, președintele clubului.

— Totul e în regulă? a întrebat Tuck.

— Nicio problemă, a răspuns Gizmo, aruncând o privire peste deșertul care înconjura casa, căutând activitate. Singura mișcare era un corhan care stătea cocoțat pe un cactus, urmărindu–și prada. Coada îi sălta în sus și în jos, echilibrându–l în briza ușoară. Înțelegea senzația. Suntem bine până apare cineva, dar vreau să scanez fețele astea cât de curând.

— Ai recunoscut pe cineva? a întrebat Tuck.

— E ceva legat de unul dintre ei, dar nu sunt sigur dacă seamănă cu altcineva sau dacă l–am mai văzut înainte.

Tuck a scos un sunet pe care Gizmo l–a interpretat ca o pauză de gândire.

— Trimit pe cineva să te înlocuiască, apoi îți poți face magia. N–ar trebui să dureze mai mult de o oră până vine.

— Sună bine.

— Mai e ceva ce ar trebui să–mi atragă atenția?

— Nu chiar. Avem câțiva copii foarte mici, cel puțin unul sub un an, posibil doi. Dar cred că celălalt e mai aproape de doi decât de unu.

— Deci trebuie să–l trimitem pe Kinard să–i verifice. Cum arată?

— Sunt cu toții un pic slabi, dar bebelușii nu arată mai rău decât restul. Aproape toate mamele sunt mai slabe decât mi–ar plăcea. De parcă ar fi renunțat la mâncare ca să–i hrănească pe cei mici.

— Nu e neobișnuit. Le vom da câteva mese bune înainte să–i mutăm mai departe.

— La asta m–am gândit și eu. Gizmo s–a sprijinit cu un umăr de camion și a privit deșertul, observând un nor de praf ridicându–se, semn că un vehicul mergea cu viteză pe un drum de pământ din apropiere. Nu–și făcea griji, drumul nu ducea aici.

— Când ajungi, începe scanările și apoi vino la mine.

— Probleme?

— Încă nu. Clic! Sunetul ușor al apelului închis l–a făcut să clatine din cap.

Gizmo a clătinat din cap și și–a pus telefonul în buzunar. Tuck avea obiceiul să închidă fără să mai spună la revedere sau altceva. Începuse să fie o modă, pentru că și ultimul apel pe care–l avusese cu Ruger se încheiase la fel.

Ce se spunea despre oamenii care petrec prea mult timp împreună? Parcă era ceva legat de faptul că personalitățile lor încep să se contopească, dar nu–și putea aminti tot. Și–a scuturat capul, încercând să înțeleagă de ce fața aceea i se părea atât de familiară.

— L–ai identificat? a întrebat Tuck când Gizmo s–a așezat pe un scaun, față în față cu președintele clubului.

— Nu încă, dar am început căutarea, a spus Gizmo, scuturând din cap. Nu știu ce e, dar îmi declanșează ceva în minte. O să–mi dau seama, într–un fel sau altul.

— Am încredere în tine, dar nu pentru asta am vrut să vorbim. O strălucire l–a atras pe Gizmo spre mâna lui Tuck. Moneda pe care președintele o scotea doar când analiza o problemă se rostogolea peste degetele bărbatului mai în vârstă, fără ca acesta să se uite la ea. Vreau să evaluezi și să actualizezi sistemele de securitate la toate afacerile clubului.

Gizmo a clipit. Posibilitățile i–au trecut rapid prin minte.

— Ceva specific sau doar o actualizare generală?

— Nimic specific, dar vreau să mă asigur că avem camere video peste tot, cu cât mai multe detalii posibil, și sunet dacă se poate.

Gizmo a dat din cap, încercând să–și amintească ce fel de sisteme instalase și ce ar fi nevoie să fie actualizat sau înlocuit.

— Cine plătește? Clubul sau afacerea?

— Afacerea, dacă își permit, dar putem folosi fonduri din club dacă e nevoie. După ce terminăm cu afacerile, vreau să ne ocupăm de case. Încă nu am decis cum le vom finanța, dar calculează ce avem nevoie și vezi dacă putem obține un discount pentru cumpărare în masă. Asta ar ajuta pe toată lumea implicată.

— Bine, a spus Gizmo, tăcând pentru câteva minute, gândindu–se. Apoi s–a uitat din nou la liderul clubului. Vrei să folosesc canalele oficiale sau nu?

Tuck a clătinat din cap.

— Ar fi mai ieftin, dar nu. Nu vreau ca nici cea mai insignifiantă componentă să poată fi urmărită spre altceva decât aici sau spre afacere. Ne bazăm pe noi înșine dintr–un motiv.

— Am înțeles. Mă lași să mă închid în cealaltă cameră și să lucrez la asta și la celălalt subiect pentru o vreme?

Tuck a fost de acord. Se bazau pe ei înșiși pentru a evita orice probleme cauzate de persoane nesigure.

— Fă–o. Dacă am nevoie de tine, te strig sau bat la ușă. Nu am niciun motiv să cred că avem o breșă, dar vreau să fiu sigur. Spune doar celor care trebuie să știe, pe măsură ce facem asta.

— Așa fac, jefe a spus Gizmo, ridicându–se și împingând scaunul înapoi la locul lui. A ignorat privirea lui Tuck când a mers la bar și i–a făcut semn lui Jailbait, care i–a întins o bere rece. Cu sticla rece în mână, s–a îndreptat spre camera din spate. Unii o numeau Biserică, dar pentru Sufletele Nebune era doar a lor; oricum i–ar fi spus, era sanctuarul lor privat.

A închis și încuiat ușa înainte să meargă în camera ascunsă pe care o considera sanctuarul lui interior și a declanșat mecanismul de deschidere.

Toți frații aveau acces, știau cum să intre și să folosească cea mai mare parte a echipamentului din acea cameră mică, de dimensiunea unui dormitor, dar Gizmo era singurul care iubea cu adevărat acel spațiu, singurul care ar fi preferat să fie acolo decât aproape oriunde. Ei bine, cu excepția unei ture pe motor.

Și–a alungat gândul la o plimbare bună și a deschis schițele pe care le folosise pentru fiecare afacere când instalase sistemele de securitate, imprimându–le. Proiectul acesta nu avea să fie cel mai rapid, dar era exact pe stilul lui.

O privire aruncată spre monitorul din colț i–a spus că fotografiile din adăpost erau încă în procesare și că încă nu obținuse niciun rezultat. Așa că s–a întors la acest proiect, lăsând celălalt program să–și facă treaba.

2

Jill își împingea căruciorul prin magazinul de produse alimentare, punând în el orice părea bun sau îi atrăgea atenția. Nu că ar fi cumpărat tot ce lua, dar nu se grăbea și se bucura de cumpărăturile ei. Desigur, ar fi putut să–și comande produsele acasă. Ar fi fost mult mai ușor, dar de când a început să lucreze de acasă, a descoperit că ieșirea din casă pentru cumpărăturile săptămânale era ceva ce aștepta cu nerăbdare.

Se bucura de ocazia de a vorbi cu oameni, după propriile ei reguli. O dată pe săptămână pentru cumpărături și ocazional câte o ieșire pentru altceva, poate un film la sfârșit de săptămână, erau tot ce avea nevoie, cel puțin în persoană.

Jill prefera ca majoritatea interacțiunilor sale sociale să se întâmple online, în special prin jocul ei preferat, Ucenicul Vrăjitoarei 3, Nimeni nu a spus nimic despre dragoni, mai cunoscut sub numele de SA3.

Aici nu trebuia să încerce să facă conversație de complezență sau să se prefacă că–i pasă, puteau vorbi despre joc și, uneori, conversația se desprindea de acolo. Nu o deranja. Știa că avea ceva în comun cu ceilalți jucători... SA3.

Jill scutură din cap și încercă să se concentreze pe măsură ce se întorcea și își continua drumul pe raionul de alimente congelate de la Albertson’s, locul unde prefera să facă majoritatea cumpărăturilor. Mergând pe lângă rafturile cu legume congelate, își plimba ochii printre produse pentru orice ar fi putut atrage atenția sau părea gustos, ținându–și privirea într–o direcție generală, fără a fi prea atentă unde mergea. Era singura persoană de la acel raion, așa că nu trebuia să se îngrijoreze că s–ar putea lovi de cineva.

O pizza congelată i–a atras atenția, așa că a luat una din raft și citi pe spatele ambalajului când ceva s–a izbit de ea, izbind–o în cărucior. Pizza din mâna ei a zburat și ea a căzut în fund.

S–a uitat în sus, gata să țipe la oricine ar fi fost destul de nepăsător încât să o lovească. Ce–ar fi fost dacă ar fi fost o persoană în vârstă? Oasele lor erau mult mai fragile decât ale ei și ar fi putut să fie grav răniți.

— Îmi pare atât de rău, doamnă. Un bărbat care părea de vârsta ei o privea cu ochii mari. Uite, pot să te ajut să te ridici? Îi întinse o mână, dar nu o atinse fără permisiune, sau mai bine zis, nu o atinsese mai mult decât o lovise deja.

— Sunt în regulă. Jill se împinse în genunchi, apoi se ridică.

— Ești sigură? Pot să fac ceva ca să te ajut?

— Nu, sunt în regulă. Se ridică în picioare și se uită în jur, întrebându–se ce se întâmplase cu pizza. Era puțin împrăștiată, dar ajunsese în căruciorul ei. Ridică din umeri și o lăsă acolo. Probabil că tot acolo ar fi ajuns, ce să mai conteze cum?

— Ești sigură? Părea destul de agitat. Lasă–mă să–ți iau o cafea sau ceva pentru a–ți cere scuze.

— Nu trebuie să faci asta. Ești evident pe fugă. Jill își roti umerii și se întinse puțin pentru a vedea cât de vânătă și rănită era. În timp ce își testa mușchii, a aruncat prima privire asupra lui. Clipi și se uită din nou, apoi a trebuit să se abțină să nu își șteargă bărbia cu mâna pentru a se asigura că nu stătea cu gura căscată. La naiba, era sexy!

Nu era înalt, poate avea 1,75 m, cu părul închis la culoare care arăta ca și cum ar fi avut nevoie de o tunsoare de acum câteva săptămâni și cu ochi de culoare ciocolatie. Nu–și putea face creierul să formeze cuvinte pentru o clipă, doar stătea acolo și clipea la el ca o idioată.

— Nu sunt pe fugă, doar că mă gândeam la altceva și nu te–am văzut. Aș vrea să fac ceva pentru a–ți cere scuze, te rog?

— Se opri și îl privi o clipă. Părea sincer.

— Bine. Aici sau vrei să mergem undeva?

— Aici e bine, astfel încât niciunul dintre noi nu trebuie să se grăbească cu cumpărăturile, putem să luăm o băutură, poate să vorbim puțin. Îi aruncă o privire care i s–a părut plină de speranță. Apoi, să continuăm ce făceam.

— Cred că mi–ar plăcea asta. Își împinse căruciorul spre capătul magazinului, la colțul unde era un Starbucks și îl parcase lângă o masă liberă din zona de mese aproape goală, înainte de a–l urma la casă.

— Ia ce vrei. Îi făcu semn spre casă în timp ce își scotea telefonul. Jill comandă băutura, apoi se duse la masă în timp ce el o comanda pe a lui și plătea nota. După un moment, i se alătură.

— Poftim. Se așeză pe scaunul din fața ei. Numele meu e Gizmo. Îmi pare rău încă o dată că nu am fost atent unde mergeam. Ești sigură că nu te–ai lovit?

— Câteva vânătăi, poate, dar nimic serios. Jill își încruntă fruntea. Gizmo? Ce fel de nume e ăsta? Fața îi se înroși și și–ar fi dorit, nu pentru prima dată, să aibă un filtru mai bun între minte și gură. Prea des orice gând avea îi ieșea înainte să apuce să se gândească suficient ca să–l oprească. Din fericire, bărbatul de la masă râse.

— E un nume de alint, dar unul cu care m–am obișnuit și care este aproape singurul pe care îl folosesc toți. Când eram mic, mă chema Chuy.

Jill își înclină capul într–o parte.

— Nu cumva și ăsta e un nume de alint? Fusese destul de mult în Tucson încât să se obișnuiască cu numele hispanice care sunau ciudat, nume pe care nu le auzise niciodată în Minnesota, dar abia recent aflase că Chuy nu era un nume adevărat.

— M–ai prins. Tata se numea Jesus și familia mea nu era încă suficient de integrată ca să folosească Jesse, așa că am ajuns Chuy. Nu mă deranjează, dar nu prea mă mai reprezenta de ani buni. Un colț al gurii i se ridică într–un zâmbet ștrengăresc, care făcea ca ceva adânc în burtă să se înmoaie și să se încălzească.

— Cum ai ajuns de la Chuy la Gizmo? Ea își clătina capul la numele care suna atât de ciudat.

El ridică din umeri.

— Noroc?

Ea râse, întrebându–se dacă poate era o poveste privată despre care nu ar fi trebuit să întrebe. Oh, oricum, ar fi fost interesant de auzit, dar dacă nu voia să împărtășească asta cu ea, nu o să–l forțeze.

— Eu sunt Jill. Își întinse o mână peste masă, având grijă să nu lovească niciuna dintre ceștile lor.

— Încântat, Jill. Spune–mi, îți faci un obicei din